Bucureștiul în fragmente. Exerciții de rememorare
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-in-fragmente-exercitii-de-rememorare/

Liceul Gheorghe Lazăr, Târgul Moşilor de la Obor, Calea Victoriei şi strada Lipscani. Câteva embleme ale idealizatului Bucureşti de altădată, dispărut sub cenuşiul comunist, păstrat în cărţi ce continuă să atragă cititori.

Un articol de Dana Ionescu|4 iulie 2021

Ziarul Metropolis vă propune câteva imagini din trecutul și prezentul orașului „neiubit”, o invitație la rememorare, în căutarea identității pierdute a capitalei.

1.„În ʼ26 am venit. Deci Bucureștiul de acum cincizeci de ani nu e cel de astăzi. Așa. Totul a trecut ca printr-o mutație geologică, materială și socială, depășind închipuirea, oricât de cutezătoare ar fi fost, înainte de al doilea război mondial. Am zărit prima dată capitala în primăvara anului 1927, cu ocazia unui concurs la Tinerimea Română. Eram în clasa a treia de liceu. (…) Concursul a avut loc la Liceul Gh. Lazăr, tema a fost «clasa noastră în recreație» (…). Clădirea liceului Gh. Lazăr a rămas absolut aceeași și am impresia că a rămas și cu același două ceasuri pe un turnuleț dinspre Cișmigiu, care au stat la aceeași oră, le găsesc de ani de zile, cred că de atunci, cred că la trei și un sfert. Mai presus de închipuire și filme a fost vizita la Obor, pe care am făcut-o cu ceilalți – la Moși, așa se spunea atunci. Larmă și reclame, până a te trage de mânecă să intri în gherete, la femeia șarpe, la fata care împletea cu degetele de la picioare și uriașul care trebuie să fi fost mai înalt decât un brad, după reclama opincii sale de peste jumătate de metru. Și arăta numai opinca. Am câștigat la o loterie improvizată o țărăncuță din ghips, colorată cât mai fascinant, lustruită – nu bănuiam că e de gips și am dus-o în brațe până acasă, unde, sigur, nu a avut o viață lungă.”

(Anastase Nasta, 1912-1996, născut în diaspora aromână din Balcani, în interviul intitulat „Cafeaua trebuie să fie fierbinte și cu caimac” din volumul „Chipurile orașului. Istorii de viață din București. Secolul XX”, realizat de Zoltán Rostás și publicat la Polirom în 2002)

Calea Victoriei și un fel de a fi excentric

2.„Să coborâm acum pe cea mai faimoasă arteră din Orientul Apropiat: această Cale a Victoriei a trăit toate zilele faste și nefaste din istoria României; pe aici au trecut cei cincizeci de mii de oameni și cele o mie opt sute de tunuri revenite de la Plevna în 1877, trupele române victorioase în campania din Bulgaria, fără a trage un glonț și încercate doar de holeră în 1913, mareșalul Mackensen și armatele sale urmate de savanți în uniformă în 1916, în fine regimentele franceze care au defilat în noiembrie 1918, primite cu flori și urale. În marea ei diversitate, Calea Victoriei oferă cele mai urbane spectacole și cele mai excentrice decoruri. În ciuda crizei, este la fel de circulată. Abia dacă observi, pe ici pe colo, câteva vitrine goale: pe vremuri, un loc în acest paradis al comerțului se plătea cu bani grei.

Bucureșteanul indisciplinat coboară la șosea, fără teamă de vehicule și, ca să admire o femeie frumoasă, nu ezită să provoace un ambuteiaj. Dar pietonii au rareori prioritate în fața mașinilor și nu ajung să le blocheze, ca la Belgrad, Sevilla sau Buenos Aires. Oricum, încurcă circulația des, iar în anumite momente, ca să nu se reverse în stradă, a fost nevoie de lanțuri din fier pentru a-i ține pe trotuare”.

(Paul Morand, „București”, volum scris în 1935 și publicat în Franța, tradus și apărut la Editura Humanitas în 2015)

Nopți cu manele sau agonie pe Lipscani

3.„Noaptea târziu, pe Lipscani și pe străzile dimprejur, capitala agonizează vesel. Capitala? Nu cumva poporul român însuși? Dacă umbli printre gunoaiele, ruinele și dezmoșteniții locului, îți pierzi orice încredere în viitorul comunității autohtone, betegită de nesimțire, incapabilă să-și locuiască cuviincios orașele, să-și respecte tradițiile, să iubească protector ceea ce a mai rămas de iubit în imediata ei vecinătate. Lipscanii anticipează un scenariu posibil al dezastrului dâmbovițean: vom cădea, semiadormiți, sub nivelul pitorescului, vom bea ultimul șpriț lângă zidul unei vespasiene improvizate, vom asuda printre dejecții, legănați de manele, în interminabile, toride nopți de vară. O să ne placă. Ne vom savura asfințitul ca pe o formă de libertate. Vom bâigui câte ceva despre Europa și-i vom întoarce definitiv spatele, căutându-i răcoarea incertă a vreunui perete igrasios.”

(Andrei Pleșu în „Bucureștiul neiubit”, inclus în volumul „Bucureștiul meu”, coordonat de Gabriela Tabacu și publicat la Humanitas în 2016).

26
/07
/21

La aproape doi ani după ce România intrase, şi ea, în absurdul celui de-al Doilea Război Mondial, în seara de sâmbătă, 26 septembrie 1942, Mihail Sebastian povestea în jurnalul care avea să iasă la lumină, tot din cauza istoriei absurde, mulţi ani mai târziu...

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.