Liceul Gheorghe Lazăr, Târgul Moşilor de la Obor, Calea Victoriei şi strada Lipscani. Câteva embleme ale idealizatului Bucureşti de altădată, dispărut sub cenuşiul comunist, păstrat în cărţi ce continuă să atragă cititori.
Un articol de Dana Ionescu|4 iulie 2021
Ziarul Metropolis vă propune câteva imagini din trecutul și prezentul orașului „neiubit”, o invitație la rememorare, în căutarea identității pierdute a capitalei.
1.„În ʼ26 am venit. Deci Bucureștiul de acum cincizeci de ani nu e cel de astăzi. Așa. Totul a trecut ca printr-o mutație geologică, materială și socială, depășind închipuirea, oricât de cutezătoare ar fi fost, înainte de al doilea război mondial. Am zărit prima dată capitala în primăvara anului 1927, cu ocazia unui concurs la Tinerimea Română. Eram în clasa a treia de liceu. (…) Concursul a avut loc la Liceul Gh. Lazăr, tema a fost «clasa noastră în recreație» (…). Clădirea liceului Gh. Lazăr a rămas absolut aceeași și am impresia că a rămas și cu același două ceasuri pe un turnuleț dinspre Cișmigiu, care au stat la aceeași oră, le găsesc de ani de zile, cred că de atunci, cred că la trei și un sfert. Mai presus de închipuire și filme a fost vizita la Obor, pe care am făcut-o cu ceilalți – la Moși, așa se spunea atunci. Larmă și reclame, până a te trage de mânecă să intri în gherete, la femeia șarpe, la fata care împletea cu degetele de la picioare și uriașul care trebuie să fi fost mai înalt decât un brad, după reclama opincii sale de peste jumătate de metru. Și arăta numai opinca. Am câștigat la o loterie improvizată o țărăncuță din ghips, colorată cât mai fascinant, lustruită – nu bănuiam că e de gips și am dus-o în brațe până acasă, unde, sigur, nu a avut o viață lungă.”
(Anastase Nasta, 1912-1996, născut în diaspora aromână din Balcani, în interviul intitulat „Cafeaua trebuie să fie fierbinte și cu caimac” din volumul „Chipurile orașului. Istorii de viață din București. Secolul XX”, realizat de Zoltán Rostás și publicat la Polirom în 2002)
Calea Victoriei și un fel de a fi excentric
2.„Să coborâm acum pe cea mai faimoasă arteră din Orientul Apropiat: această Cale a Victoriei a trăit toate zilele faste și nefaste din istoria României; pe aici au trecut cei cincizeci de mii de oameni și cele o mie opt sute de tunuri revenite de la Plevna în 1877, trupele române victorioase în campania din Bulgaria, fără a trage un glonț și încercate doar de holeră în 1913, mareșalul Mackensen și armatele sale urmate de savanți în uniformă în 1916, în fine regimentele franceze care au defilat în noiembrie 1918, primite cu flori și urale. În marea ei diversitate, Calea Victoriei oferă cele mai urbane spectacole și cele mai excentrice decoruri. În ciuda crizei, este la fel de circulată. Abia dacă observi, pe ici pe colo, câteva vitrine goale: pe vremuri, un loc în acest paradis al comerțului se plătea cu bani grei.
Bucureșteanul indisciplinat coboară la șosea, fără teamă de vehicule și, ca să admire o femeie frumoasă, nu ezită să provoace un ambuteiaj. Dar pietonii au rareori prioritate în fața mașinilor și nu ajung să le blocheze, ca la Belgrad, Sevilla sau Buenos Aires. Oricum, încurcă circulația des, iar în anumite momente, ca să nu se reverse în stradă, a fost nevoie de lanțuri din fier pentru a-i ține pe trotuare”.
(Paul Morand, „București”, volum scris în 1935 și publicat în Franța, tradus și apărut la Editura Humanitas în 2015)
Nopți cu manele sau agonie pe Lipscani
3.„Noaptea târziu, pe Lipscani și pe străzile dimprejur, capitala agonizează vesel. Capitala? Nu cumva poporul român însuși? Dacă umbli printre gunoaiele, ruinele și dezmoșteniții locului, îți pierzi orice încredere în viitorul comunității autohtone, betegită de nesimțire, incapabilă să-și locuiască cuviincios orașele, să-și respecte tradițiile, să iubească protector ceea ce a mai rămas de iubit în imediata ei vecinătate. Lipscanii anticipează un scenariu posibil al dezastrului dâmbovițean: vom cădea, semiadormiți, sub nivelul pitorescului, vom bea ultimul șpriț lângă zidul unei vespasiene improvizate, vom asuda printre dejecții, legănați de manele, în interminabile, toride nopți de vară. O să ne placă. Ne vom savura asfințitul ca pe o formă de libertate. Vom bâigui câte ceva despre Europa și-i vom întoarce definitiv spatele, căutându-i răcoarea incertă a vreunui perete igrasios.”
(Andrei Pleșu în „Bucureștiul neiubit”, inclus în volumul „Bucureștiul meu”, coordonat de Gabriela Tabacu și publicat la Humanitas în 2016).
