WAGNER: Magnificul și infamul, a cărui strălucire dar și umbră sunt de neevitat
https://www.ziarulmetropolis.ro/wagner-magnificul-si-infamul-a-carui-stralucire-dar-si-umbra-sunt-de-neevitat/

OAMENII MUZICII Pe 22 mai 1813 se năştea într-un cartier evreiesc din Leipzig Richard Wagner. Adorat şi urât fanatic pentru muzica dar şi antisemitismul său, el rămâne indubitabil unul titan al istoriei muzicii, iar moştenirea sa continuă să atragă şi să contrarieze.

Un articol de Cristina Enescu Aky|21 mai 2020

A fost lumina dar și umbra cea mai puternică a Romantismului, deopotrivă un genial inovator și un egocentric disprețuitor al „vechilor forme”, perpetuu în datorii din cauza stilului de viață luxos însă un semizeu în ochii admiratorilor săi. A introdus conceptul de Gesamtkunstwerk, adică operă de artă completă, îmbinând drama muzicală cu inovațiile scenice și un accent particular asupra soliștilor, și a fost un pionier al atonalității și al laitmotivelor. A construit un teatru și a inventat un nou instrument muzical special pentru nevoile operelor sale.

Puțini oameni în istoria muzicii au atras în asemenea măsură fanatisme și uri deopotrivă de intense, mai ales în posteritate. Influența sa asupra compozitorilor contemporani lui dar și a multora de după el este covârșitoare, iar receptarea sa astăzi continuă să fie, de după al Doilea Război Mondial încoace, extrem de controversată, nu doar datorită complexității și profunzimii gândirii sale muzicale ci mai ales din cauza ideilor sale antisemite care s-au propagat puternic în ideologia nazistă.

Caricatură din 1869 care sugera că muzica lui Wagner sparge urechile

A avut o viață amoroasă intensă, presărată de scandaluri și infidelități. Era un bărbat scund, cu un cap mare și ochi albaștri. În ciuda pozelor de epocă ce îl arată în posturi destul de rigide și impunătoare, se pare că Richard Wagner (1813-1883) era o personalitate volubilă și un interlocutor antrenant, cu un umor inteligent. Documente contemporane sugerează că se îmbrăca cumva similar cu stilul adoptat de muzicianul Prince prin anii 1980, cu lenjerie de mătase, cămăși înfoiate și cu croieli prețioase. Atât vestimentația cât și manierele aveau o tendință teatrală, și adora parfumurile scumpe și lenjeria fină.

Deloc un copil minune

Nu e clar dacă tatăl său real a fost primul soț al mamei, care i-a dat numele și a murit când Richard era mic, sau cel de-al doilea, un actor ambulant. Se știe însă că mai multe dintre surorile lui Wagner au devenit cântărețe de operă sau actrițe, dar și că în copilărie Richard nu a manifestat niciun talent sau interes față de muzică. De fapt, un profesor al său spunea că „torturează pianul într-un mod abominabil”. Dar avea cu siguranță ambiție, chiar încăpățânare, și era admirabil de autodidact, iar când a descoperit teatrul, în adolescență (probabil și sub influența tatălui adoptiv), și-a dat seama că cele mai de succes spectacole erau cele pe muzică.

La 11 ani scria prima lui dramă, iar la 16 compunea deja, după ce învățase singur să cânte la pian și să compună, și citise Shakespeare, Goethe și Schiller. Era impulsiv și nerăbdător la școală, dar cu o mare foame de muzică, motiv pentru care s-a pus pe studiat muzica marilor maeștri, în special simfoniile lui Beethoven. Simfonia a 9-a a lui Beethoven, spre exemplu, o descria ca fiind „acea sursă mistică a celor mai înalte extazuri ale mele”.

Ulterior a studiat la Universitatea din Leipzig dar nu a putut fi student „deplin” pentru că nu avea anii de școală anteriori necesari. Angajându-se apoi ca dirijor al unei trupe de operă ambulante, a cunoscut-o pe actrița și cântăreața Minna Planer, cu care s-a căsătorit în 1836. Mariajul a durat trei decenii și a fost presărat cu infidelități de ambele părți. În 1837 cuplul s-a mutat la Riga (Letonia), unde a devenit primul director muzical al teatrului de acolo și a început să lucreze la opera Rienzi (1838-1840), o operă politică plasată în vremea Imperiului Roman; premiera de la Dresden, din 1842, a fost primul său mare succes.

Doi ani mai târziu, însă, el și soția fugeau din Riga pentru a scăpa de creditori. Era practic un imigrant ilegal, căci autoritățile îi confiscaseră pașaportul, și s-a îmbarcat pe un vapor spre Londra. Wagner avea să spună apoi că în timpul acelei călătorii i s-a conturat ideea Olandezului zburător, căci au înfruntat o furtună teribilă în timpul căreia nava s-a adăpostit în fiordurile norvegiene.

Apoi au ajuns la Paris, unde Wagner a fost nevoit să accepte tot felul de slujbe pentru a se întreține, inclusiv să scrie muzică pentru teatre de vodevil și critică muzicală. Asta deși Meyerbeer, regele marii opere la acea vreme, l-a primit cu amabilitate și i-a dat scrisori de recomandare.

(Wagner învățase multe de la acest compozitor german de origine evreiască, ce l-a ajutat în tinerețe atât financiar cât și cu prima producție a operei Rienzi; ulterior, însă, se pare că  Meyerbeer a refuzat să îi împrumute niște bani mereu îndatoratului Wagner, care la acea vreme era invidios pe averea și succesul unei opere a aceluia, Profetul. Toate acestea, plus ideile antisemite ale lui Wagner, au dus la începutul unei campanii acerbe de denigrare a lui Meyerbeer, dusă de Wagner și apoi de susținătorii lui. În textul Jewishness in Music, inițial publicat sub pseudonim, fără să menționeze numele lui Meyerbeer dar cu evidentă referire la el, Wagner denunța influența nefastă a muzicienilor evrei asupra culturii germane. Pe măsură ce a devenit tot mai cunoscut și influent, denigrarea lui Meyerbeer chiar și după moartea acestuia a devenit o constantă a scrierilor lui Wagner, ale soției și susținătorilor săi.)

Wagner visa de mult să cucerească Parisul, dar cei 3 ani petrecuți aici au fost un dezastru. Opera pariziană era un cerc restrâns care nu l-a acceptat, iar el a rămas de atunci cu o antipatie profundă pentru muzica franceză. A terminat totuși aici Rienzi (1840) și Olandezul zburător (1841).

Wagner a insistat că legenda Olandezului e de origine germanică, deși primele variante au apărut în engleză. E povestea unui căpitan de navă olandez care, în drum spre Indii, l-a blestemat pe Dumnezeu în timpul unei furtuni și a jurat să își încheie călătoria chiar de ar dura până la Judecata de Apoi. În consecință, diavolul l-a transformat într-un rătăcitor condamnat să bântuie mările până la sfârșitul timpului. Iar vederea navei sale cu cadavrele foștilor mateloți a fost o superstiție ce a durat destul de mult chiar și în secolul XX.

Avea 30 de ani când, în 1843, a avut loc premiera Olandezului la Dresden, (unde a ajuns prin recomandarea lui Meyerbeer), cu un succes răsunător. Recunoașterea sa ca compozitor de geniu a venit și sub forma numirii în postul de Kapellmeister secund al Regelui Saxoniei la Dresden. Pe lângă îndatoririle sale dirijorale, Wagner a compus aici Tannhäuser (a cărui premieră a fost de asemenea un succes răsunător, în 1845).

După succesul Tannhäuser, fiecare nouă lucrare a sa era primită cu entuziasm de public, chiar dacă unii critici manifestau o ostilitate constantă. În același an a terminat poemul Lohengrin și a început compunerea muzicii.

Dar în 1848, când pregătea Lohengrin la Dresden, Saxonia a fost cuprinsă de febra revoluționară. Wagner era un suporter al revoluției din statele germane și participase la demonstrații, astfel că după eșecul mișcării s-a emis un mandat de arestare pe numele lui. Oricum, autoritățile refuzaseră montarea Lohengrin, dar nu din motive artistice ci din cauza reformelor administrative îndrăznețe propuse de Wagner la opera de aici (care se afla sub controlul regelui, ori Wagner susținea ideea ca opera să fie condusă de un fel de sindicat format din compozitori și dramaturgi).

A fost nevoit așadar să fugă la Zürich (unde a rămas până în 1858), deci nu a putut participa la premiera Lohengrin de la Weimar, pe care a dirijat-o și produs-o prietenul său Franz Liszt în 1850, la rugămintea lui Wagner. Din nou fugar și fără bani, Wagner a fost ajutat, ca și alte dăți, de renumele său: un admirator bogat, comerciantul de mătăsuri Otto Wesendonck, i-a devenit susținător financiar. Cu soția acestuia, compozitorul a început o aventură, de fapt neconsumată, dar Wagner i-a trimis totuși acesteia destule scrisori pline de pasiune. Soția sa, Minna, a aflat de relație și s-a despărțit de Wagner.

Din Inelul Nibelungilor, Wagner compusese la acel moment Das Rhinegold, Die Walküre și 2 acte din Siegfried însă lucrul se blocase, căci era o lucrare colosală imposibil de pus în scenă într-un viitor previzibil. Pe de altă parte, filozofia sa socială plină de entuziasm revoluționar făcuse loc între timp unei atitudini mai pesimiste, cu înclinații metafizice și spre renunțarea la lume, mai ales după ce Wagner descoperise scrierile lui Schopenhauer – care teoretiza și ideea supremației muzicii  între celelalte arte. Apoi a fost și povestea cu dragostea neîmplinită pentru Mathilde Wesendonk. Toate aceste experiențe s-au cristalizat într-o nouă operă, Tristan și Isolda (scrisă între 1857-1859).

Premiera de la München (1859) a fost un succes atât de mare încât ulterior au început să apară peste tot Societăți Wagneriene, se vorbea tot mai mult despre muzica sa, iar o mulțime de compozitori printre care Richard Strauss, Mahler, Debussy, Puccini sau Rimski-Korsakov au fost puternic influențați de stilul armonic al lui Wagner, de ideile sale despre operă și de orchestrația sa uimitoare.

Tristan a avut o influență enormă asupra multor compozitori și de secol XX, printre care Schoenberg și Benjamin Britten. Astăzi este frecvent pusă în scenă, dar critica vremii i-a fost inițial nefavorabilă. Clara Schumann scria că este „cel mai repugnant lucru pe care l-am văzut sau auzit în viața mea.” Apoi opiniile s-au schimbat, iar Verdi spunea că această operă îi inspiră deopotrivă uimire și groază. Richard Strauss a respins inițial lucrarea, spunând că muzica lui Wagner „ar putea ucide o pisică (…) de teama dezacordurilor sale hidoase”, însă apoi a dirijat-o la Bayreuth și i-a scris Cosimei că ziua spectacolului a fost „cea mai minunată” din viața sa.

În 1860 Wagner a primit permisiunea să revină în Germania, cu excepția Saxoniei, iar apoi a venit amnistia general în 1862. A stat vreun an la Viena, unde a văzut în sfârșit o montare a Lohengrin, apoi a călătorit mult ca dirijor. A început și lucrul la Die Meistersinger von Nürnberg, o operă în care a înglobat atât elemente din noul său concept de dramă muzicală (numit de el pur și simplu dramă) dar și din opera clasică. Este o lucrare unică în peisajul operelor wagneriene prin faptul că e singura lucrare comică, iar subiectul nu este luat din legende ci dintr-o poveste plasată în Germania Evului Mediu.

Die Meistersinger a avut premiera la München în 1868. Este una dintre cele mai lungi opere existente în repertoriul mondial actual, cu o durată de aproximativ 4 ore și jumătate. În ea se oglindește ceva din mania egocentrică a compozitorului, căci el se identifică aici cu figura mesianică a tânărului poet și cântăreț german care devine conducătorul unei noi societăți.

Die Meistersinger a fost intens folosită în propaganda nazistă. La prima prezentare a operei la Bayreuth de după război, în 1956, când nepotul său Wieland Wagner a încercat o montare prin care să distanțeze imaginea acestei opere de conexiunea nefastă cu naționalismul nazist, a ieșit un spectacol aproape abstract, „purificat” de        orice referiri la Nürnberg. Producția a fost privită cu suspiciune și poreclită „Die Meistersinger ohne Nürnberg”, adică „fără Nürnberg”.

Regele Ludovic al II-lea, puternicul și tânărul fan

În 1864, stilul său cheltuitor l-a obligat să fugă și din Viena pentru a evita închisoarea din cauza datoriilor. Aici locuise o vreme în suburbii, în același stil de viață luxos care îi crease probleme și anterior. A ajuns deci la Stuttgart, la 51 de ani, fără un ban sau vreo perspectivă. Dar Wagner fusese și rămânea o personalitate fascinantă și un muzician de geniu care câștigase mulți admiratori fanatici, iar unul dintre aceștia a urcat în 1864 pe tronul Bavariei: Ludovic al II-lea, un tânăr de doar 18 ani, care însă îl adula. Acesta l-a invitat să vină la München și să continue să lucreze la Inelul. Regele l-a susținut financiar și l-a instalat într-o vilă, iar în următorii 6 ani la München s-au pus în scenă premierele Tristan (1865), Die Meistersinger (1868), Das Rheingold/ Aurul Rinului (1869) și Die Walküre/Walkiriile (1870) plus toate succesele sale precedente.

„Sanctuarul” Wagner de la Bayreuth

După plecarea din Bavaria Wagner a reluat lucrul la Inelul. Îi promisese regelui că cele patru opere vor avea premiera la München. Doar că și-a dat seama că montarea lor ar necesita un teatru cum nu exista acolo, astfel că a proiectat el însuși un teatru de operă, care a fost construit la Bayreuth. A călătorit mult, dirijând și căutând bani pentru acest proiect. Regele a continuat să îl ajute cu multe fonduri dar și cu o casă la Bayreuth, pe care compozitorul a numit-o Wahnfried (însemnând „pace față de lumea cea nebună”). În 1876, cele patru opere ale ciclului a fost în sfârșit montate la teatrul Bayreuth Festispielhaus.

Richard Wagner și-a trăit restul vieții la Wahnfried, A mai călătorit la Londra și în Italia, și a scris ultima sa operă, Parsifal, pe tema legendei regelui Artur și a sfântului Graal. Wagner a dictat soției sale Cosima autobiografia, intitulată Mein Leben/ Viața mea. A murit în urma unui atac de cord pe 13 februarie 1883 la Veneția, în timp ce era în vacanța de iarnă. Trupul său a fost transportat cu gondola și cu trenul înapoi la Bayreuth, unde a fost înmormântat.

Se spune că, după moartea sa, Cosima ar fi încercat să adune cât mai multe copii ale memoriilor sale, distrugând chiar multe dintre ele, în încercarea de a ține departe de ochii publicului anumite comentarii și remarci insultătoare ale lui Wagner la adresa unor compozitori contemporani cu el. Oricum, Cosima a rămas moștenitoarea drepturilor asupra operei lui Wagner, și le-a gestionat cu o mână de fier.

*

În proiectarea teatrului Festispielhaus de la Bayreuth, Wagner a avut grijă să ascundă vederii orchestra și să direcționeze focus-ul privirilor publicului asupra soliștilor. Amfiteatrul a fost conceput în stilul celor grecești, un semicerc simplu, fără lojele speciale care erau de regulă rezervate elitei. Se spune că fosa adâncă a orchestrei a fost „inventată” aici, la fel ca și obiceiul de a stinge complet luminile în sală în timpul spectacolelor, pentru ca publicul să se concentreze asupra soliștilor.

După moartea lui Wagner, Bayreuth a devenit un loc de pelerinaj pentru fanii dar și fanaticii săi. Festivalul de aici, care prezintă exclusiv lucrările sale, a fost într-un fel precursorul marilor festivaluri de muzică de azi.  În 1951, Festivalul și-a reluat activitatea sub conducerea unui nepot al lui Wagner.

Festivalul Wagner de la Bayreuth a avut o istorie la fel de complicată și adesea controversată ca și Wagner. Winifred Wagner, soția fiului lui Wagner, Siegfried, a fost o ferventă admiratoare a lui Hitler, și a contribuit la transformarea orașului Bayreuth într-un centru cultural al nazismului. Nepoții lui Wagner, Wieland și Wolfgang, au încercat mai apoi curățarea acestei imagini a orașului și implicit a Festivalului wagnerian de aici.

Relația cu Cosima

Era fiica nelegitimă a lui Franz Liszt și soția unui celebru dirijor, pianist și compozitor al Romantismului, Hans von Bülow, a cărui viață a fost repetat marcată de Wagner, cu mult înainte ca acesta din urmă să înceapă o îndelungată relație (și ulterior căsnicie) cu soția lui. În tinerețe, Von Bülow se hotărâse să studieze muzica după ce ascultase premiera Lohengrin, și tot Wagner l-a recomandat ulterior pentru primul său post de dirijor la Zurich, iar apoi el a dirijat premierele a două dintre operele lui Wagner, Tristan și Isolda și Die Meistersinger von Nürnberg.

Ajuns la München cu ajutorul Regelui Bavariei, Wagner era pe val și chiar existau planuri pentru construirea unui teatru special pentru lucrările sale, dar proiectul nu s-a mai finalizat din cauza criticilor intense și crescânde la adresa stilului său de viață. Era în continuare extrem de cheltuitor, mereu în datorii în ciuda salariului generos primit din partea regelui. În plus, a avut tentative îndrăznețe de a își impune punctele de vedere politice în guvernarea regatului.

Dincolo de aceste lucruri, Wagner a devenit antipatic publicului și din cauza relației sale cu Cosima, despre al cărei soț se știa că dirijase multe dintre operele sale. Astfel că în 1865 s-a mutat pe malul Lacului Lucerna, cu sprijin financiar tot de la regele Bavariei, iar în 1870 Cosima a divorțat și s-a căsătorit cu Wagner.

Chiar și după ce relația extraconjugală a soției sale cu Wagner a devenit de notorietate publică, iar cei doi aveau deja doi copii împreună, Bülow încă refuza divorțul. L-a acceptat abia după ce Cosima a avut un al treilea copil cu Wagner (numit Siegfried). Bülow nu a mai vorbit niciodată cu Wagner, dar se pare că a continuat să îl respecte ca compozitor și să îi dirijeze lucrările.

Siegfried Idyll, o serenadă dedicată Cosimei și nașterii primului lor fiu, Siegfried

Ciclul Inelului Nibelungilor (1968- 1876)

Das Rheingold/ Aurul Rinului, Die Walküre/ Valkiria, Siegfried și Götterdämmerung/ Amurgul zeilor

Interpretarea întregului ciclu durează cam 18 ore. Este bijuteria coroanei muzicale a lui Wagner, și esențială pentru filozofia sa muzicală. Deopotrivă adorată și detestată, adesea greu de digerat pentru începătorii într-ale muzicii lui Wagner, este o lucrare indubitabil impresionantă prin magnitudine, complexitate și ambiție.

Inelul conține viziunea sa asupra unei noi lumi și morale umane, o lume complet liberă de orice servitute a omului față de supranatural, concept care – în opinia sa – avusese o influență nefastă asupra umanității încă din Grecia antică. Se vede aici și convingerea lui Wagner că frica este ceea ce stă la baza tuturor acțiunilor omului, și că el trebuie să fie eliberat de ea pentru a avea o viață perfectă.

Apare și conceptul de supra-om, al cărui destin e să îi domine pe cei inferiori lui. În lumea mitului wagnerian, Supra-omul, cel perfect, se alătură doar unora asemenea lui, iar restul umanității trebuie să le recunoască acestora superioritatea și să i se supună. Nu e greu de înțeles cum a ajuns această ideologie artistică în perfectă rezonanță cu ideologia nazistă de mai târziu.

Flight of the Valkyries/ Zborul Walkiriilor este una din compozițiile lui Wagner care a făcut carieră și în lumea filmului, fiind muzica impresionantei scene cu elicopterele din filmul „Apocalypse Now”  (1979) regizat de Francis Ford Coppola.



22
/05
/20

„În primii ani ai carierei mi se spunea că pentru a reuși ai nevoie de personalitate, talent și noroc în egală măsură. Dar eu nu sunt de acord. La mine, a fost 99% noroc. Nu e de niciun folos să ai talent, dacă nu ești la locul potrivit la momentul potrivit.” Iată ce credea Roger Moore undeva, spre finalul vieții.

04
/05
/20

OAMENII MUZICII Pe 4 mai 1955, în condiții sărăcăcioase contrastante cu extraordinara sa personalitate, se stingea unul din marii oameni ai secolului XX. Îl sărbătorim, ne mândrim cu el, dar cât îl cunoaștem (și ascultăm) de fapt pe George Enescu? Iată doar câteva din trăsăturile unei personalități și ale unei cariere excepționale – și o invitație de a-i descoperi muzica.

27
/04
/20

Gabo a murit acum șase ani, pe 17 aprilie 2014, în Mexic, la 87 de ani. Volumul „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet“ (traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți) a fost publicat la Rao, în 2014. Nuvelele au fost publicate în original în 1972, dar au fost scrise în 1968, după „Un veac de singurătate“.

18
/04
/20

Paștele e motiv de sărbătoare pe toate meridianele, iar în unele locuri tradițiile pascale nu sunt dintre cele mai comune. Iată câteva astfel de obiceiuri din lumea largă, cu origini mai mult sau mai puțin religioase, ce fac deliciul publicului și sporesc bucuria sărbătorii.

Page 1 of 3212345...102030...Last »