Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din „Linia Kármán” de Andreea Răsuceanu, roman recent apărut în colecţia „Fiction Ltd” a Editurii Polirom şi care va fi lansat marţi, 31 octombrie, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.
Un articol de Ziarul Metropolis|30 octombrie 2023
„Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.” (Gabriela Gheorghișor)
Romanul Linia Kármán de Andreea Răsucreanu va fi lansat marți, 31 octombrie 2023, începând cu ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bdul Regina Elisabeta nr. 38, București). Alături de autoare, vor vorbi Carmen Mușat, Daniela Zeca și Florina Pârjol. Evenimentul va fi moderat de Nadine Vlădescu.
„O intelectuală aflată într-o stare posttraumatică și o adolescentă desțărată pornesc într-o excursie spre rădăcini. Călătoria e, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece «Linia Kármán» fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán e un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea. Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.” (Gabriela Gheorghișor)
„Ultimul volum al trilogiei satului C., Linia Kármán, e o poveste fascinantă, în care trecutul se amestecă permanent în prezentul narațiunii. Frecventele suprapuneri temporale, discontinuitatea cronologică, jocul cu perspectivele narative, alternarea vitezelor cu care curge textul fac din trilogia Andreei Răsuceanu una dintre cele mai subtile și convingătoare aventuri narative contemporane. Oamenii și locurile – care se recompun treptat, din perspective multiple – dobândesc, în paginile cărții, dimensiuni mitice, într-un melanj original de realism și lirism. Linia Kármán e un roman intens, impecabil scris, cu personaje vii, ale căror povești de viață continuă să te urmărească și după ce lectura s-a încheiat.” (Carmen Mușat)
FRAGMENT
În marginea satului, spuneau oamenii, dar mai ales străinii, călătorii, negustorii care soseau uneori în C. la orele amiezii, un diavol tăcut, cu o singură aripă stătea pe ghizdul fântânii de piatră. Când aripa era deschisă, prin ţesutul de piele transparent treceau razele soarelui şi satul se învăluia într‑o lumină de crepuscul, roşiatică, părea că arde în flăcări. Aşa l‑au văzut mulţi dintre cei care au intrat prima oară în C., ca pe o peliculă de film arsă de dogoarea unui foc nevăzut.
Diavolul roşu, cu locul aripii drepte neted ca o bucată de ghermesut, stătea uneori pe marginea fântânii muscalilor tocmai atunci când vântul înceta să mai sufle. În vara aia, aripa a rămas întinsă ca o velă stacojie, oprind vânturile care coborau de pe culmile dealurilor din jur şi pe cele care se rostogoleau prin mărăcinişul stepei, până când nici o adiere nu a mai pătruns dincolo de fântâna muscalilor.
Oamenii şi‑au imaginat mereu o lume în care vântul nu se mai opreşte, vântul care aduce nebunia, care nu te lasă să mai auzi nimic altceva în afara lui, vântul care încet‑încet intră în tine şi te străbate de la un capăt la altul şi te lasă gol sau o cu totul altă persoană. Vântul care urlă, care distruge, care bântuie. Care mişcă lucrurile, zădărnicindu‑le, care aduce dezordinea. Dar nimeni nu‑şi imaginase o lume în care nici măcar o adiere nu străbate încremenirea unei zile de vară. În care viscolul nu exista şi zăpada nu cădea liniştit, cu fâşâitul ei monoton, zile, nopţi, săptămâni peste tăcerea albă a pământului. Nici vântul aducător de ploi, toamna, nici caraelul strălucitor, care se rostogolea prin praful drumului, ucigând tot fără milă. Când toate vânturile au tăcut, abia atunci trebuie să‑ţi fie frică, ar fi zis Mutul, dacă s‑ar fi uitat la cerul din vara aia, neclintit, îndepărtat, fără speranţă. Vântul n‑a bătut un an de zile în C. Arşiţa pârjolise totul, stricase iarba înainte de vreme, iar pământul se desfăcuse în crăpături adânci. Găuri perfect rotunde, al cărui capăt nu l‑ai fi ajuns dac‑ai fi strecurat un pai în întunericul lor, împânzeau curtea. Din ele ţâşneau la fiecare pas greieri mici şi negri sau cosaşi păioşi, de culoarea ţărânei. Cântecul lor uscat, al pustiei şi verii fără sfârşit, se auzea toată ziua, prin orice colţ al curţii. Spre toamnă, livada urma să se umple de o mulţime de fluturi mari, cu zborul îngreunat, a căror lentoare vorbea despre moartea lor apropiată. Un fel de frumuseţe deznădăjduită intra în toate, disperată să se arate, să zvâcnească la suprafaţă, cu puterea lucrurilor care se îndreaptă spre moarte.
Curtea destul de largă, aşternută cu pământ uscat, deasupra căruia se formase din cauza secetei un strat de nisip, era şi ea plină de muşuroaie mişcătoare. Uneori pământul se surpa chiar sub talpă şi pentru o clipă animalul negricios de dedesubt ameninţa să iasă în soarele fierbinte al după‑amiezii. Înnebunite de lipsa apei, înşelate de simţurile care nu mai recunoşteau adâncul şi suprafaţa, pentru că umezeala dispăruse, cârtiţe oarbe răzbeau la lumină şi mureau în dreptul muşuroiului năruit. Înainte, pentru că rodeau rădăcinile plantelor şi distrugeau grădinile, oamenii le stârpeau cum puteau, cu otrăvuri cumpărate de la târg, despre care se spunea că omoară orice dăunători, dar acum începuseră să moară singure, fără hrană şi apă. Mureau pretutindeni, în sat şi pe câmp, împânziseră totul cu mirosul dulceag al cărnii care putrezea imediat, uscându‑se în aerul care trăgea cu sete apa din corpurile mici. Oamenii stătuseră în mijlocul suliţelor necruţătoare de lumină, sub tălpi cu arsura de cenuşă a pământului, simţindu‑se ca la un început sau un sfârşit de drum, ascultând vocile bărbăteşti care vorbeau despre moarte, păcat, îndurarea unui Dumnezeu aspru şi îndepărtat, care nu mai voia să ştie de omenire. Preotul de la biserica din C. împreună cu egumenul de la un schit din apropiere făcuseră slujbe în mijlocul câmpului. Se aduseseră şi moaştele mai multor sfinţi, şi icoana făcătoare de minuni a schitului, dar cerul rămăsese tăcut şi închis, colorat pe rând în cele mai frumoase nuanţe pe care le văzuse vreodată C.‑ul. Toate zăceau fără vlagă sub norii galbeni, nemişcaţi, ca şi cum se întorseseră într‑un timp străvechi. Însuşi timpul părea să se fi întors la începuturile lui, când aici nu era decât adâncul unei mări secate. Câmpurile bolovănoase erau o vale a Hebronului uitată de Dumnezeu, unde tăcuse şi vocea terebintului, spusese preotul în timpul slujbei. Nici o suflare, nici un curent nu mişca aerul de peste sat, încărcat de mirosuri care nu se mai duceau, se amestecau făcând atmosfera de nerespirat. La sfârşitul slujbei, mai multe femei se repeziseră la mica icoană învelită în argint, dar ea rămăsese mută şi nici o picătură de mir nu alunecase pe lemnul înnegrit, pe urmele mai vechi ale altor miracole.
Străinii sunt de vină, auzise Ioviţi pe drumul înapoi spre sat, dar, întorcându‑se spre mulţimea care venea din urmă, nu‑l descoperise printre oameni pe cel care vorbise. Toţi mergeau cu privirile în pământ, muţi, încercând să nu calce pe nici una din mortăciunile întâlnite în cale.
Andreea RĂSUCEANU este prozatoare și critic literar. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), premiul Scriitorul lunii februarie (Gala Scriitorii Anului, 2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, și nominalizări la Premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Premiul Național de Proză Ziarul de Iași. Romanul s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias (2022), și în bulgară, la ICU Publishing (2023). O formă de viață necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România, și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil (2023). A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România și Premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias, în 2022). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (coautor, 2019), pentru care a primit Premiul AgențiadeCarte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică.
În marginea satului, spuneau oamenii, dar mai ales străinii, călătorii, negustorii care soseau uneori în C. la orele amiezii, un diavol tăcut, cu o singură aripă stătea pe ghizdul fântânii de piatră.
