Alexandru Solomon, teoreticianul
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-solomon-teoreticianul/

CRONICĂ DE CARTE Alexandru Solomon nu este doar unul din cei câţiva autori importanţi de filme de nonficţiune din România şi coordonatorul unui festival de gen (One World). Dar este şi un foarte interesant comentator al ideilor despre cinema, aşa cum o dovedeşte pasionanta sa carte „Reprezentări ale memoriei în filmul documentar”.

Un articol de Ionuţ Mareş|10 iulie 2016

Proaspăt apărută în colecţia Cinema a Editurii Polirom, resuscitată astfel după o pauză de trei ani, „Reprezentări ale memoriei în filmul documentar”, de Alexandru Solomon, porneşte cu un avantaj deloc neglijabil.

La origine o teză de doctorat coordonată de Anca Oroveanu şi susţinută la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti, remarcabilul volum îmbină o solidă (însă nu şi aridă) perspectivă teoretică necesară unui astfel de demers cu relatarea unor relevante experienţe artistice personale ale lui Alexandru Solomon, autorul unor importante filme româneşti de nonficţiune încă din anii ’90 şi în special după 2000.

În primul rând, cartea poate fi privită ca o introducere utilă în opera cinematografică de până acum a lui Alexandru Solomon. Şi asta nu doar pentru că regizorul îşi discută aplicat, pe zeci de pagini şi nu fără un ochi lucid şi chiar critic, opţiunile tematice şi estetice din diferitele momente ale carierei, începută chiar din vremea studenţiei care s-a interesectat cu prăbuşirea comunismului (un moment de ruptură istorică ce i-a marcat într-un fel căutările şi traseul).

Dar şi pentru că în ampla analiză pe care o aplică tezei enunţate încă din titlu şi care e exemplificată prin comentarea, justificată prin interese teoretice şi afinităţi elective, a mai multor filme şi cineaşti din România sau străinătate (unii cu preocupări estetice aflate în opoziţie) se reflectă însăşi concepţia lui Alexandru Solomon despre limbajul cinemaului documentar.

Un ansamblu de idei în care filmul nonficţional de autor (opus, evident, reportajelor televizate şi ilustraţiilor strict informative de tip Discovery) este văzut ca un mijloc de a-şi înţelege propriul prezent şi trecut (incluzând aici şi pe cel al familiei) şi o cale de a chestiona societatea şi ţara în care trăieşte (toate filmele lui Alexandru Solomon se înscriu, în grade diferite, între aceste două mari coordonate).

foto carte solomonIar în centrul demersului său deopotrivă practic şi speculativ se află problema memoriei, în acest caz memoria pe care imaginile de arhivă (dar şi imaginile nonficţionale în general) o depozitează inevitabil, şi întrebările despre modurile în care ea poate „instrumentalizată”.

Interesul lui Alexandru Solomon este însă de a recupera ceea ce este viu şi se poate reflecta asupra prezentului în astfel de imagini ale unui timp depăşit, pentru ca ele să nu devină simple unelte pentru comemorări şi muzeificări sterile.

Deşi aprofundează şi specificitatea abordării de tip observaţional, al cărei reprezentant de seamă încă este cineastul american Frederick Wiseman, cu a sa minimă implicare în procesul de filmare şi maximă invenţie în timpul montajului, Alexandru Solomon îşi asumă apropierea de un discurs diferit, pe care şi-l conceptualizează cu uşurinţă, punându-l indirect în oglindă cu multe din reperele istoriei filmului documentar.

Un discurs cinematografic în care autorul nu ezită să se exprime la persoana întâi, în care comentariul din off poate fi prezent (însă ca amplificator sau, dimpotrivă, contragreutate la imagine, şi niciodată ca redundanţă), în care libertatea de a jongla cu imagini reale sau reconstituiri creative (unele chiar animate) este cât mai mare. În fond, filmul este (şi) memorie, împrumutând inevitabil din caracterul sinuos şi imprevizibil al acesteia, iar documentarul este la rândul său o operă de autor, astfel că vocea regizorului se poate face puternic simţită (însă prin chestionarea permanentă a potenţialului manipulator al imaginilor şi investigarea numeroaselor dileme morale şi etice).

O parte substanţială a cărţii o constituie două capitole despre memoria în relaţie cu Holocaustul şi comunismul. Primul, „Imagini în absenţă. Reprezentări ale Holocaustului”, discută câteva filme reprezentative din deceniile de după Al Doilea Război Mondial, iar accentul cade cel mai puternic pe „Shoah” (1985), marele film de peste nouă ore al lui Claude Lanzmann.

Însă analiza asupra diverselor abordări în raport cu crime în masă din trecut se extinde şi asupra a trei documentare relevante ale ultimilor ani – „Imaginea care lipseşte”, de Rithy Panh, care tratează într-un mod foarte personal şi imaginativ exterminările comise de regimul khmerilor roşii; „Actul de a ucide”, de Joshua Oppenheimer, despre autorii crimelor în masă din timpul represiunii anticomuniste din anii `60 din Indonezia; şi „Odessa”, filmul încă work-in-progress în care Florin Iepan discută tot o problemă de memorie, raportarea societăţii la masacrele comise de armata română în octombrie în 1941 la Odessa.

Capitolul despre „Comunism/Comemorare/Rememorare” chestionează „aura înşelătoare a arhivelor”, punând în discuţie, printre altele, şi un demers radical, deconstructivist şi stimulativ ca cel practicat de Andrei Ujică în „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, o excepţională operă de montaj şi de design de sunet, care dă noi sensuri imaginilor de arhivă al căror obiectiv fusese la momentul captării lor construirea cultului personalităţii fostului dictator.

La finalul lecturii, „Reprezentări ale memoriei în filmul documentar” se dovedeşte, prin ricoşeu, şi o istorie sintetică a filmului de nonficţiune, de la începutul secolului 20 şi până în prezent, la care se adaugă unele discursuri de receptare. O istorie în care se evidenţiază câteva repere de neocolit pentru orice pasionat de cinema şi care reflectă evoluţia traversată de documentar în relaţie cu schimbarea mentalităţilor şi progresele tehnice de înregistrare a imaginii.

Alexandru Solomon: „De fapt, când faci documentar eşti prins între dorinţa de a (te) impune şi plăcerea de a accepta ceea ce ţi se oferă. Imaginile tale păstrează o puternică referinţă la realitate şi acest raport este sursa principală a problemelor, dar şi ceea ce dă forţă imaginilor. Nu este de mirare că aceste probleme sunt mai ales de natură morală. Cum să exprimi „corect” ceea ce simţi şi gândeşti despre realitate şi în acelaşi timp să fii „corect” cu realitatea, cu oamenii care ţi s-au „livrat” la filmare, cu adevărul istoric al imaginilor de arhivă, orice va fi însemnând aceasta?”

28
/04
/20

În 2019, a apărut în traducere în limba română, la Editura RAO, o nouă ediție, „revăzută și actualizată”, a celebrei antologii „1001 de filme de văzut într-o viață”. Ce filme au ieșit din canon și ce titluri au devenit obligatorii în ultimii 15 ani?

27
/04
/20

Gabo a murit acum șase ani, pe 17 aprilie 2014, în Mexic, la 87 de ani. Volumul „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet“ (traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți) a fost publicat la Rao, în 2014. Nuvelele au fost publicate în original în 1972, dar au fost scrise în 1968, după „Un veac de singurătate“.

22
/04
/20

Ziua Internațională a Cărții ne găsește anul acesta într-o situație cu totul specială. Acesta este și motivul pentru care cea de-a 8-a ediție Noaptea Cărților Deschise – cel mai așteptat eveniment de încurajare a lecturii – se desfășoară sub îndemnul de a sărbători cărțile de #acasă. 

16
/04
/20

Editura Nemira a invitat mai mulți scriitori români să ne scrie, la cald, despre momentul aproape ireal, dar incredibil de concret, pe care îl trăim cu toții acum. Și așa s-a compus o antologia-ebook „Izolare”, despre distanțare și carantină, despre absență și prezență.

14
/04
/20

În această săptămână se împlinesc șase ani de când a murit, la New York, poeta Nina Cassian. Ne-am întors la jurnalul ei (Memoria ca zestre, publicat la Cărțile Tango, în urmă cu zece ani). Jurnalul poetei se întinde pe durata a mai bine de jumătate de secol fiind o extraordinară mărturie despre mai multe epoci.

14
/04
/20

Trecem printr-o perioadă dificilă, o adevărată furtună. Viețile noastre au încetinit brusc și suntem cu toții în căutarea unor răspunsuri care să ne țină deasupra valului. Iar răspunsurile pot veni și dinspre... povești!

13
/04
/20

„Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat” de Serge Marquis, roman publicat în colecția Fiction Connection a Editurii Trei, este o lecție de viață extraordinară, profundă, luminoasă și extrem de emoționantă. Este, de fapt, o carte de dezvoltare personală scrisă sub masca mult mai frumoasă și facilă a unui roman despre ego.

09
/04
/20

CRONICĂ DE CARTE Prin două cărți apărute recent simultan la Editura Tritonic, „Divele lui Stalin. De la idolii de lut la star sistemul sovietic” și „Diva socialistă. Modele feminine în cinematograful est-european”, cercetătoarea Andreea Ionescu-Berechet analizează o idee nouă pentru studiile de cinema din România: conceptul de divă în lumea comunistă.

09
/04
/20

Cărțile sunt deschise tot timpul. E loc în ele pentru toți și e loc în ele de joacă, de plimbare, de explorat. Ne duc, cu viteza gândului, unde nu ne duce nici bicicleta, nici trenul, nici avionul: în lumi care seamănă cu cea în care trăim sau în lumi fantastice, din trecut sau din viitor, într-o aventură a minții care face ca pereții și acoperișurile, și tot ce ne ține pe loc, să dispară.

Pagina 3 din 10512345...102030...Ultima »