BUHAIUL. Poveștile lui Dede’s
https://www.ziarulmetropolis.ro/buhaiul-povestile-lui-dedes/

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparaţia cu adulţii. Nu e momentul. Nici locul.

Un articol de Dede's (Dan Nicolaie)|19 Decembrie 2017

În zona noastră cu plugușorul se mergea în ajunul Anului Nou, de pe la prânz până spre lăsarea serii. În anul acela făceam echipă cu un văr mai mare, cântam amândoi, bicele se trosneau în duet, mergea treaba. Trebuie să recunosc că partea materială era destul de importantă, așa că nu ratam nicio casă, chiar dacă pe o hartă invizibilă aveam marcate zonele: zgârciți, neamuri proaste, generoși, câine rău, săraci lipiți, dar încă eram la vârsta la care credeam că binele învinge.

După ce am colindat tot satul, ne-am oprit la restaurant și am servit două sucuri cu ochii fixați în halbele de bere de pe masa vecină. Era maxim în materie de tentație. Am ajuns acasă și am făcut monetarul. Câștigasem bine, 350 de lei, câte 175 de fiecare. Nu mai contează că  150 ne dăduse tata, care spera că în acest fel ne oprim din bântuit satul în lung și-n lat.

Am prins curaj și am decis că trebuie să mergem și cu ”buhaiul”, avem instrumentul (*BUHÁI. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur), eu nu prea aveam voie, că era mai periculos, acțiunea se petrecea de la lăsarea serii până spre miezul nopții. Aveam și un exemplu negativ legat de „buhai”, cu fratele mai mare, alergat de niște câini cu acordeonul în spate prin satul vecin. Dar ce  conta, dacă mai adunam 100 de lei îmi luam ceas „electronic”, dacă adunam 200, cumpăram unul cu 7 melodii. Déjà îl vedeam la mână.

După lungi rugăminți, pe alocuri penibile, am plecat, mai mult am fugit, cu vărul să ne îmbogățim. Am decis să atacăm din satul vecin, echipă de doi, mult sub ceea ce trebuia pentru un act artistic complet, dar de, câștigul se împărțea la mai puțini.

La prima casă, un  glumeț cu experiență ne-a rugat să îl lăsăm să încerce și el buhaiul nostru. Am căzut în capcană, aveam să aflăm că o mână bine unsă cu untură de porc, care trage de părul de cal îți lasă buhaiul mut pentru lungă vreme. A tras, a râs și ne-a dat 3 lei.

La a doua casă ne mai bazam doar pe glas, când tocmai terminam prima strofă („la moară la făgădău/ mă întâlnii cu socru meu /socru meu așa zicea /ia băiete fata mea” ) doi câini uriași ne-au luat în primire. Vărul mai rapid a dispărut repede din peisaj, dar a blocat poarta când a trântit-o. Eu m-am luptat puțin cu gardul, unul din fier. Lupta a fost scurtă, singura victimă, pantalonii de pe mine. Cu turul sfâșiat am intrat la a treia casă. Gazda a ieșit repede când mi-a auzit răgetele. „Ce faci mă, tu cu cine ești în echipă?”, privind în jurul meu am constatat că sunt într-o echipă de … unu. M-am retras discret, nu mai era cazul să aștept recompense. Trebuia să-mi găsesc vărul și am început să caut. 30 de minute mi-am căutat o gheată pierdută într-un șanț. Tot atât am stat pitit pe după un stâlp, de frica unora din satul vecin, cu unul dintre ei avusesem recent niște confruntări pugilistice. Cheful de buhai începuse să-mi treacă. Miezul nopții se apropia cu pași repezi și m-am felicitat singur pentru că în ultimul an nu mă bătusem cu prea mulți, altfel riscam să fac Revelionul pitit pe după stâlp.

Trebuia să plec spre casă, dar era o problemă. Îmi era frică să merg singur pe lângă ulița cimitirului. Mă mințeam singur, susțineam că mă tem de câini, de fapt teama era mai adânc îngropată, undeva la 2 metri sub nivelul solului. Salvarea a venit de la o ceată de urători, mult mai mari, de la mine din sat. Cu pantalonii rupți, cu ghetele pline de noroi și cu un câștig net de fix 3 lei, care trebuia împărțit la doi, am decis să merg acasă la varul meu (avea casa gard în gard cu a mea) să văd dacă a ajuns și să-mi refac puțin echipamentul. L-am găsit bine ghiftuit, cu ochii pe televizor, să nu scape glumele, după a doua casă el se retrăsese direct. Cum moneda de 3 lei nu putea fi împărțită pe loc, a decis că o să o păstreze el, ceea ce s-a și întâmplat. M-am uitat la mâna stângă și am văzut cum nu se vede ceasul. Mi-am promis că nu mai merg niciodată cu buhaiul și m-am ținut de cuvânt.

Până anul acesta.

Foto: Buhaiul – dedes.ro

26
/06
/18

Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă își face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenția, și cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.

25
/05
/18

Dacă viaţa mă plasează de cele mai multe ori în contexte plăcute, eu am grijă să fac pe dos. Să stai în autobuz lângă o femeie, nici urâtă nici frumoasă, nici tânără dar nici foarte matură, care vorbeşte la telefon nu pare să reprezinte o alegere greşită. Doar că femeia vorbeşte şi nu pare deranjată că toată lumea din autobuz află cum viaţa ei sentimentală, socială, sexuală, a fost distrusă de un terchea-berchea de bărbat.

23
/05
/18

Am dorit totdeauna să am în curte cireşi şi m-am străduit ani în şir să-mi realizez visul. Cei mai mulţi s-au uscat. A rămas primul pe care l-am sădit. Fiind bolnav, anul acesta nu m-am putut bucura de florile sale. Nu le-am văzut.

22
/05
/18

Nu mai e cu noi Lucian Pintilie! Mă feresc să folosesc alt cuvânt, altă formulă. Zic doar „nu mai e cu noi Lucian Pintilie!”, pentru că nimic din exprimările comune n-ar fi compatibil cu cel care a fost reperul esențial, sine qua non, de la primul la cel mai recent „val” al cinematografiei românești.

16
/05
/18

Regizorul de teatru și film Lucian Pintilie a murit miercuri, la vârsta de 84 de ani, la Spitalul Elias din București. El lasă în urmă o serie de spectacole de teatru, în țară și străinătate, care au făcut istorie, iar opera sa cinematografică a fost una din cele mai importante din estul Europei.

15
/05
/18

Moto: „Nu se termină niciodată, fiule, nu se mai termină…”

09
/05
/18

ANALIZĂ În afară de prezența în competiția de la Cannes în 2017, ce au în comun filme precum „The Square”, „Loveless”, „The Killing of a Sacred Deer”, „You Were Never Really Here” și „Happy End”? Reprezintă un cinema cinic, sentențios și intimidant cu spectatorul.

03
/05
/18

“Onorabili concetățeni, fraților, iertați-mă fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea m-a tulburat așa de tare, suindu-mă la această tribună, pentru a vă spsune și eu, ca orice român, ca orice fiu al țării sale, în aceste momente solemne că mă gândesc la țărișoara mea, la România, la fericirea ei, la progresul ei, la viitorul ei... (...)” – Cațavencu, O scrisoare pierdută.

03
/05
/18

Astăzi, 3 mai, este celebrată Ziua mondială a libertăţii presei. Pare și un bun prilej pentru a ne aminti câteva dintre bancurile, scenetele și „șopârlele” de altădată.

25
/04
/18

Întrucât azi a fost ziua de naștere a nefamilistului Andy Bell și, posibil, va fi ultima zi la postul public (dacă nu cumva a fost chiar aseară!) pentru simpaticului 4ru (Dragoș Pătraru, pentru generația care a cântat în Piață, în urmă cu 28 de ani, Imnul Golanilor), susțin cu tărie de caracter, dar fără argumente irefutabile, că mult așteptatul miting pentru susținerea familiei tradiționale ar merita un imn oficial cu titlul Oh L'Amour.

12
/04
/18

OPINIE Competiția ediției din 2018 a Festivalului de la Cannes combină câteva nume consacrate și obișnuiți mai noi sau mai vechi ai Croazetei cu cineaști care concurează pentru prima dată pentru Palme d'Or sau chiar aflați la debut. Niciun lungmetraj românesc în selecția din acest an.

28
/03
/18

OPINIE Dominată de filmul „Un pas în urma serafimilor” și afectată în desfășurarea sa de rigorile transmisiei în direct la televiziune, cea de-a 12-a ediție a Galei Premiilor Gopo a reflectat ceva din situația de moment a cinematografiei române.

05
/03
/18

OPINIE Sincer, nu înțeleg snobismul multor cinefili sau prieteni cunoscători de cinema, exprimat în special pe Facebook, față de Oscaruri. Premiile Oscar sunt ceea ce sunt, și asta de mulți ani, dacă nu dintotdeauna.

Page 1 of 912345...Last »