Tocmai ce s-a încheiat a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) de la Iaşi. În acest an s-au lansat biografiile romanţate a unsprezece scriitori clasici, scrise de unsprezece autori contemporani*.
Un articol de Andrei Crăciun|8 octombrie 2018
Pentru a ilustra seria am ales unsprezece fragmente din viața lui George Topârceanu, imaginate de Alex Tocilescu, marele nostru scriitor, poet, dramaturg, muzician și copywriter.
1. În care George Topârceanu se naște, este foarte urât și tatăl său, cojocar fiind, vrea să îi facă un cojoc
– Numa’ să nu semene cu mine, zise Ion, care într-adevăr era un bărbat destul de urât.
Apoi se ridică și se duse în camera sa de lucru. Era cojocar; vreo patru cojoace, trei aproape terminate, unul abia început, atârnau care pe unde apucase.
-Ce faci, strigă Paraschiva din camera alăturată.
-Păi să-i fac un cojoc lu’ ăsta micu’ zise Ion măsurând cu privirea o bucată de piele de oaie. Să nu-i fie frig!
-Cum să-i faci cojoc, omule?, țipă Paraschiva enervată.
-Păi, ce să-i fac, un scutec?!, se apără Ion.
Paraschiva pufni nervoasă. Ion lăsă pielea de oaie deoparte și se întoarse la ea.
-Tot omul trebuie să aibă un cojoc, explică el.
-Da’ ăsta-i un prunc, nu-i încă om, zise Paraschiva. Unde ai văzut tu copil de-o zi cu cojoc? Uneori mă-ntreb ce-i în capul tău, măi Ioane!
2. În care este descrisă o fotografie inexistentă în care Topârceanu poartă pantofi cu toc și arată bine în uniformă militară
Iată și al cincilea instantaneu; în acesta, făcut în vara lui 1907, Topârceanu arată mai bine ca niciodată – poate din cauză că uniforma de ofițer pe care o poartă, spălată, călcată, apretată, îi vine perfect. Sau poate din cauza cizmelor cu toc, care-l facă să pară mai înalt (n.r. – Topârceanu măsura doar 1.62 metri)
3. În care Topârceanu ni se dezvăluie ca un funcționar
În a șasea poză, Topârceanu poartă un costum urât, de unde deducem că e funcționar. Chiar asta și e; după cum confirmă documentele vremii: e copist la Casa Bisericii. Suntem în aprilie 1909, începe o primăvară de pomină, Topârceanu își sparge salariul prin localurile de la Șosea, unde cântă până hăt după miezul nopții cu prietenii (mulți dintre ei niște scriitorași obscuri). Din poză nu se prea vede, dar Topârceanu e în acele zile un om de lume, vesel, plin de haz, care le face zilnic să râdă pe domnișoarele bătrâne cu care împarte biroul.
4. În care Topârceanu ia un tren (trenul vieții sale) către Iași
În 1911, Iașul se afla la aceeași distanță de București ca în zilele noastre, iar trenurile străbăteau distanța respectivă cam în același timp, adică un număr uriaș de ore. De aceea, la câteva minute după ce vocea unei cuconițe drăguțe șușoti în stația de amplificare a gării din Iași ‘Trenul accelerat de la București va sosi în stație la linia 1’, Topârceanu coborî din trenul cu pricina sleit de puteri, somonoros și chinuit de o durere de cap.
5. În care Topârceanu află că va deveni tată
Topârceanu rămase pentru câteva secunde mut. Nu se gândise niciodată la posibilitatea de a avea un copil Pur și simplu nu-i trecuse prin cap cum ar fi asta, nu se imaginase niciodată ținând un bebeluș în brațe. Nici acum, după anunțul Victoriei, nu se imagina. Un copil nu avea loc nicăieri în viața lui de poet, în camerele închiriate de la vreo babă de treabă, în redacția lui de bărboși, la Corso sau la Jockey Club, unde pălăvrăgea la bere cu prietenii. În niciunul dintre aceste locuri nu avea ce să caute sau cum să ajungă un copil.
6. În care Topârceanu începe un amantlâc cu Otilia Cazimir
Topârceanu nu râse. Și el era îndrăgostit de ea. Era căsătorit și era tată, dar asta nu însemna mare lucru pentru el. Și oricum nu era ca și cum ăsta ar fi fost un secret.
– Situația mea… zise el totuși, mai curând din politețe decât din convingere, dar nu apucă să continue, pentru că Alexandrina (n.r. – numele adevărat al Otiliei) îi puse mâna pe gură.
– O cunosc, spuse ea.
Iar apoi îl sărută.
7. În care Topârceanu cunoaște războiul cu bulgarii (la care cade prizonier)
Războiul nu e pentru poeți. Bine, de fapt nu e pentru nimeni altcineva, adică nu s-ar putea spune că războiul e pentru bucătari, geologi, somelieri, viticultori sau pantomimi. Dar cum Topârceanu era poet, din punctul lui de vedere războiul nu era pentru poeți. Cam asta gândea, probabil, stând sub o ploaie de gloanțe și obuze care nimiceau armata română lângă micul oraș bulgăresc Turtucaia în seara zilei de 24 august 1916.
8. În care prizonierul Topârceanu decide să devină mecanic de locomotivă
Desigur ca să devii mecanic de locomotivă în timpul războiului trebuie să fi fost mecanic de locomotivă și înaintea lui. Sau să minți că ai fost, ceea ce făcuse Topârceanu. Astfel, se trezi mergând cu bulgarul Dimiter către gara din care trebuia să plece către Sofia, unde poetul trimisese știre că s-ar fi priceput să conducă o locomotivă. Călătoria avea să fie memorabilă pentru că pe parcursul ei jefuiră un macedon, se îmbătaseră îngrozitor cu rachiul furat de la el și trăiră o scurtă aventură amoroasă cu două grecoaice focoase.
9. În care Topârceanu nu își curmă viața cu o armă de foc
Dacă starea sufletească a poetului rămase încă o vreme deplorabilă, iar starea sa materială nu era cu mult mai bună, măcar trebuie apreciat faptul că psihic era destul de ok. Adică suficient încât să nu-și curme viața cu una dintre multele arme de foc care alcătuiau colecția sa, arme pe care le descărca frecvent, spre plăcerea amicilor săi, în cadrul unor probe de măiestrie care constau îndeosebi din a îi pune lui Didi (n.r. – Otiliei Cazimir) un măr pe cap și a îl spulbera apoi cu o pușcă de calibrul 6mm.
10. În care Topârceanu moare
-Fereastra, murmură Topârceanu.
Didi se uită la fereastra deschisă. Topârceanu se uită la Didi cum se uită la fereastra deschisă. Liliacul din fața ei părea că se uită prin geam la ei.
-Te rog, închide fereastra, zise Topârceanu, că nu pot muri din cauza miresmei de liliac.
Și Didi se ridică și închise fereastra.
11. În care ultimul martor al morții lui Topârceanu dispare și el
Iar peste câțiva ani, și liliacul de afară, ultimul martor al morții poetului, avea să fie tăiat. Pentru că în cameră era nevoie de lumină, nu de parfum, după cum avea să-i explice unui vecin noul proprietar al casei.
*Cele unsprezece cărți sunt: Povestea Otiliei Cazimir – Simona Antonescu; Povestea lui Vasile Pogor – Mihai Buzea; Povestea lui Nicolae Gane – Iulian Ciocan; Povestea lui Mihai Codreanu – Dan Coman; Povestea lui Ion Creangă – Andrei Crăciun; Povestea lui Dosoftei – Cristian Fulaș; Povestea lui Mihail Sadoveanu – Tudor Ganea; Povestea lui Vasile Alecsandri – Adela Greceanu; Povestea lui Mihai Eminescu – Florina Ilis; Povestea lui Costache Negruzzi – Bogdan Răileanu; Povestea lui George Topârceanu – Alex Tocilescu. Cei unsprezece clasici au muzee în Iași, oraș care le-a marcat existența. Cărțile au apărut sub egida Editurii Muzeelor Literare (Iași) în colecția Scriitori de poveste și pot fi comandate online, la adresa [email protected].
În a șasea poză, Topârceanu poartă un costum urât, de unde deducem că e funcționar. Chiar asta și e; după cum confirmă documentele vremii: e copist la Casa Bisericii. Suntem în aprilie 1909, începe o primăvară de pomină, Topârceanu își sparge salariul prin localurile de la Șosea, unde cântă până hăt după miezul nopții cu prietenii (mulți dintre ei niște scriitorași obscuri).
Foto: FILIT / Andrei Crăciun, Alex Tocilescu și Vlad Tăușance vorbind descre colecția Scriitori de poveste, la FILIT 2018.
