Anghel Damian, rebelul bine temperat
https://www.ziarulmetropolis.ro/anghel-damian-rebelul-bine-temperat/

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI Continui încercarea de a oferi un tablou al noii generaţii de actori români cu un nou interviu-portret. Astăzi, Anghel Damian, 24 de ani.

Un articol de Andrei Crăciun|11 ianuarie 2015

Anghel este fiul regizorilor Anca și Laurențiu Damian. În școala generală, în liceu,  în tinerețe așadar (există un timp trecut chiar și la vârsta sa), a jucat baschet, a fost la un pas de a urma o carieră la cel mai înalt nivel – cât de înalt poate fi și nivelul baschetului în România.

I se spunea “Grasul”. Apoi a ținut o cură draconică de slăbire. A ieșit din ea la fel de brusc cum intrase. În ziua ieșirii a mâncat douăzeci și două de chifteluțe în cantina de la Ikea. Și doi hotdogi. Și a fost fast-food. Și a fost și la cofetărie. A dormit după aceea o zi și jumătate.  Acum e bine cu greutatea – are șaptezeci și două de kilograme la un metru nouăzeci. S-a plafonat așa. Îi plac farmaciile. Se trezește târziu. Odată, în zona Obor, pe când avea mâna în ghips a fost jefuit. Un cetățean în șlapi i-a furat telefonul mobil din mâna beteagă, apoi tâlharul, dându-și jos șlapii, a fugit rupând pământul până la cea mai apropiată gură de metrou.

Anghel a jucat într-o telenovelă și într-un lung-metraj și în multe “scurte”. Pentru cum a jucat în trei dintre acestea, acum doi ani, a primit un premiu “Cinema iubit” în care era recunoscut drept “cel mai bun actor”. La Gala Hop a Tânărului Actor, în 2013, a primit Premiul Yorick și Premiul Teatrului de Comedie. Era recunoscut tot așa – “cel mai bun actor”. Are un tatuaj discret – pe ceafă. La unsprezece ani a început să poarte inel în ureche. Patru ani mai târziu l-a dat jos.

Anghel joacă la Godot în “Două liniuțe” și la Metropolis în “Șapte dintr-o lovitură” și “Pisica verde”, joacă la Comedie în “Tartuffe”. E un tip domestic. Îl plimbă noaptea pe cățelul-actor Iago în Parcul Izvor. La rândul său, cățelul-actor Iago joacă în “Oase pentru Otto” de aceeași Lia Bugnar și a fost foarte aproape să prindă și un rol secundar în “Tartuffe”, la Comedie, dar, în cele din urmă, nu s-a mai considerat necesar să fie distribuit și un câine-lup în piesa lui Molière.

Andrei Crăciun: Care este numele dumitale complet? Numele și prenumele.

Anghel Damian: Vrei să mă discreditezi încă de la începutul interviului?

Aşa vreau.

Dumitru Damian Anghel Mihai.

Numele de familie e Dumitru.

Da, din păcate sau din fericire.

Deci, Anghel şi Damian sunt două dintre cele trei prenume pe care le posezi şi le-ai folosit ca nume de scenă. Cum s-a ajuns la această situaţie inedită?

Este o moştenire de familie.

Pe linie paternă?

Tata e purtătorul numelui de Dumitru, moştenit de la bunicul meu. Tata are şi el trei prenume  – Damian Laurenţiu Nicuşor.

Aveţi obiceiul ăsta la voi în familie – să puneţi multe prenume la noii-născuţi.

Avem. Şi tata a dat la Regie şi în primul lui film a semnat Laurenţiu Damian Dumitru, dar n-a mai încăput Dumitru pe generic şi a rămas Laurenţiu Damian.

Care a fost primul film al tatălui tău?

“Cota zero”cred că se numea.

L-ai văzut?

Nu, pentru că nu mai există, a fost distrusă pelicula.

De ce?

Comuniştii. A fost interzisă pelicula asta, ceea ce i-a adus şi ceva probleme lui. Dar filmul din câte am înţeles era destul de bun. Luase şi un premiu la nu știu ce festival, dar i-a fost retras şi premiul ăsta. Tot comuniştii. Din ce îmi spune tata, care e destul de lucid în legătură cu filmele lui şi ştie care sunt bune  şi care sunt proaste, era un film foarte bun.

Câte filme a făcut el?

Dacă socoteşti şi documentarele, a făcut peste şaizeci. De zece ani doar asta – documentare de artă – face. Lungmetraje a făcut două  – “Rămânerea” şi “Drumul câinilor”, în anii `90. Scurtmetraje – mult mai multe. Acum, cu povestea numelui, e posibil să fie adevărat, e posibil să nu fie. Tata are o imaginaţie destul de bogată. Am ales să-l cred când mi-a spus povestea asta.

Mai ai frați, surori?

Nu, sunt singur la părinți.

Vii dintr-o familie de artiști, mama ta e tot regizoare.

De fapt, ea a terminat imagine și au fost, la început, cuplu regizor-director de imagine.

Și pe platou…

Da, chiar pe platou…

Acolo s-au întâlnit?

S-au întâlnit la ziua mamei mele, el a venit cu niște prieteni și…

N-a mai plecat acasă.

Exact așa.

Anghel Damian s-a născut între două lungmetraje

Câți ani aveau ei când ai venit tu pe lume?

Mama avea 29, tata avea 35. Eu m-am născut între cele două lungmetraje. Am fost conceput la “Rămânerea” și am apărut la “Drumul câinilor”.

Când e ziua dumitale de naștere?

9 august.

Ești leu, ca mine.

Da, e o zodie foarte bună.

Cu cine ai dumneata compatibilitate astrală?

Teoretic, compatibilitate directă ar fi cu berbecul.

Așa este. Noi, leii, agreem berbecul.

Și un pic și cu săgetătorul. Dar există portițe la fiecare zodie. Leul, dacă vrea…

Leul e maleabil?

Depinde și de celelalte zodii – cât de mult lasă de la ele. Leul vrea, dar dacă n-are cu cine…

anghel damian

Anghel Damian, fotografiat de Andrei Runcanu

Și cum ai ajuns dumneata actor? Te-a marcat mediul ăsta din familie?

Nu, n-aveam treabă. Am fost undeva între tocilar și semigolan.

Erai, carevasăzică, un golan deștept.

Da, așa eram. Îmi plăcea sportul, am făcut baschet, și eram cu baschetul și asta voiam să fac toată viața.

Cum ai ajuns la baschet?

Ai mei m-au dat la toate sporturile. Am făcut doi ani fotbal, am făcut tenis, am făcut hockey…

Așa te-ai dezvoltat atât de armonios sau este doar zestrea ta genetică excepțională?

Înălțimea e de la tata, dar sportul, da, m-a ajutat. Și eu aveam în cap chestia asta – să mă dezvolt.

Minte sănătoasă în corp sănătos”? Asta aveai în cap?

Am făcut la clubul Steaua chiar jurământul ăsta: “Mens sana in corpore sano”.

Acolo, la Steaua, ai făcut baschet?

Acolo mi-am terminat cariera, da.

Când a început și când s-a sfârșit cariera dumitale?

A început la zece ani și s-a sfârșit la optsprezece.

Ai o carieră mai îndelungată în baschet decât în teatru.

Corect. Deocamdată. Și nu pot să spun că a fost lipsită de succes.

Și la teatru cum ai ajuns?

Tot datorită baschetului.

Ce are, domnule, mă iertați, sula cu prefectura?

Păi, am avut o ceartă cu antrenorul, soldată cu o excludere a mea din lot.

Erai rebel? Erai nebun?

Nu, dar a fost un turneu la care clubul Steaua participa și eu în același timp aveam o finală a cupei liceelor bilingve cu liceul și de aici conflictul.

Ce liceu erai dumneata?

Coșbuc. Bilingv.

Am mai cunoscut absolvenți de la Coșbug. Niște artiști.

Eram câțiva.

Și te-a dat afară antrenorul?

M-a sancționat – m-a trimis să dau la coșurile din lateral, care sunt coșurile pentru începători.

Și cu asta ți-a rănit orgoliul?

Da. Mi se părea nedrept și că nu mai are niciun sens să merg mai departe cu baschetul.

Pe ce post evoluai?

Poziția doi.

Explică un pic treaba asta, pentru cei care nu stăpânesc baschetul.

În baschet sunt cinci poziții.

Michael Jordan ce juca?

Poziția doi. Exact ce jucam și eu.

A fost idolul tău?
Nu. Kobe Bryant a fost. Tot pe poziția doi și el.

Unde mai e? Tot la LA Lakers?

Acolo.

Toată viața lui numai acolo – ca Paolo Maldini la AC Milan?

Așa, da. Și acum o lună l-am văzut în carne și oase. Am fost la Los Angeles și l-am văzut. Am stat în rândul cinci și am înnebunit.

Ce ai căutat în LA?

Am fost cu spectacole. De la școală, de la master. Am făcut “Scaunele” și “Lecția” de Ionesco, în regia doamnei Sitaru, și am plecat la un mini-turneu în State.

Prin colegii?

Da, am fost la Arizona State University și am ajuns și în Los Angeles, deși n-aveam treabă acolo. Am zis noi să mergem în afara programului cu teatrul.

Anghel Damian descoperă America la treisprezece ani

Și America?

Nu m-a dat pe spate.

De ce? Ai mai fost?

Da, mai fusesem. Și nu-mi plac oamenii.

Sunt grași? Ce au?

Nu, nu-i judec așa de superficial. Dar sunt extrem de limitați. Mă așteptam de la ei să fie așa, dar tot m-au șocat. Au o exagerare a regulilor care pe mine mă omoară. Nu reușesc să vadă 360 de grade niciodată. Prima dată am fost la treișpe ani. Am călătorit singur până în America.

Ce ți-a trebuit?

Am fost la niște prieteni ai părinților mei. Am stat în vacanța de vară acolo.

Unde?

În Florida. Cald, frumos. Am fost la Miami, am fost la Disneyland, în Orlando. Era un miracol Disneyland-ul pe atunci, îți dai seama. Prima revelație pe care am avut-o: am coborât din avion, din al doilea avion, că avusesem o escală în Atlanta. Și aterizasem pe un aeroport micuț,  cam cum e aeroportul din Constanța, dacă îl știi. Am avut revelația că erau multe buruieni și cerul e identic. Și-am zis: “Ce e, mă, America? E la fel! Sunt buruieni, cerul e identic!”.

A quoi bon quitter Coasta Boacii? (n.m. – La ce folos să părăsești Coasta Boacii?, formulă a lui Emil Cioran, care se întreba, retoric, la Paris, la ce i-a folosit că a plecat din Rășinari, Sibiu; Coasta Boacii era și încă este cel mai frumos deal din satul său natal).

Așa.

Tu fiind născut și crescut în București.

Într-o perioadă lungă din copilărie am stat la Cluj și la țară, în Satu Mare, în Santău. Până pe la opt-nouă ani am copilărit acolo. Toate vacanțele.

America era la fel când aveai treisprezece ani.

Era.

Câți ani ai acum, Anghel?

23. Am plecat pe 24.

Și cum arăți?

Mai tânăr decât sunt, cred. Deși am avut o întâmplare în care am fost confundat de un țigănuș cu un bărbat de treizeci și unu de ani fix. Se petrecea în timp ce mă antrenam conștiincios la un coș de baschet din Parcul Izvor.

De când ți-ai încheiat brutal și prematur cariera de baschetbalist, ai mai jucat?

Amatoricește. Am mai avut o tentativă de a juca în Divizia C – Divizia Onoare. Am renunțat. De fiecare dată când aveam meci, aveam și spectacol, ambele fiind în week-end.

Anghel Damian, alături de Marius Manole, în spectacolul „7 dintr-o lovitur㐓. Foto: Cătălina Flămînzeanu

Anghel Damian, alături de Marius Manole, în spectacolul „7 dintr-o lovitur㐓. Foto: Cătălina Flămînzeanu

Și cum ai ajuns la teatru, până la urmă?

Uite ce divagăm! Incredibil! La teatru am ajuns după întâmplarea nefericită în care alergam singur la coșurile laterale. În liceu era un curent cu o trupă de teatru care existase cândva. Era un concept din ăsta – ne facem singuri spectacolele, textele, tot. Trupa se numea “Brainstorming”. Și împreună cu două colege am reînființat trupa, cu un nou concept.

N-am mai scris noi textele, am luat texte deja scrise, ni s-a părut că e mai bine așa. Și am repus bazele acestei trupe. Am început cu festivaluri – sunt multe festivaluri pentru liceeni, multe sunt în engleză, ceea ce mi se pare puțin aberant. Sunt mai multe în engleză decât în română, dar erau și în română destule. Făceam vreo trei-patru spectacole pe an. Am prins vreo trei într-a unșpea și încă vreo două-trei într-a doișpea.

Anghel Damian se trezește într-o dimineață și își dă seama că vrea să fie actor

Ai tăi ce ziceau?

Nu credeau că o să fac actorie, erau convinși că voi merge spre regie. Când m-am luat de teatru în liceu, eram și eu convins că o să dau la regie de film și m-am pregătit pentru asta cu tatăl meu. În fiecare săptămână ne uitam la filme, abordam diverse teme. Cu vreo două săptămâni înainte de examen, m-a întrebat taică-miu dacă mi-am făcut tema și i-am zis că nu, că m-am hotărât să dau la actorie.

Pentru actorie nu te pregătisei?

Nu, doar alea două săptămâni. Mă pregătisem însă indirect, pentru că mulți colegi de-ai mei, care erau în trupa de teatru din liceu, se pregătiseră, și atunci învățasem și eu pe lângă ei. Știam tot ce presupune admiterea.

Părinții tăi sunt și profesori la UNATC?

Da, predau la Facultatea de Film. Nu la Teatru.

Și la ce clasă ai fost?

La Adrian Titieni. Doru Ana și Florin Zamfirescu mai sunt la ciclul de licență.

Te aleg profesorii pe tine, nu îi alegi tu pe ei.

Anul ăsta va termina domnul Doru Ana, apoi ia din nou anul întâi. În funcție de anul în care pici, pici la unul dintre ei. Desigur, fiecare cu suita lui de asistenți și tot ce trebuie. Sunt mulți studenți, vreo șaizeci, așa că se fac și grupe mai mici.

Câți joacă efectiv acum?

Pe o scenă, într-un teatru profesionist, vreo șapte din șaizeci.

Și restul?

Mai mult de jumătate fac deja altceva. Iar ceilalți se chinuie.

Tu unde joci?

La Metropolis, în “Pisica verde”, și în curând în “Șapte dintr-o lovitură”, care se mută acolo de la Godot. Și la Comedie în “Tartuffe”. Și în “Două liniuțe” la Godot. Acum termin masteratul – alți doi ani. Cu alți coordonatori: Gelu Colceag și Tania Filip. Mai joc și la școală în spectacolul de Ionesco cu care am plecat în America.

E bine?

Sunt în top cumva.

Erai bun printre colegii tăi?

Mi-e greu să-i clasific.

N-ați avut unii extraordinari – care erau foarte buni și s-au pierdut?

Am un exemplu concret în acest sens. Am văzut, la colegii mei, și examene bune și examene proaste, dar n-am văzut actori excepționali. N-am văzut talente din astea de se nasc o  dată la o sută de ani. Dar e clar că toată povestea asta ține mult și de noroc și de Dumnezeu și de cum vrei să îi spui.

Anghel Damian e spiritual, dar nu credincios

Ne aflăm în Ajunul Crăciunului, Anghel Damian, tocmai l-ai evocat pe bunul Dumnezeu, așa că sunt obligat moral să te întreb: ești credincios (n.m. – interviul chiar s-a petrecut pe 24 decembrie 2014)?

Facebook-ul are o vorbă care îmi place și pe care am adoptat-o: spiritual, dar nu religios. Așa sunt.

Nu ești religios în sens dogmatic.

Cred în Dumnezeu, dar nu în Dumnezeul dogmelor. Familia mea e pe jumătate greco-catolică, pe jumătate ortodoxă. Nici unii, nici alții nu sunt dogmatici, în afară de bunica mea care e foarte credincioasă.

Bunica din Ardeal, cea din partea mamei?

Da.

Tu ai făcut și film?

Am debutat în lungmetraj în filmul “Roxanne”. Am jucat în multe scurtmetraje, și ca student, și independente, și făcute cu bani de la CNC, scurtmetraje profesioniste.

Ai lucrat și cu tatăl tău sau cu mama ta?

Nu.

Niciodată?

N-am colaborat încă.

N-ai vrut tu sau n-au vrut ei?

Nu s-a legat până acum. Dar urmează o colaborare cu mama. Nici n-am simțit eu până acum nevoia să lucrez cu ei. E cumva dificil din poziția în care sunt eu. Mie mi-a fost destul de greu să accept situația asta – cu părinții mei care sunt destul de cunoscuți în domeniu. Inevitabil, ești perceput într-un anumit fel.

Când am intrat în facultate, știam că asta va fi o luptă pe care o voi duce – să fiu eu, să nu fiu sub incidența numelui meu, să nu fiu altcineva, să nu fiu copilul cuiva. Dar e firesc, e normal, e de înțeles, poate și eu aș gândi la fel despre alții.

Și ai ieșit deja de sub tutela numelui tău?

E o problemă care ține de timp. Uite, îți dau un exemplu: Nae Caranfil.

A ieșit Nae.

A ieșit, dar greu, târziu. Tudor Caranfil e unul dintre cei mai mari critici din istoria filmului românesc, dar asta face totul cu atât mai frumos. Numele Caranfil e asociat acum cu Nae.

Tudor a ajuns tatăl lui Nae. Așa o să ajungă și părinții tăi: părinții lui Anghel!

Să sperăm, deși mi-aș dori să aibă și ei atât de mult succes încât să mă lupt toată viața cu povara asta.

Ai avut spectacole-hituri? Succes de casă nebun, să te cunoască oamenii pe stradă, să-ți sfâșie garderoba?

Am jucat într-o telenovelă, la Media Pro, s-a dat pe “Acasă”. Aveam un rol negativ. Subiectul era românesc – părinți cu copii plecați la muncă în Spania. Eu eram un copil de bani-gata care avea o iubită în situația asta.

Și te cunoștea lumea pe stradă după aceea?

Da, dar e un succes de moment, mai ales la televiziune. Lumea te recunoaște, e un boom, în orice magazin, în orice farmacie, toți te salută, îți zic pe numele personajului. Mă chema Mihai în telenovelă, întâmplător printre multele mele prenume se află și Mihai, era OK.

Ce faci, Mihăiță?” Doamna de la pâine, farmacistele, ele?

Da, eram interpelat în zona Bucur Obor mai ales.

Anghel Damian are un cult al intimității

Și ai avut vreun beneficiu? Ai luat vreun algocalmin pe degeaba în trena notorietății?

Nu. Dar eu mă stânjenesc în momente din astea.

Ești un tip emotiv?

Nu, dar am un cult al intimității. Mi-ar lua ceva să mă adaptez la statutul de vedetă de mare răsunet. Îmi place să fiu discret.

Erai student când s-a pogorât succesul?

Eram în anul trei, am filmat telenovela, lungmetrajul, am debutat în teatru cu spectacolul “Șapte dintr-o lovitură”. A fost un an bun, prolific. A fost un an în care în mod miraculos s-au întâmplat toate astea. În plus, cu “Pisica verde”, spectacolul de licență, am câștigat la Gala HOP premiul pentru “cel mai bun spectacol”.

Cel mai bun an din cariera ta?

Da, pot spune.

Spre 2015 cu ce gânduri te îndrepți, Anghel Damian?

Momentan vreau să joc. Sunt, desigur, lucruri pe care mi le doresc, dar nu știu în ce măsură se vor și împlini.

Perspective.

Există. Sunt în zare, dar până nu se concretizează, rămân reticent. Lucrurile sunt tulburi în orice domeniu.

Și tu ca jucător în telenovele, erai popular printre tinerele tale colege și alte hipsterițe din clubul “Control”? Atunci, când ai fost tu o vedetă de-o vară…

Nu am fost niciodată un mare petrecăreț, din păcate sau din fericire. Nu știu de ce – nu s-a legat de mine.

Ești mai domestic?

Da. Nu s-a lipit de mine clubbingul.

Gagicile te voiau, dar nu erai tu acolo – dispus.

Eu știu?… Niciodată n-am fost un om displăcut. Am fost destul de popular. Și în liceu și în facultate eram destul de cunoscut. Oamenii mă asociau în mod cert cu ceva.

Și în viața reală ai fost un copil de bani-gata?

E mult spus. Am fost destul de răsfățat, însă, e adevărat. Dar la mine a avut efectul invers.

Nu te-ai cocalarizat.

Nu m-am cocalarizat, ba chiar mă deranjează că taică-miu are impulsul ăsta de a-mi lua, de a-mi face cadouri. Ai mei au divorțat când eu eram destul de mic și cred că a simțit nevoia să compenseze cumva, să pluseze, să suplinească. Nu suport să mă duc la cumpărături, doar în America m-am suprins…

Te-a luat valul shoppingului?

Da, pentru că erau niște prețuri aberant de mici și am zis că nu e posibil așa ceva.

La tehnologie sau la ce?

La absolut orice, haine, tehnologie, ceva … De șase-șapte ori mai ieftine decât în România.

Anghel Damian și Irina Antonie. Foto: Oana Monica Nae

Și leafa cât e?

Chiar m-am interesat. M-am uitat pe nivelul mediu pe familie și e de 55.000 de dolari pe an. E foarte bine ținând cont că benzina e echivalentul a 1.5 lei/ litrul și mâncarea e ieftină.

Mâncarea are gust?

N-are. Tot ce e cu zahăr e cu de zece ori mai mult zahăr, tot ce are sare are de zece ori mai multă sare. Toate porțiile sunt de zece ori mai mari decât la noi.

Au americanii cultul ăsta al mărimii.

E de înțeles cumva. Am închiriat o mașină și am fost dintr-un stat în altul și pot să spun că îi înțeleg. Ai impresia că aia e toată lumea, cumva îmi dau seama de ce gândesc ei cum gândesc, de ce se simt așa importanți. Te uiți în stânga și în dreapta și ajungi să crezi că ăla e tot pământul, că pământul nu e rotund, că e plat și că e doar America. Ai munți și câmpii și apă și nu-ți lipsește nimic și ai deșert și după aia ai verdeață. E exagerat de mult, așa că și ei sunt exagerați.

Anghel Damian e cumva patriot

America e un continent care te strivește?

Da, iar americanii sunt în conformitate cu mediul în care trăiesc. Nu fac nimic special ca să fie așa cum sunt. Orașul Phoenix din Arizona, care are o populație mai mică decât Bucureștiul, e de șase ori mai întins! Șosele de șase benzi pe sens, case, case, case… Și zgârâie-norii din centru…

Totuși, nu te-ai vedea locuind acolo?

Nu. Am avut norocul de am călătorit destul de mult și nu aș vrea să locuiesc în altă parte decât în România. Sunt cumva patriot. Legat de țara asta. Legat de tot – cu bune, cu rele.

Viitorul cum îl vezi în țara noastră? Ne ducem dracului, Anghel Damian?

Nu cred că prea curând, domnule Crăciun. Încerc întodeauna să mă situez între optimist și realist. Am o speranță de mai bine.

În același timp ți-o temperează realismul.

Da. Cumva am fost și protejat până acum de lucrurile nasoale, de lucrurile greu de dus. Și când mă izbesc de câte una – nu-mi vine să cred că e posibil!

De ce te izbești – de administrație, de birocrație?

Da, și de nedreptăți la nivel mare, de războaie…

În mica noastră lumea culturală sunt războaie mari?

Prea mari. Sunt războaie – oho! Dacă arunci acum o firimitură, s-ar găsi trei oameni care să se bată pe ea, deși sunt mâncați. Lumea e preponderent rea.

Abia acum ai descoperit treaba asta?

Încep să o descopăr din ce în ce mai mult. Mi s-au întâmplat și mie câteva nedreptăți până acum.

Poți să ne împărtășești una dintre cele îndurate?

Nu, n-aș vrea, n-are niciun sens, dar m-au făcut mai puternic. Am realizat anumite lucruri. Eu am trăit într-o bulă până acum. Sunt conștient de treaba asta.

Când a început deschiderea ochilor?

De vreo doi-trei ani. De când am început să fiu activ în meserie.

Câștigi bine?

Trăiesc pe banii mei.

Pe banii tăi, pe barba ta?

Există și un suport al părinților, el există, dar eu nu mă folosesc de el.

Anghel Damian a cochetat cu obezitatea

Nu ești angajat?

Sunt liber-profesionist. Plătesc și contribuții la pensie și tot ce trebuie. Când am primit cardul de pensie, la nouășpe ani, am râs de m-am prăpădit.

Trece repede timpul, Anghele, prea repede!

Sunt convins că trece repede. Dar tot m-a distrat.

Și ce ai făcut cu el?

Îl am în portofel.

În caz de ceva… În caz că te apucă pensia!

Sunt convins că dacă îmi pierd portofelul și mi-l găsește cineva, acel cineva va crede că e portofelul unui pensionar. Am vreo șapte carduri de fidelitate la farmacii. Fac o mică paranteză: shoppingul meu preferat e în farmacii și în plafar.

Ești bolnăvicios?

Deloc. Merg pentru suplimente nutritive. Dacă mă lași într-un plafar și îmi dai pe mână o sumă frumoasă, o săptămână n-ai treabă cu mine!

Ierburi? Ești naturist din ăsta? Mănânci carne?

Mănânc și carne. Dar sunt și nutriționistul trupei.

Asta ți se trage din cariera ta de sportiv, din prima parte a vieții?

Culmea e că în viața mea de sportiv eram destul de gras. Eram grăsuț bine. Am avut o perioadă în care – autodidact – am început să citesc cărți de medicină. După care am început să experimentez pe mine.

Ai fost cobaiul tău?

Da, și am fost un cobai excesiv. Eu am acum 1.90 și am 72 de kilograme. Am avut la aceeași înălțime și 94 de kile și 61! Gândește-te cum arătam la 61!

Slăbuț.

Rău.

Te-ai stabilizat? Nu mai crești nici în înălțime, nici în greutate.

Cam asta ar fi.

Pentru baschet nu erai chiar așa de înalt, erai minion printre baschetbaliști.

La înălțimea mea n-aș fi putut juca poziția doi la profesioniști, aș fi putut juca însă coordonator de joc, dar ar fi trebuit să am alte calități – o mai bună agilitate.

Ai face față acum la ce se joacă în baschetul românesc?

Dacă îmi dai șapte luni să mă antrenez aș face față la Divizia B în mod cert. România n-are un nivel prea înalt. Am colegi de echipă care acum joacă în Divizia A – foarte mulți dintre ei. Se putea, clar.

Câștigă mai mulți bani decât tine din teatru?

Cam tot pe acolo, dar că ei își vor încheia cariera la 35 de ani. Maxim. După aceea trebuie să facă altceva. Dacă ești sportiv, ar trebui să câștigi foarte mulți bani ca să merite tot efortul, tot sacrificiul, pentru că au într-adevăr o viață chinuită –  fac antrenamente crunte.

Și ca actor, nu e greu? Nu faci repetiții, nu ai spectacole?

E un alt tip de consum. Nu se poate compara.

E mai greu să fii sportiv profesionist decât actor profesionist?

Dintr-un anumit punct de vedere, categoric da. Există o zonă de plăcere în sport. Dar în momentul în care o faci profesionist, mai dispare. Când eram în cantonamente și alergam de nebun în munți două ore… nu mai exista nicio plăcere! În actorie e o plăcere continuă, și în timpul pregătirilor unui spectacol. În sport nu e așa. E o pregătire cruntă, neînsoțită de plăcere. E mecanică și ține de depășirea unor limite, de forțarea organismului.

Anghel Damian s-a convertit și el la liabugnarism

Voi ați jucat și cu săli goale în teatrul independent?

Nu. Noi mergem pe un val care este fenomenul Lia Bugnar, care atrage.

Liabugnarismul, deci. Cum a apărut liabugnarismul? Ce ne poți spune despre fenomen?

Ce vă pot spune din apropierea mea de Lia Bugnar?

Da. Care este natura relației dumneavoastră cu actrița, regizoarea, dramaturgul, omul Lia Bugnar?

Natura relației? Admirație și dragoste eternă.

Și respect reciproc?

Da.

Cum s-a ajuns la o asemenea natură?

S-a ajuns după o colaborare.

Și colaborarea cum a început?

Universul a lucrat în favoarea mea.

Cum frumos zice și îndrăgitul scriitor brazilian Paolo Coelho.

Am jucat într-un scurtmetraj împreună. Acolo am cunoscut-o. Apoi eu am făcut un spectacol după o piesă scrisă de ea, după “Șapte dintr-o lovitură”, cu trupa de teatru din liceu pe care o reînființasem – “Brainstorming”. Am sunat-o pe Lia, ca să ne dea dreptul să punem în scenă pentru festivalul „Ideo Ideis”.

Care e treaba cu festivalul acesta pentru tineret de la Alexandria?

E cel mai mare festival pentru teatru de liceu în limba română. E un proiect foarte interesant. Au fost foarte mulți copii care au dat la teatru datorită acestui festival.

Și ți-a dat Lia acordul să jucați în Șapte dintr-o lovitură”?

Da, eu l-am regizat, a ieșit o lucrare decentă, l-am jucat, dar am fost descalificați pentru că a durat mai mult decât prevedea regulamentul. Lumea, însă, a fost înnebunită.

Aici e vina dumitale ca regizor. De ce n-ai știut, Anghel Damian, regulamentul?

Pentru că nu s-a comunicat clar. Eu mai participasem la acest festival și ca regizor și ca actor și mereu ne apropiasem de o oră și douăzeci de minute fără să fie nicio problemă.

Tacit, așa.

Da, dar de data aceasta uite că… Eu eram deja la facultate. După ce am terminat liceul și am început facultatea, am regizat. Am pus “Scene din viața insectelor”, apoi “Șapte dintr-o lovitură”. Eu îl văzusem la Teatrul Național, știam textul, știam că s-ar potrivi, erau exact numărul de băieți și de fete necesar.

Mi s-a părut un exercițiu bun. A fost primul text care mi-a venit în minte, am sunat-o, mi-a zis că e OK să-l punem la Festival, dar doar acolo. Am repetat – chiar în Green Hours.

V-a consiliat și Lia Bugnar?

A venit o dată la o repetiție și o dată la o vizionare. A fost un fel de consiliere din interior în legătură cu ce sunt și ce vor personajele alea când spun ceva. Am sunat-o și i-am povestit și ce s-a întâmplat cu descalificarea.

Anghel Damian, Marius Manole, Lia Bugnar și Andrei Runcanu. Foto: Oana Monica Nae

Anghel Damian, Marius Manole, Lia Bugnar și Andrei Runcanu. Foto: Oana Monica Nae

Lia s-a amuzat și…

Și. Întâmplarea a coincis cu retragerea din repertoriul Teatrului Național a spectacolului “Șapte dintr-o lovitură”. Am declanșat o reacție în lanț, Lia și-a spus că nu poate lăsa acest spectacol să moară și că îl va face în teatrul independent cu trupa pe care o vrea ea.

Și uite așa am primit și propunerea de a juca – a fost total neașteptat pentru mine. Și nici la rolul pe care mi l-a dat nu mă așteptam. La altul, poate. A fost rolul meu de debut în teatru. Acolo a început colaborarea. Apoi a apărut admirația. Apoi dragostea.

Când ai jucat prima dată în Șapte dintr-o lovitură”?

În luna noiembrie, anul 2012.

Foto cu Anghel Damian – arhiva personală

17
/10
/15

Zalabam, zalabam, zalabam! În apropierea Haloween-ului, Hârca face jocurile! Hârca trage sforile! “Hârca se întoarce” cu surprize! Miercuri, 28 octombrie, la ora 20.00, la Teatrul Elisabeta, spectatorii vor avea parte de o reprezentanție specială. Tot atunci, actorii Alexandru Suciu (alias Vlad) și Bogdan Talașman (alias Bâzu) se vor lupta, fiecare cu „armele” lui, pentru iubirea frumoasei Viorica (Diana Dumitrescu).

29
/09
/15

Dacă vreţi să (re)vedeţi ce s-a realizat valoros în ultimul an în România în materie de documentar de cinema, documentar studenţesc sau documentar de televiziune, cea de-a patra ediţie a Docuart Fest (30 septembrie–4 octombrie) e cea mai bună ocazie, aşa cum ne explică şi Daniela Apostol, directoarea festivalului.

25
/09
/15

Antoaneta Cojocaru (37 de ani), actriţă, un nume mare deja pe scenele teatrelor din Bucureşti. I se spune Anto. Toată lumea o iubeşte pe Anto, sufletul Laboratorului de Noapte de la Teatrul Bulandra. Ea a intrat prima la ATF, în 1997. De-atunci tot joacă.

14
/09
/15

INTERVIU Oana Boca Stănescu a fost unul dintre cei 11 manageri culturali (singura din Europa) selectați să participe la ediția din acest an a Festivalului de la Edinburgh, în cadrul „Momentum”, Programul Delegaților Internaționali din cadrul Festivalurilor din Edinburgh.

31
/08
/15

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI. Lia Sinchevici (25 spre 26 de ani). Actriţă. Basarabeancă. Finalistă în acest an la Gala  HOP, care urmează să aibă loc la Costineşti. A jucat deja în filme de serie B. A jucat şi cu Jean-Claude Van Damme, şi cu Shia LaBeouf. Acum îşi construieşte un nume în teatrul românesc. Cum? Lia Sinchevici e – toată – o poveste.

30
/08
/15

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI Astăzi vi-l prezentăm pe Andrei Huțuleac (douăzeci și patru de ani), actor, pe la Metropolis, pe la Godot, pe la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Un actor, dar și un personaj, căci Huțuleac este, dacă nu știați, și puțin cam poet.

24
/08
/15

„Filmul poate salva viaţa”, crede Răzvan Georgescu, unul dintre cei mai importanţi regizori români de documentare. Mărturiseşte că lucrul la „Testimonial” (2008) şi, mai apoi, la „Paşaport de Germania” (2014) l-a ajutat în lupta împotriva tumorii cerebrale maligne cu care a fost diagnosticat în urmă cu câţiva ani.

08
/07
/15

Au fost la Cannes şi au cucerit lumea. Ce a urmat după? Cum a evoluat cariera lor? Cristina Flutur, Cosmina Stratan, Anamaria Marinca şi Laura Vasiliu – destinul unor câştigătoare – o serie de articole marca Ziarul Metropolis.

07
/07
/15

Au fost la Cannes şi au cucerit lumea. Ce a urmat după? Cum a evoluat cariera lor? Cristina Flutur, Cosmina Stratan, Anamaria Marinca și Laura Vasiliu - destinul unor câştigătoare - o serie de articole marca Ziarul Metropolis.

06
/07
/15

Au fost la Cannes şi au cucerit lumea. Ce a urmat după? Cum a evoluat cariera lor? Cristina Flutur, Cosmina Stratan, Anamaria Marinca și Laura Vasiliu - destinul unor câştigătoare - o serie de articole marca Ziarul Metropolis.

05
/07
/15

Au fost la Cannes şi au cucerit lumea. Ce a urmat după? Cum a evoluat cariera lor? Cristina Flutur, Cosmina Stratan, Anamaria Marinca și Laura Vasiliu - destinul unor câştigătoare - o serie de articole marca Ziarul Metropolis.

30
/06
/15

Tudor Aaron Istodor este fiul Maiei Morgenstern și al actorului Claudiu Istodor. Tudor are treizeci și unu de ani și este tot mai actor. Are deja un nume în teatrul românesc independent.