Șerban Pavlu: „Niciodată nu poți judeca publicul“
https://www.ziarulmetropolis.ro/serban-pavlu-actor-niciodata-nu-poti-judeca-publicul/

Șerban Pavlu, unul dintre cei mai buni actori din generaţia lui, ne-a vorbit despre problemele din teatrul independent, despre filmul românesc şi despre alte lucruri din cariera lui, mai puţin cunoscute de public.

Un articol de Georgiana Ene|25 ianuarie 2015

Pe Șerban Pavlu, distins cu premiul Gopo pentru interpretare în 2013, pentru rolul principal din „Toată lumea din familia noastră”, vă invităm să-l vedeți pe scena Teatrului Bulandra din București, dar și în serialul „Umbre“, difuzat pe HBO.

Georgiana Ene: Cum te-ai gândit să te apuci de actorie?

Șerban Pavlu: E bună întrebarea. M-am gândit să mă apuc de actorie atunci când nu mai aveam cale de întors; nu mai aveam pe unde să scot cămașa. Asta s-a întâmplat în clasa a XII-a, când trebuia să spun ce fac cu viața mea.

Îmi plăcea foarte mult teatrul. Pur și simplu! Nu provin dintr-o familie de artiști sau cu oameni care să fi lucrat în zona asta. Ai mei erau mari amatori de teatru și am mers la spectacole de pe la 5 ani. Apoi, când am dat la liceu, am continuat să merg din obișnuință iar când a trebuit să comunic decizia în ceea ce privește viitorul meu am spus că vreau să fac regie. Aici voiam să ajung.

Pe vremea aia trebuia să te pregătești, am făcut și meditații. Am fost deturnat de pe drumul ăsta de o prietenă de familie, actriță, care m-a întrebat: „Știi tu să faci regie? Mai bine fă ceva cu actoria“.

Cum te-ai pregătit pentru admitere?

Maică-mea se tot interesa, trebuia să faci meditații. Nu puteai să te duci la facultate pur și simplu, nepregătit. S-a dovedit că nu prea aveam cu cine să mă pregătesc. Și așa am ajuns în Teatrul Studențesc Podul. Știu că sună așa clișeistic, dar de acolo a început totul.

Mi-a făcut o plăcere imensă. Primul meu profesor a fost Cătălin Naum, care a avut o influență enormă asupra mea, ca aspirant la actorie, ca de altfel asupra tuturor. Sunt convins că absolut toți cei care au trecut pe-acolo au fost influențați. A fost o întâlnire excepțională și nici că se putea mai bine, pentru că, după ce am intrat la facultate, am aflat că aveam colegi care se pregătiseră individual cu un profesor pentru examenul de admitere: cu monolog, poezie, fabulă… habar n-am.

Dar la Podul nu era deloc așa. Acolo erai într-un teatru – eu nu am stat mult, am stat un an – dar erau acolo și cei care dădeau a treia oară, a patra oară la actorie și stăteau mai mulți ani și erau oameni care nu dădeau la actorie, dar care au fost acolo. Până la urmă era un teatru de amatori, un teatru pentru studenți pasionați și am avut colegi care au stat mult mai mult la Podul. Mă consider foarte influențat de Cătălin Naum.

Dacă ai fi fost regizor, ce fel de piese ai fi montat?

Îți spun imediat și sunt foarte sigur de răspuns: aș fi fost tentat de texte noi, de traduceri noi din dramaturgia germană, englezească și habar nu am dacă ar fi mers bine treaba sau nu. Dar sunt convins că în primii mei ani de regie aș fi fugit de textele mari și de textele clasice și aș fi încercat să fac un lucru pe care îl regret până în ziua de astăzi, și ca actor: mi se pare că se face prea puțină dramaturgie.

Cum a fost viața de student? Ce experiențe ai din facultate?

După experiența Podul, am ajuns la facultate, unde anii au trecut ca fulgerul și unde m-am simțit extraordinar. M-am simțit pentru prima oară feicit, în viața mea de tânăr. Asta s-a întâmplat în primii doi ani, pentru că după aceea încep niște îndoieli cât ești în școală, referitoare la valoarea ta ca actor. Dar în primii doi ani am plutit de fericire. Și dacă mi-ar fi mers prost în actorie, nu aș fi regretat niciodată că am dat la facultatea de actorie, pentru acei ani de fericire.

Serban Pavlu, alături de Delia Nartea, în „Cum am învățat să conduc“, Teatrul de Comedie

Serban Pavlu, alături de Delia Nartea, în „Cum am învățat să conduc“, Teatrul de Comedie

În liceu am făcut destul de intens baschet, iar înainte de baschet am mai făcut polo. Nu am fost bun baschetbalist, dar voiam foarte mult să fiu bun pentru echipă, să fiu un om de bază, un om valoros.

Dacă munceam mai mult mergeam mai bine, dar nu aveam talent real, lucru pe care mai devreme sau mai târziu antrenorul trebuie să ți-l aducă la cunoștință și să se comporte ca atare. Și jucam cum voiam eu.

A fost o schimbare în bine când am dat la facultate: era așa cum voiam eu, îmi mergea bine, am avut o relație excelentă cu profesorii – nu știu dacă eram bun sau prost, am avut note bune – și senzația mea, asta era diferența, deși nu știam dacă eram foarte bun, era că locul meu e acolo. Că mi-am găsit locul și de asta nu am să regret niciodată.

Au fost trei ani de fericire deplină. Așa că facultatea a trecut repede și lucrurile au continuat să meargă bine. Și când mă uit acum în urmă nu regret nimic. Am făcut facultatea în timpul în care a fost numit rector Victor Rebengiuc, un rector implicat în examene. Era nelipsit de la examenele de la actorie de la toți anii. El era pe o poziție mai mult administrativă acolo, unde e mult de muncă, mai degrabă era un manager, nu artist.

Cu toate astea el continua să vină la fiecare examen și vedea fiecare student. Ne știa pe fiecare iar noi ne simțeam bine, pentru că știam că suntem urmăriți de la an la an, de la semestru la semestru. Era un actor pe care îl admirai necondiționat și asta i-a creat această popularitate de care se bucură și acum.

Ai terminat la clasa lui Alexandru Repan. Cum era ca profesor?

Repan nu a fost într-un acord perfect cu școala. Nu a mai luat clase după generația noastră. A avut două generații ca să zic așa: generația lui Marius Stănescu și generația mea. Pentru mine a fost un profesor absolut grozav pentu că eu aveam nevoie de încredere. Aveam 18 ani când am dat la facultate.

Și bucuria aia de care îți povesteam mai devreme ar fi fost foarte ușor alterată dacă – și nu le fac un reproș profesorilor duri care aplică metoda asta de disciplină totală, să nu crezi că aș fi fost un student indisciplinat – nu aș fi dat peste un profesor care să mă aprecieze, în primul an măcar, pentru că eram extrem de ușor de demotivat. Adică eram genul de student foarte, foarte timid.

Nu eram omul pe care să-l dai afară pe ușă și să intre înapoi pe fereastră, care voia să facă actorie cu orice preț. Nu eram deloc genul ăla. Și dacă aș fi fost constrâns să mă comport așa nu eram pe dinăuntru 100% convins.

Așadar, faptul că ți-a dat încredere în tine încă de la început a fost un lucru extraordinar de bun.

Da, faptul că mi-a dat încredere a fost de neprețuit. Încrederea asta a continuat câțiva ani și după facultate și am ajuns la sfârșitul facultății, iar rectorul nostru, Victor Rebengiuc, a fost numit chiar în anul ăla noul director al Teatrului Bulandra. Teatrul acela nu mai avea nevoie de vreo prezentare, era un fel de ultimate station for the actors în România; și un alt mare gest, un lucru mare pe care l-a făcut directorul teatrului a fost că a organizat un concurs.

Și a făcut un lucru mare atunci pentru că a angajat opt oameni, lucru care pare așa de neconceput, mai ales la un teatru de talia Bulandra. El a făcut un concurs în care ne-am prezentat – nu numai generația mea, eram mai mulți actori – și pentru că pe unii dintre noi ne cunoștea, pentru că ne urmărise de-a lungul facultății, recunosc foarte deschis chestia asta, ne-a privit cu alți ochi. Eram niște oameni pentru care el și-a pus obrazul și pe care i-a angajat.

Dem Rădulescu i-a spus unui tip care voia să dea la teatru: sunt 3 locuri și 4 sunt date. Este adevărat? Așa era? Cum a fost când ai dat tu admitere?

Nu, în generația mea nu aș putea să spun că a fost așa. Nu aș putea să spun că nu am avut loaze în generație. S-a dovedit că unii  nu aveau nicio treabă cu actoria. Mă tem că niciunul dintre ei, dintre acele cazuri, nu era intrat prin mijloace neortodoxe la admitere. Dacă vreunul dintre cei talentați a avut relații, ce să zic, este bafta lui.

Dar asta e doar admiterea. După aceea, meseria asta vine cu atâtea filtre și nu toate țin doar de calitate. Asta e cea mai mare iluzie, că vei răzbate doar pentru că ești talentat, pentru că știi sau că îți faci treaba bine. Evident, contează imens și la un moment dat lucrurile se văd, dar e o mare iluzie să-ți imaginezi că doar de asta ține.

S-ar putea aplica și la UNATC ce se întâmplă la alte Universități, să intre toată lumea, dar să termine cine poate?

Sunt de acord cu acest lucru, să fie o selecție mai lejeră, iar apoi, nu de la an la an, ci de la semestru la semestru, să fie o sită care să cearnă. Nu e o problemă că intră 60 de oameni. E o problemă că termină toți 60. Eu cred că ar trebui să intre 60 dar să termine numai 10. Și asta e posibil.

Noi, românii, vrem doar beneficiile economiei de piață. Nu mă împiedică nimeni pe mine să deschid o școală care să se numească Școala de actorie Șerban Pavlu. Mai iau doi-trei actori, am o diplomă în acest sens, am jucat niște roluri și fac o școală cu regim juridic. Înființez o firmă până la urmă. Nu e treaba nimănui prin ce mijloace îmi fac eu reclamă.

Oamenii vin, se înscriu la școala mea, plătesc o taxă mai mare sau mai mică, iar dacă cei care termină la mine sunt niște loaze asta e treaba teatrului, să nu-i angajeze. Din păcate, nu mai poți interzice lucrul ăsta. E o chestie care pare facilă, are zona ei de atracție pentru tineri – nu mai are rost să detaliez, și-atunci nu le poți interzice oamenilor să-și dorească să fie actori.

Te-ai gândit să te întorci în facultate și să predai?

În momentul ăsta eu nu am nicio legătură cu facultatea. Adică nu am predat, nu am făcut demersuri. Nu că nu aș vrea, dar cred că ar trebui să se ducă oameni care ar trebui să se și pregătească puțin pedagogic. Sunt de acord cu colegii mei care spun ca nu poate să vină cineva și să predea, dar care n-a petrecut nici 100 de ore în viața lui, pe lângă scenă.

Nu se poate doar cu pedagogie, doar citind despre teatru și după aceea să lucrezi cu niște oameni care până la urmă se uită și ei la tine într-un fel. Se uită într-un fel dacă te știu din două piese unde ai făcut roluri mai bune și altfel dacă nu te-au văzut jucând. Și tu îi iei și îi scuturi. Dar un profesor jucător dă o probă acolo, în fața lor, și convinge. Un om care predă după ureche, fără o minimă metodă nu cred că va face mai mult decât un fel de transmitere de meșteșug, un fel de lăutărie până la urmă.

Care crezi că sunt problemele din teatrul independent?

Teatrul independent este o struțo-cămilă și foarte multe din viciile și necazurile pe care le produce și pe care le are țin tot de economia de piață. După un festival, cineva a întrebat pe facebook în raport cu ce e teatrul independent? Teatrul independent este independent doar pentru că banii cu care se realizează spectacolele sunt alții decât cei de la buget? Păi înseamnă că el este într-un fel dependent…

Dacă vorbim de teatrul independent care își propune să realizeze spectacole în spații neconvenționale, spectacole care și-ar găsi mai greu locul spre publicul larg în repertoriul unui teatru de stat, cu texte noi despre care  vorbeam mai la început, traduse recent, cu montări mai îndrăznețe, experimente, atunci putem spune că lucrurile astea nu se întâmplă foarte des în… teatrul nostru independent.

El este de cele mai multe ori mai comercial pentru că trebuie să rezulte spectacole care să meargă la public. Să vină lumea, să-și ia bilet și să câștige actorii bani. Și asta e o problemă.

Alături de Gigi Ifrim, în „Acum ori niciodată“, spectacol găzduit de Teatrul Național București

Alături de Gigi Ifrim, în „Acum ori niciodată“, spectacol găzduit de Teatrul Național București

Dar asta nu este o problemă care ține de public? Că preferă comercialul în locul calității?

Niciodată nu poți judeca publicul. Eu sunt de părere că niciodată nu poți judeca publicul. Treaba asta cu judecatul o să ne coste pe noi românii.

Lucrul acesta reflectă cultura mediocră?

Da, e incultură. Și ce poți să faci? Să te duci să bagi oamenii cu forța în sală, sau să le dai să citească?

Nu poți să te aperi de toate astea decât făcând și mai mult teatru de calitate. Categoric, producțiile comerciale amenință teatrul de calitate.

Și tocmai asta e problema și lumea nu înțelege economia de piață: nu-l poți opri pe un domn să deschidă un bar și în acel bar să se joace teatru, să comisioneze niște domni și doamne care să scrie cronici și să regizeze spectacole, pentru care ei caștigă bani. Și până la urmă nu e ca și când actorii n-ar avea din ce să trăiască. Adică tu nu le poți impune să nu joace.

Nu ai cum să reglementzi lucrurile astea. Nu ai cum să le interzici să facă teatru. Că teatrul lor e prost asta hotărăște publicul.

Aici e o problemă a producțiilor spectacolelor din cele două tipuri de teatru: de stat și independent.

Știi ce înțeleg eu din treaba asta? Teatrul ăsta independent și comercial-independent, ar trebui să îndârjească teatrele care nu sunt independente și care au bani de la buget să producă spectacole de calitate. Asta este părerea mea și asta este problema mea.

Eu cred că toate producțiile astea comerciale din teatrele de stat trebuie judecate mai aspru chiar de cei care le fac. Pentru că ele nu sunt de fapt oneste. Ele nu funcționează într-un regim comercial în care ar putea să-și scoată singur banii. Bine, domnule, faci un spectacol pe gustul publicului. Este vorba de fapt de iluzia succesului.

Arăți o sală plină și oamenii care aplaudă nu știu ce comedie ușurică, pe care ți-e și ușor să o faci cu banii de la stat. Adică e foarte simplu! Și să spui la sfârșit: am avut succes! N-ai văzut cum s-a ridicat toată sala în picioare? Dar, în realitate, dacă tu ar trebui să produci spectacolul ăla și din încasări să plătești producția, actorii, regia, muzica, costumele, nu știu dacă succesul ar fi atât de mare.

Dacă ar trebui să ridici un pic prețul biletului subvenționat din teatrele de stat și ar trebui să pui un bilet real care să-ți acopere toate costurile tale, nu știu dacă succesul tău ar mai fi același.

Să trecem acum de la teatru, la film. Care sunt problemele din filmul românesc?

Problemele din film țin tot de buget. De unde vin banii? Banii vin de la stat. Statul alocă acești bani în vederea realizării unor filme prin celebrul concurs CNC, care în continuare este parazitat de regizori care nu au talent, care nu au treabă cu regia, cu scenarii submediocre – asta e realitatea.

Prin diferite mișmașuri și prin faptul că orice casă de producție poate aplica și obține o notă măricică doar pentru că are un istoric se produc filme pe care se cheltuie niște sute de mii de euro. Iar filmele abia au premiera într-un cinema din țară de mâna a treia.

Aici nu am nicio reținere să spun că se cheltuie sute de mii de euro pentru un film care rulează într-un cinema din țară, sau două sau cinci, pentru cinci zile, pentru că dacă vrei să-l aduci într-un mall nu vor cei de-acolo și după aia sunt uitate pentru totdeauna în arhiva CNC-ului. Și astea-s problemele. Atâta timp cât banii aceștia se vor împărți în continuare democratic vor exista probleme. O să îmi spui că există un concurs. Așa e, dar de el încă se poate trece cu scenarii mediocre.

De exemplu, puțină lume știe că datorită succesului pe care l-au avut regizorii la festivaluri mai mari sau mai mici încep să atragă coproducători din Franța, Olanda sau alte țări, iar banii pentru realizarea altor filme nu mai sunt sută la sută luați de la stat.

Actori tineri, regizori tineri. Cum te înțelegi cu ei?

Nu fac niciun fel de diferență. Din păcate am ajuns în momentul in care să folosesc sintagma „actori tineri“ fără să mă mai includ și pe mine, și aici mă întristez. Dar întotdeauna am admirat oamenii care au talent și care  pot să aibă 20 sau 22 ani. Când îi văd, rămân uimit, ca atunci când aveam eu 18 ani și mergeam la teatru.

Sigur că e o meserie în care vârsta adaugă experiența venită din viață. Unii oameni chiar studiază și se îmbunătățesc, fac experiențe. Pur și simplu fac eforturi, dar sunt și oameni de 22 de ani care îmi taie răsuflarea și-atunci eu mă simt mic în fața lor. Și îmi doresc să lucrez cu actori tineri, la fel cum îmi doresc să lucrez și cu actori mai în vârstă.

Îmi pare rău că nu mai am suficient timp să văd tot ce se întâmplă. Și aici mi se pare că teatrul independent are un merit imens. Așa cum sunt piesele, unele mai bune, altele mai proaste, oamenii ăștia care au sub 28 ani merg și joacă, pentru că nu au unde, pentru că teatrele de stat nu angajează. Și atunci unde aș putea să-i văd? Din fericire, mai există locurile astea. La noi, teatrele independente au o dublă funcție.

Înțeleg că mergi să vezi cu mare plăcere tineri actori. Ai un loc preferat?

Uite, am omis să vorbesc despre un loc care mi se pare foarte coerent și benefic: Teatrul Unteatru. Poate că sunt și hibe, poate că fac și ei micile lor nedreptăți, nu știu, dar ceea ce se întâmplă acolo este părerea mea despre teatrul independent. Este un loc în care chiar vezi teatru, datorită montărilor, datorită faptului că poți deja vorbi despre o anumită direcție clară, chiar dacă sunt restrânși de spatiu.

Nu este un loc unde să se râdă lumea și să-și cumpere o bere. Deci se poate. Acolo este un loc unde eu aș veni și aș băga niște bani. Nu știu cine, Ministerul Culturii cred, ar trebui s-o facă într-un fel controlat, păstrându-le identitatea asta pe care și-au creat-o și spunându-le: oameni buni, mergeți în direcția asta! Fără a se transforma într-un teatru bulevardier, însă asta înseamnă management cultural, înseamnă mai multe. Adică domnii aștia care manevrează banii la primărie nu știu cât habar au ei de teatru propriu-zis.

Și asta e o problemă pe care vreau să o ridic. Nu e suficient ca cineva de acolo să dea niște bani, ci să spună: nouă asta ne lipsea, e veriga lipsa. Teatrul Unteatru a intrat pe o zonă goală. De exemplu, pe spectatorul Șerban Pavlu îl interesează foarte mult ce se întâmplă acolo. O vreme. Poate că nu trebuie să merg acolo toată viața, dar e un moment din viața mea când pe mine mă interesează. E ca la muzică, ca și cum mie îmi place jazz-ul și am nevoie de un loc în care să se cânte și să se întâmple lucruri legate de jazz.

Nu vreau un mare concert în Piața Constituției și nici nu vreau să apar într-o emisiune matinală la televizor să lansez noua mea melodie. Trebuie să am un loc în care să se întâmple jazz. Asta trebuie să fie și teatrul independent.

Cum îți alegi rolurile? Ce te motivează în alegerea unui rol?

Rolurile pe care le joc eu sunt într-o proporție covârșitoare rezultatul unor conjuncturi. Lumea de exemplu își imaginează ca actorul își alege rolul în film. Asta nu e adevărat. Un actor primește roluri în film. Pe unele le poate refuza, asta e cu totul altă discuție. Nimeni nu-l obligă. În teatru lucrurile stau puțin diferit. Ai deschis o discuție foarte interesantă.

Serban Pavlu, într-o scenă din serialul HBO „Umbre“

Serban Pavlu, într-o scenă din serialul HBO „Umbre“. Foto: Adi Marineci pentru HBO România

Un actor care este angajat într-un teatru este uneori pus să facă niște roluri pentru că este angajat acolo. Acest lucru nu se întâmplă niciodată la film. Pentru că nu există actori angajați într-un loc unde se fac filme. Și atunci, orice actor, față de orice rol din film, poate spune nu. Dar asta e evident că se întâmplă rar, pentru că în primul și în primul rând la noi se fac puține filme. Acesta este argumentul numărul unu.

Astfel, șansa unui actor de se lăsa filmat este foarte mică. Atunci, actorii care își doresc să joace în filme se văd puși în situația de a refuza cu dificultate un rol. E foarte rară această ocazie. Eu am refuzat destul de rar la film, acum am început să o fac: chestii foarte mici și într-adevăr mizerabile. Pe de altă parte, în film, haosul e mult mai mare.

Atunci, cum își aleg regizorii actorii care să joace? Pe ce criterii?

Regizorii de film merg mai rar la teatru și nu sunt neapărat iubitori ai fenomenului, iar poziționarea actorilor în interiorul breslei, subliniez asta, în interiorul breslei, se face prin teatru. Actorii termină facultatea, cam toți aceeași facultate, pentru că noi nu aveam așa o piață cu actori care provin din foarte multe alte zone.

Sunt absolvenți care fac actorie de teatru și de film, dar actoria care se face în facultate e în principiu de teatru. Atunci poziționarea lor în breaslă se face foarte mult prin intermediul teatrului. Și-atunci un actor știe partea aia ascunsă a ființei lui: dacă cutare coleg e mai bun la teatru poate fi prețuit și de un regizor de film.

Asta nu înseamnă că un actor de film nu face nimic la teatru. Lucrurile sunt puțin diferite. Și-atunci, cum spuneam, actorii nu pot refuza roluri în filme. La teatru se mai poate întampla chestia asta. Filmul e așa cumva, pasăre rară. Dacă s-ar face filme multe, oamenii ar primi tot timpul oferte și nu ar mai fi diferența asta de remunerație între teatru și film, pentru că la film se câștigă și mai bine. Nu întotdeauna, uneori.

Dar legat de film: poate să vină orice nebun, aici voiam să ajung, pentru că s-a întâmplat lucrul ăsta, cu tot felul de proiecte care mai de care mai fantasmagorice, orice diliu care a scris un scenariu care i se pare lui bun te cheamă să filmezi într-un scurtmetraj, are senzația că are suficiente argumente să vină să te invite să filmezi.

Dar este mai dificil să faci un film, pentru că efortul este mai mare.

Efortul de a face un film e mult mai mare din partea celui care îl realizează. E foarte greu să faci lucrul ăsta. Să-l începi, apoi să-l filmezi și apoi post-producția și în final să îl vezi pe ecrane. E foarte, foarte complicat. E o muncă imensă, îi admir enorm pe oamenii care a nu știu a câta oară o iau de la capăt, iar în România să faci un film este extrem de greu, iar cei care îl fac muncesc enorm. În ceea ce mă privește, rolurile acestea m-au ales pe mine, pentru că pentru fiecare dintre noi am dat casting.

De exemplu e diferit și controlul pe care îl are actorul care joacă într-un film. La teatru poate să aleagă să nu mai joace într-un spectacol și nu va mai apărea acolo. Tehnic vorbind, el poate opri prezența lui într-un spectacol. La film nu poți să mai faci asta. Odată ce s-a consumat actul ăsta al filmării, ce ai făcut nu-ți mai aparține. Ceea ce ai făcut poate să se ducă oriunde, oricând și îl poate vedea oricine și peste 5 ani, peste 6 ani. E o mare diferență.

Este dificil pentu un actor de teatru să reconstituie seară de seară aceeași experiență?

Da, e greu. Mai ales când joci spectacole de 11 ani, cum se întâmplă cu “Căsătoria”, la Bulandra. Sau „Artă”, de 5 ani. E greu. Pentru că știi cum se întâmplă? Dacă e prost pentru că nu îți place ție, e greu sau e prost pentru că nu îți place. Dacă e bine și îți place, e greu pentru că vrei din nou și din nou să ajungi tot acolo.

Deci, cum o dai, cum o întorci, tot greu e. Ceva de mijloc n-am găsit. Ceva care să fie confortabil și plicticos, dar nu așa de plicticos și de confortabil ca să nu te plictisești. E greu. E greu mai ales atunci când sunt lucruri la care ții și care au ieșit bine cât de cât. Asta nu înseamnă pentru mine echivalentul succesului de public.

Bine, poate să fie într-un spectacol cum este cel al lui Eugen Gyemant: „Cum am învățat să conduc”, care este foarte greu de programat: se joacă rar, sunt mulți colaboratori, e un spectacol la care eu țin foarte mult. Nu știu să explic exact de ce. Îmi place. Colaborarea cu Eugen a fost foarte plăcută. Mă întrebai la începutul interviului ce gen de spectacole mi-ar fi plăcut să fac ca regizor. Acesta este un exemplu. Aș fi încercat să lucrez dramaturgie nouă.

Ăsta era un text care mi-ar fi plăcut și m-aș fi îndreptat și eu spre el. Și iată îți mai răspund altei întrebări pe care mi-ai pus-o înainte, despre oamenii tineri: mi-a plăcut experiența de lucru cu Gyemant pentru că m-a dus într-o zonă care îmi place foarte mult. Îmi pare foarte rău că nu am lucrat și în următorul lui spectacol, „Îndoiala”, pe care l-a făcut la Brăila Era un rol care mă interesa. Mi-ar fi plăcut să-l lucrez cu el.

Care crezi că e scopul teatrului?

Știu că este un citat, însă scopul teatrului este să pună o oglindă în fața publicului. Să reușim să ne exorcizăm demonii personali, să depășim fricile astea sociale, bolile astea de care suferă societatea, ca orice organism viu care se dezvoltă. Este un tratament pentru aceasta. Și-atunci nu-i mai bine să le scoatem din noi prin teatru și prin literatură, sau prin altă formă de artă?

Nu că asta ar fi funcția artei, dar teatrul bine făcut poate să lucreze așa. Dacă folosim cuvântul funcție trebuie să-l încadrăm într-un cadru social. Nu cred neapărat că teatrul sociale e forma supremă. Eu un trend super-puternic și am colegi, regizori, critici care spun că dacă nu e teatru social, atunci teatrul nu există în momentul ăsta. Noi avem probleme de genul: oameni fără adăpost, copii la orfelinat și faci o piesă de budoir, sau nu știu ce montare cu pălării de secol XVII, pentru ce? Păi asta-i problema?

Problema arde lângă tine și tu faci așa ceva. Eu cred că dincolo de satisfacțiile astea estetice pe care care le poate procura, teatrul poate să repare.

Cum te promovezi?

Asta e o problemă. Eu nu m-am promovat până acum și sunt foarte mulți oameni care vin și îmi spun că nu știu să mă promovez deloc. Dar mie îmi vine să râd pentru că răspunsul oficial la întrebare este: eu cred că sunt genul de individ care din lașitate sau din frică e de părere că înainte să te promovezi trebuie să ai niște lucruri pe care să le arăți. De aceea cred că cel mai bine ne promovăm prin fapte.

Înainte să încheiem, ce ai dori să ne mai spui?

Cred că dacă un actor începe să despice prea mult firul în patru disipează o anumită magie pe care o are în jurul lui, care ține mai degrabă nu de faptul că trebuie să fie înconjurat de mister, dar de faptul că omul trebuie să facă un anumit efort de a intra în convenția asta cânde te vede în alt rol. Că te vede la teatru, că te vede într-un film și acest efort pe care îl face spectatorul de a intra în convenția asta este ajutat dacă el nu cunoaște mii de detalii despre viața ta privată.

INFO

Roluri în teatru:

Teatrul Bulandra:
„Casatoria”, „Arta”, „Acum ori niciodata”, „Moartea unui comis voiajor”, „Oblomov”

Teatrul de comedie – sala noua
„Cum am învățat să conduc”

Roluri în filme:

Cea mai fericită fată din lume (2009)
Tatăl fantomă (2011)
Toată lumea din familia noastră (2012)
Roxanne (2013)
Bad Penny (2013)
Câinele Japonez (2013)
Roxanne (2013)
Q.E.D. (2013)
O umbra de nor (2013)
Scurt/4: Istorii de inimă neagră (2014)
Kowalski (2014)
Umbre (2014)
Aferim! (2015)

Foto cu Serban Pavlu  – Adi Marineci pentru HBO România, Teatrul de Comedie

11
/05
/18

Doina Cornea vorbește despre: credinţa sa, religie, refacerea morală a societăţii româneşti, cum a fost arestată de Securitate, plecarea forţată a Regelui Mihai, Ceauşescu, corespondenţa cu Radio „Europa Liberă“, cum a rezistat bătăilor şi opresiunii securiste, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.