Hanul Manuc, un loc de legendă
http://www.ziarulmetropolis.ro/hanul-manuc-un-loc-de-legenda/

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

Un articol de Georgeta Filitti|8 Octombrie 2016

La începutul secolului al XIX-lea, figura cea mai proeminentă dintre aceşti alogeni de ispravă era un negustor bogat, diplomat – ca să nu spunem spion – om influent deopotrivă la sud de Dunăre, în raiaua Rusciuk, la Constantinopol, la curtea ţarului, dar mai ales nepreţuit în tratativele purtate între ruşi şi turci după războiul din 1812 şi ocuparea Basarabiei de către ruşi. Nici azi istoricii nu s-au pus de acord ce e legendă din cât a mituit, a sustras, a apărat ori a turnat, într-o tabără sau alta, acest personaj fabulos. Aflat la un moment dat la Paris, în vremea lui Napoleon I, o faimoasă ghicitoare, domnişoara Lenormand, i-a citit în palmă că va muri otrăvit. Prezicerea s-a împlinit, omul fiind ucis de o slugă trădătoare.

Numele i-a rămas însă peste timp datorită hanului pe care l-a ridicat la Bucureşti în 1808. La acea vreme oficiul de hotel, şi mai ales de depozit de mărfuri, îl făcea hanul. Dintre cele peste 30, al lui Manuc era cel mai animat, mai frecventat şi mai cunoscut. Numai în pivniţele lui, la vreme de primejdie (de pildă, o invazie turcească) se puteau adăposti 500 de persoane. Descrieri nu totdeauna binevoitoare amintesc de hărmălaia curţii, de căruţele şi călătorii intraţi neîncetat, de animalele şi păsările care n-aveau odihnă. La fel, de gospodăriile încropite pe prispa interioară, unde se pregătea mâncare, se întindeau rufe la uscat, zarafii schimbau bani, se iscau certuri din senin, copiii urlau, slugile alergau fără rost şi nimeni nu mai făcea deosebire între zi şi noapte.

Toată această viermuială a dispărut în 1812 când s-a încheiat pacea ruso-turcă. Atunci hanul strălucea de curăţenie; mobile, covoare, servitori galonaţi, platouri cu mâncare fără seamăn, femei cochete au creat o ambianţă unică. În plus, în jurul hanului, pe cerul oraşului, a apărut un sistem de iluminaţii cu o ramură de smochin, o stea polară şi o semilună – invenţie a basarabeanului Alexandru Sturdza.

Urmările păcii (pierderea Basarabiei) le-au plătit cu capul câteva paşale turceşti. Apoi lucrurile şi-au reluat cursul şi hanul s-a întors la rostul său, acela de vad comercial şi gazdă vremelnică pentru negustori, aventurieri, conspiratori, revoluţionari, fugari, femei galante, oameni certaţi cu legea. Proprietarii i s-au schimbat, spaţiul s-a tot modificat. În incinta lui, sala Dacia a devenit loc predilect pentru adunările opoziţiei politice din anii 1880-1916, dar şi teatru mult gustat de bucureşteni. Trupa lui I.D. Ionescu, „artistul cafenelelor cântânde”, ori cea a zuluşilor aduşi de acesta în 1880 de la Paris făceau săli pline. Americnaul James Lwone, care se scufunda într-un bazin cu apă mâncând şi apoi fumând liniştit timp de cinci minute, i-a uimit pe spectatori, iar taina meşteşugului său n-a fost niciodată desluşită.

În timpul dictaturii comuniste, restaurantul ce funcţiona între zidurile sale nu se deosebea de celelalte câteva localuri bucureştene: săli uriaşe, mâncare standardizată, puţin apetisantă, chelneri plictisiţi şi clienţi cam la fel.

Dar hanul Manuc, pe potriva destinului fabulos al întemeietorului, a renăscut după revoluţie. Clasat monument istoric, este restaurat cu deosebită grijă de noul proprietar şi moştenitor în acelaşi timp, Constantin Cantacuzino, urmaş al voievodului Şerban Cantacuzino, de la mijlocul veacului al XVII-lea. Saloanele de odinioară îşi recapătă frumuseţea discretă, sunt mobilate din nou cu gust şi se preconizează amenajarea câtorva zeci de camere în regim hotelier, personalizate, şi din care unele vor purta numele delegaţilor de la tratativele de pace ruso-turce din 1812. E un exemplu de revenire inteligentă la un fond istoric preţios în forma modernă reclamată de timpul actual.

Numai în pivniţele lui, la vreme de primejdie (de pildă, o invazie turcească) se puteau adăposti 500 de persoane. Descrieri nu totdeauna binevoitoare amintesc de hărmălaia curţii, de căruţele şi călătorii intraţi neîncetat, de animalele şi păsările care n-aveau odihnă.

Foto: Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet

 



23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

Page 1 of 3123