Ziarul Metropolis continuă campania „Noua generaţie de aur“, printr-un interviu cu actriţa Maia Morgenstern (54 de ani).
Un articol de Andrei Crăciun|24 februarie 2016
Prin intermediul campaniei „Noua generaţie de aur“ ne propunem să vă prezentăm interviuri cu actori de elită ai României – cu acele nume care redimensionează idealurile „Generaţiei de aur“ a teatrului şi a filmului românesc.
Andrei Crăciun: Scumpă doamnă, modelele dumneavoastră…
Maia Morgenstern: Modelele mele în viaţă au fost părinţii mei. Părinţii mei au fost comunişti, tata – niciodată membru de partid, criticând în continuu…
Au fost comunişti în forul lor interior?
Da, în convingerile lor intime. Mama a fost membru de partid şi a fost dată afară din partid, sora ei a fost sionistă, împreună cu soţul…
Au plecat în Israel?
Au plecat în Israel în zorii ridicării acestei ţări –înainte de începutul anilor ’60. Iar mama a fost dată afară din partid şi din serviciu. Tata nu lucra nici el, după ce nu i-au permis cariera academică… Amândoi absolvenţi de Matematică.
Aţi dus-o greu?
Da, dar nu mă lăsau să mă plâng, şi nici ei nu s-au plâng vreodată… Eu nu i-am văzut pe părinţii mei plângându-se vreodată! Nu i-am auzit plângându-se vreodată! Tata n-a avut serviciu, după ce a suferit o cădere, trecuseră amândoi prin război cu mari suferinţe (n.m. – Aaron Morgenstern, tatăl lui Usher Morgenstern, tatăl Maiei Morgenstern, aşadar bunicul actriţei, a fost ucis la Auschwitz), mama mea a revenit în câmpul muncii şi a avut grijă de noi, şi a fost unul dintre primii informaticieni ai acestei ţări – a pus bazele, alături de alţii, bineînţeles, Institutului Central de Informatică. Era o vreme – poate exagerez, poate idealizez, poate înfrumuseţez puţin lucrurile – în care agricultura ţării ăsteia stătea şi pe umerii mamei mele: prin planificare, prin computerele care erau cât toţi pereţii…
Şi cum aţi ajuns dumneavoastră la actorie, venind din mediul acestei familii care se ocupa cu ştiinţele exacte?
Părinţii mei s-au ocupat încă de foarte, foarte devreme de ceea ce însemna educaţia mea, de cărţile pe care, bineînţeles, mă punea tata să le citesc. M-au dus mult şi la teatru.
MAIA MORGENSTERN N-A VĂZUT NICIODATĂ “HEDDA GABLER”
Şi unde mergeaţi, la ce teatru?
La Teatrul de Păpuşi din Herăstrău, în fiecare duminică, bineînţeles! Şi în timpul săptămânii, la Teatrul Ţăndărică, bineînţeles! Şi veneam mai devreme în parcul Herăstrău, să ocup locuri; ştiţi unde, nu?
Da.
Da, aveau căsuţa aia… Eram mică, asta ţin minte, ne mai duceam şi în timpul săptămânii şi nu înţelegeam de ce totul e închis şi… Dintr-o dată venea teatrul, deschideau gemuleţele căsuţei ăleia şi acolo vedeam spectacole: “Cocoşelul neascultător”, o!… Mi-a plăcut mult„Miresul”, aşa îi spune, nu era o mireasă, era un mires, avea voaluri ca o mireasă… În fine, veneam mult mai devreme, să apuc loc pe prima băncuţă din primul rând! Şi apoi m-au dus mult şi la Operă… Când eram mică-mică, locuiam pe Strada Occidentului, într-un apartament dintr-un imobil fără încălzire centrală. Noi stăteam la etajul doi şi ne încălzeam la o sobă cu lemne. Şi mama era cea care mergea la magazie şi căra lemne, două etaje. Nu se plângea niciodată!
Mai târziu aţi mers singură la teatru, după ce aţi depăşit etapa asta cu Ţăndărică şi Herăstrăul?
Mergeam tot împreună. Ştiu că pedeapsa cea mai mare a fost undeva în adolescenţă, pe la vreo cinşpe ani, când trebuia să vedem «Hedda Gabler» şi întârziasem, că stătusem să îi privesc pe băieţii din clasa a XII-a, care jucau ping-pong. Noi, fetele, stăteam şi ne uitam la băieţii ăia… şi am întârziat! La 19:00 trebuia să mergem la spectacol şi eu am ajuns acasă la 16:30-17:00. „La ora asta se vine acasă?”, „Am avut şcoală”. Era şi în preajma vacanţei, era sâmbătă… „Şcoala se termină la ora 14:00. Nu mai mergi la «Hedda Gabler»!”. Şi aşa a făcut viaţa că niciodată nu am văzut «Hedda Gabler»! Uite aşa s-a întâmplat!
Aveaţi un actor preferat, atunci, din teatru? Eraţi îndrăgostită de cineva?
Eram îndrăgostită de toţi! De spectacol în sine eram îndrăgostită! Practic, teatrul era o formă de evadare dintr-un cenuşiu, dintr-un frig al vieţii!
Fiul dumneavoastră, Tudor Aaron Istodor, este actor (n.m. – Maia Morgenstern mai are şi două fiice, adolescente: Cabiria şi Isadora; Cabiria se anunţă, deja, drept un mare talent actoricesc). Tudor…
El este reazemul meu, coloana mea… Dar m-a certat zilele trecute!
De ce v-a certat?
Că nu l-am sunat câteva zile bune, o săptămână.
Păi, de ce nu l-aţi sunat? V-aţi luat cu treaba?
Eh, lăsaţi-mă în pace, nu vreau să răspund la întrebarea asta, e o întrebare prea grea… (zâmbeşte)… Uite, aşa… Aţi ridicat sprâncenele (zâmbeşte)… Da’ m-a certat… E cea mai minunată declaraţie de dragoste pe care mi-ar fi putut-o face – şi anume că avem nevoie să comunicăm, în permanenţă. Nu vreau să devin o povară!
Părinţii dumneavoastră până în ce an au trăit?
Vârsta lor?
Da.
Mama, 85, şi tata – 92, aproape. Nu mai trăiesc Tatăl meu s-a prăpădit chiar în seara premierei spectacolului „Vizita bătrânei doamne”, la Naţional. A fost tare bolnav. Un titlu de glorie mi-l fac – da, e poate lucrul de care sunt cea mai mândră pe lumea asta – din faptul că în ultima vreme îi citeam tatălui meu, cu voce tare, evident!
Ce-i citeaţi?
Romane. De exemplu, Amos Oz.
Îi plăcea Amos Oz?
Nu ştiu dacă-i plăcea. Îi făcea bine să-i citesc şi mie, de fapt, îmi făcea extrem de bine să-i citesc. De altfel, foarte multe roluri le-am învăţat cu tata. Am spus, şi dacă n-am spus, o fac acum, tatăl meu era un perfecţionist. Stătea cu volumul în faţă; o virgulă, o literă dacă greşeam…
O nuanţă?
Nuanţele erau treaba mea, sunt actriţă, „treaba ta”… Literele, cuvintele, înşiruirea cuvintelor e asta şi nu e alta… „Din nou!” , „Nuuu!”, „Din nou! Vrei să-nveţi cu mine sau faci singură?”, „Gata, gata”… Aveam frageda vârstă de 47 de ani când se întâmplau toate astea…
MAIA MORGENSTERN IA PRIMA LECŢIE DE ACTORIE: ESTE TRIMISĂ SĂ FACĂ JOGGING
Dar n-au fost reticenţi la ideea dumneavoastră de a da la actorie?
Dimpotrivă. Poate că aţi mai auzit lucrul ăsta, dacă nu, îmi face plăcere să-l spun, tata a fost cel care la sfârşitul clasei a XI-a, începutul celei de-a XII-a, mi-a spus cu sinceritate – el tăia până dincolo de os: „Tu vrei să te faci actriţă, dar n-ai curajul să recunoşti, astea sunt fiţe, mofturi, şi dacă vrei să te faci, apucă-te să lucrezi, şi recunoaşte faţă de tine şi faţă de alţii! N-ai curajul să recunoşti, de ce? Ţi-e frică să nu fii discreditată? Vrei sau nu vrei? Decide, şi, dacă vrei, vei începe să lucrezi!”.
Şi aţi început.
M-a dus tata să vorbesc unui regizor, i-am făcut o vizită de lucru domnului Mircea Săucan, poate îl ştiţi, regizor de film. Văzusem filme multe la cinematecă şi căpătasem fiţe. Şi mi-a spus domnul Mircea Săucan: „Încetează cu prostiile astea, îţi faci rău!”, „Adică am talent sau n-am talent?”, „Nu despre asta discutăm acum. Scutură-te puţin…”. „Aşa, şi cum? Sunt gata să muncesc, să lucrez, să facem totul…”, „Du-te şi aleargă!”, „Asta mă învăţaţi dumneavoastră, asta le spuneţi actorilor? Să alerge?!”, „În primul rând, îmi vorbeşti cu tu!”, “Asta mă înveţi tu?”, „Da!”, „Şi cum să fug, să alerg de nebună pe străzi?”. Vorbim de sfârşitul anilor `70!
CITIŢI ŞI Oana Pellea deschide campania „Noua generaţie de aur”: „Avem şi azi cauze de apărat!“
Nu era comun să fugă oamenii pe străzi.
Ce să fugim?! Eram ocupaţi să ne scoatem scutiri la sport! Era frig în sală, şi bascheţi n-aveam… Unde să fug? Locuiam pe 1 Mai, pe la Agronomiei, erau încă livezi pe acolo… „Nu vreau, că e frig, că e noiembrie…”, „Nu vrei, eu îţi spun ce să faci, nu faci, e treaba ta!”. Şi am constatat, cu mare groază, că nu aveam suflu, că nu puteam să alerg, că nu ştiam să respir, că oboseam, că mă ofileam… „După două săptămâni de alergat, mai discutăm!”. A fost groaznic. Am avut febră musculară, eram disperată, m-a durut în gât…
Eraţi un copil bolnăvicios?
Da, eu am fost un copil bolnăvicios. Stăteam într-o casă cu igrasie, multă mizerie. Dar cum era să mă plâng eu, când ai mei supravieţuiseră războiului? (n.m. – Maia Morgenstern începe să lăcrimeze) Unde am rămas?
Tata mi-a spus clar, de la început: tu nu eşti frumoasă, tu trebuie să fii deşteaptă, dacă o să poţi să fii deşteaptă, altfel… Şi mă obliga să învăţ. Nu aveam voie să fac nicio greşeală. Nu permitea.El m-a format.
Maia Morgenstern, actriţă
Aţi început să alergaţi, aici rămăseserăm. V-aţi îmbunătăţit condiţia fizică, necesară actoriei…
Şi – enorm – capacitatea respiratorie…
Aţi continuat antrenamentele astea de-a lungul vieţii? Încă mai alergaţi?
Încă mai alerg… Alerg sau fac gimnastică – pentru condiţia fizică… Tata a insistat să fac yoga, el făcea yoga – la Mangalia, pe păturică. Râdea toată lumea de el, prin anii ’70, în zorii anilor ’70…
Ce fel de yoga?
Hatha yoga. El s-a apucat de yoga la 50 de ani. Îmi recomanda şi mie, iar eu respingeam… Era prea filosofic pentru mine… M-aş fi jucat cu mingea, aş fi sărit coarda. Respiraţie alternativă îmi trebuia mie? Ei, şi acum ce bine îmi prinde! Era şi vegetarian tata, neimpunându-ne mie sau mamei – care avea de gătit de două ori, într-o vreme în care nu exista şi broccoli, şi… Dacă găsea o conopidă şi doi morcovi şi o ţelină, la vremea ia…
Şi uite c-a trăit 92 de ani.
Da…
MAIA MORGENSTERN A AVUT O RELAŢIE COMPLICATĂ CU MAESTRUL SĂU, DEM RĂDULESCU
La actorie, la clasa cărui profesor aţi fost?
Am fost la clasa profesorului Dem Rădulescu.
Ce relaţie aţi avut?
Relaţia dintre noi, vreau să spun discipol-maestru, a fost una foarte complicată, foarte intensă şi foarte tensionată.
De ce?
Din cauza mea.
Eraţi capricioasă?
Da, dar nu ăsta-i cel mai mare păcat. Sunt capricioasă şi patetică şi acum, dar am şi defecte mai mari! Fir-ar să fie, deşi eram un om tânăr, aveam nouăşpe ani când am intrat, cred că aveam nişte prejudecăţi în ceea ce priveşte teatrul, zona artistică…
Ştiaţi cum se face şi voiaţi să fie aşa?
Cam da… care-i modul de abordare: credeam că teatrul trebuie să fie solemn, sobru, adânc, profund. Dem Rădulescu mi-a scos prostiile astea din cap. Cred că n-aveam destulă minte să înţeleg diversitatea orizontului şi a conexiunilor pe care le făcea un geniu al comediei – al teatrului, în general.
Şi domnul Rădulescu avea înţelepciunea să depăşească aceste prejudecăţi ale dumneavoastră? Sau se enerva?
Se enerva. Şi era normal, el avea dreptate.
Cum vă spunea? Vă spunea pe numele mic?
Îmi spunea Morgenstern.
Îl admiraţi?
Da. Mi-era ciudă pe mine fiindcă spulbera toată starea, şi dispoziţia… la teatru trebuie să venim pătrunşi la ore, trebuie să plutim deasupra pământului zece centimetri, eu aşa credeam… Şi Dem Rădulescu ne făcea să râdem, prin conexiunile pe care le făcea – împingându-ne, determinându-ne să ajungem singuri la concluzii de foarte mare folos.
Ce aţi învăţat de la Dem Rădulescu?
Poţi şi trebuie să te concentrezi, într-un spaţiu foarte mic, tu cu tine însuţi, n-ai nevoie de o păşune întreagă să te plimbi, să umbli, să zbori… Pe-o batistă, într-un spaţiu cât o batistă., poţi să te concentrezi, să te aduni, să fii cu tine însuţi, dedicat, consacrat scopului, momentului artistic…
Dintre colegii dumneavoastră aveaţi pe cineva pe care-l admiraţi?
Pe toţi. Toţi ne admiram, şi ne certam, şi ne luptam, şi ne împăcam…
Nu vă şi invidiaţi?
Ba da. Cred că am invidiat-o enorm pe Olimpia Nicolescu, care a dat de opt ori, opt ani consecutiv, la actorie. De opt ori!
Dumneavoastră aţi intrat din prima?
Nu, din a doua.
Prima oară de ce aţi căzut?
Cred că… am căzut pe merit.
Nu eraţi pregătită?
Cred că eram pregătită aiurea. Şi repertoriul meu nu era cel mai bun… Eram patetică, v-am spus!
Cine v-a picat?
Comisia.
Se înţelege. Dar era şi domnul Rădulescu în comisie?
Nu mai ştiu, nu importă. Nu eram bine – eram ceva… să dai, să fugi!
Aţi intrat, aţi studiat, aţi ajuns să profesaţi la Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului? Acolo cum a fost?
Au fost nişte ani cumpliţi. Nu eram eu bine cu mine. Îl aveam şi pe Tudor mic, el era la Bucureşti, cu părinţii mei… Anii `80, vă daţi seama, dar am lucrat bine acolo, am avut întâlniri importante.
Aţi revenit în Bucureşti şi cred că de-aici vă ştie toată lumea povestea…
Am revenit, dar eu am jucat şi în anul dinainte să intru la Teatru. Am primit şansa să joc la Teatrul Evreiesc de Stat, amatoare cum eram.
Şi iată-vă acum, decenii mai târziu, directoarea Teatrului. Vă gândeaţi că veţi ajunge aici?
Nu, niciodată. De altfel, când eram eu foarte tânără se tot spunea că Teatrul Evreiesc de Stat o să dispară, că – uite acuş! – dispare, că nu mai are public. Aşa se spune şi acum. Dar noi suntem tot aici.