BUHAIUL. Poveștile lui Dede’s
https://www.ziarulmetropolis.ro/buhaiul-povestile-lui-dedes/

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparaţia cu adulţii. Nu e momentul. Nici locul.

Un articol de Dede's (Dan Nicolaie)|19 decembrie 2017

În zona noastră cu plugușorul se mergea în ajunul Anului Nou, de pe la prânz până spre lăsarea serii. În anul acela făceam echipă cu un văr mai mare, cântam amândoi, bicele se trosneau în duet, mergea treaba. Trebuie să recunosc că partea materială era destul de importantă, așa că nu ratam nicio casă, chiar dacă pe o hartă invizibilă aveam marcate zonele: zgârciți, neamuri proaste, generoși, câine rău, săraci lipiți, dar încă eram la vârsta la care credeam că binele învinge.

După ce am colindat tot satul, ne-am oprit la restaurant și am servit două sucuri cu ochii fixați în halbele de bere de pe masa vecină. Era maxim în materie de tentație. Am ajuns acasă și am făcut monetarul. Câștigasem bine, 350 de lei, câte 175 de fiecare. Nu mai contează că  150 ne dăduse tata, care spera că în acest fel ne oprim din bântuit satul în lung și-n lat.

Am prins curaj și am decis că trebuie să mergem și cu ”buhaiul”, avem instrumentul (*BUHÁI. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur), eu nu prea aveam voie, că era mai periculos, acțiunea se petrecea de la lăsarea serii până spre miezul nopții. Aveam și un exemplu negativ legat de „buhai”, cu fratele mai mare, alergat de niște câini cu acordeonul în spate prin satul vecin. Dar ce  conta, dacă mai adunam 100 de lei îmi luam ceas „electronic”, dacă adunam 200, cumpăram unul cu 7 melodii. Déjà îl vedeam la mână.

După lungi rugăminți, pe alocuri penibile, am plecat, mai mult am fugit, cu vărul să ne îmbogățim. Am decis să atacăm din satul vecin, echipă de doi, mult sub ceea ce trebuia pentru un act artistic complet, dar de, câștigul se împărțea la mai puțini.

La prima casă, un  glumeț cu experiență ne-a rugat să îl lăsăm să încerce și el buhaiul nostru. Am căzut în capcană, aveam să aflăm că o mână bine unsă cu untură de porc, care trage de părul de cal îți lasă buhaiul mut pentru lungă vreme. A tras, a râs și ne-a dat 3 lei.

La a doua casă ne mai bazam doar pe glas, când tocmai terminam prima strofă („la moară la făgădău/ mă întâlnii cu socru meu /socru meu așa zicea /ia băiete fata mea” ) doi câini uriași ne-au luat în primire. Vărul mai rapid a dispărut repede din peisaj, dar a blocat poarta când a trântit-o. Eu m-am luptat puțin cu gardul, unul din fier. Lupta a fost scurtă, singura victimă, pantalonii de pe mine. Cu turul sfâșiat am intrat la a treia casă. Gazda a ieșit repede când mi-a auzit răgetele. „Ce faci mă, tu cu cine ești în echipă?”, privind în jurul meu am constatat că sunt într-o echipă de … unu. M-am retras discret, nu mai era cazul să aștept recompense. Trebuia să-mi găsesc vărul și am început să caut. 30 de minute mi-am căutat o gheată pierdută într-un șanț. Tot atât am stat pitit pe după un stâlp, de frica unora din satul vecin, cu unul dintre ei avusesem recent niște confruntări pugilistice. Cheful de buhai începuse să-mi treacă. Miezul nopții se apropia cu pași repezi și m-am felicitat singur pentru că în ultimul an nu mă bătusem cu prea mulți, altfel riscam să fac Revelionul pitit pe după stâlp.

Trebuia să plec spre casă, dar era o problemă. Îmi era frică să merg singur pe lângă ulița cimitirului. Mă mințeam singur, susțineam că mă tem de câini, de fapt teama era mai adânc îngropată, undeva la 2 metri sub nivelul solului. Salvarea a venit de la o ceată de urători, mult mai mari, de la mine din sat. Cu pantalonii rupți, cu ghetele pline de noroi și cu un câștig net de fix 3 lei, care trebuia împărțit la doi, am decis să merg acasă la varul meu (avea casa gard în gard cu a mea) să văd dacă a ajuns și să-mi refac puțin echipamentul. L-am găsit bine ghiftuit, cu ochii pe televizor, să nu scape glumele, după a doua casă el se retrăsese direct. Cum moneda de 3 lei nu putea fi împărțită pe loc, a decis că o să o păstreze el, ceea ce s-a și întâmplat. M-am uitat la mâna stângă și am văzut cum nu se vede ceasul. Mi-am promis că nu mai merg niciodată cu buhaiul și m-am ținut de cuvânt.

Până anul acesta.

Foto: Buhaiul – dedes.ro

23
/07
/24

Hermetica este o denumire generică pentru un ansamblu variat de texte cu alură filosofico-religioasă, compuse într-o perioadă relativ întinsă (secolele III î.d.H. - III d.H.).

07
/08
/23

Termeni precum doliu, pierdere, angoasă, suferință, nostalgie aparțin zonei afectului, individul trecând, în anumite momente ale vieții lui, prin această arie aproape sinonimică.

09
/07
/23

TESZT e uneori o nuntă pe o scenă. E o fată care plânge. O îmbrățișare în întuneric. O tărie pe care o bei ca să-ți faci curaj în fața adevărului. TESZT e uneori un cuvânt pe care îl așteptai, un om pe care îl admiri, care are în spatele lui alți 100 de oameni pe care îi admiri.

19
/07
/22

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieșită din comunism, perspectiva unei călători în America, și nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

10
/03
/22

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta și victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureștene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.