Christian Ferencz-Flatz: „Îmi place mai mult să studiez filmele decât să le văd”
https://www.ziarulmetropolis.ro/christian-ferencz-flatz-imi-place-mai-mult-sa-studiez-filmele-decat-sa-le-vad/

INTERVIU „Mă atrag în mod special teoriile care accentuează capacităţile de demitizare ale cinemaului mai curând decât mitologia lui”, afirmă cercetătorul Christian Ferencz-Flatz, autorul volumelor „Incursiuni fenomenologice în noul film românesc” (2015) şi „Filmul ca situaţie socială” (2018).

Un articol de Ionuţ Mareş|5 mai 2020

Născut în 1981, Christian Ferencz-Flatz este cercetător la Institutul de Filozofie „Alexandru Dragomir” și profesor asociat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”. Cercetările lui se leagă de fenomenologie, teorie critică, filozofia istoriei, film, medii și teoria imaginii.

În colecţia Cinemag a Editurii Tact, a publicat volumele Incursiuni fenomenologice în noul film românesc (2015) şi Filmul ca situație socială (2018). Împreună cu Julian Hanich, a editat volumul Studia Phaenomenologica XVI: Film and Phenomenology (2016).

A publicat numeroase studii în reviste internaționale de filozofie și film studies și a tradus în limba română lucrări importante de Edmund Husserl, Martin Heidegger, Walter Benjamin, Theodor W. Adorno și Siegfried Kracauer.

 

Ionuţ Mareş: Tu vii din filozofie, mai exact din fenomenologie. Cum a ajuns să te intereseze cinemaul, într-atât de mult încât i-ai dedicat în ultimii ani numeroase eseuri care apoi au şi fost adunate în două volume, diferite de orice alte cărţi despre film scrise în România?

Christian Ferencz-Flatz: Bănuiesc că a fost inițial pur și simplu din dorința de a capitaliza filozofic de pe urma cinefiliei mele. La filme mă uit de când mă știu. Părinții mei împărțeau cu alte două familii un video în anii 1980 și mă lăsau să particip la maratoanele lor de filme. Se vedeau de toate, de la „Rambo” și „Superman”, la Louis Malle și Truffaut.

Mai târziu, mi-am dat seama că problemele de care mă ocupam în filozofie – îmi scriam doctoratul pe conceptul de situație în fenomenologie – se aplică și în privința filmului. După ce m-am pus pe citit și am descoperit studiile de film și ca domeniu teoretic, am înțeles că lucrurile se pot vedea și invers, și că anumite teoreme din teoria de film te pot ajuta să avansezi problema și în filozofie.

Azi cred că, odată cu așa-zisa turnură medială a filozofiei, pe de o parte, și cu disoluția de facto a studiilor de film în studiile media, pe de alta, cele două domenii sunt mai aproape de convergență ca niciodată și, din cauza asta, mie unul îmi vine din ce în ce mai ușor să mă mișc, cum am făcut-o în ultimii 13-14 ani, cu un picior într-o disciplină și altul în cealaltă.

În cele mai multe dintre textele tale, combini, într-un amestec fascinant, concepte din fenomenologie cu teorii ale filmului. În ce fel ajută de fapt fenomenologia şi, mai larg, filozofia la înţelegerea şi explicarea unei arte ca cinemaul?

Trebuie spus că fenomenologia e de prin anii 1990 unul dintre cele mai consistente curente de gândire în studiile de film academice. Sigur, ca fenomenolog venit din filozofie poți să ai rezerve față de ce trece aici uneori ca fenomenologie, dar curentul are totuși o tradiție solidă și merite incontestabile în domeniu. Lui i se datorează de exemplu revalorizarea perspectivei corpului și a afectivității în studiul filmului, care a dus la rezultate interesante inclusiv în chestiuni atât de punctuale ca analiza filmelor horror.

Dar ce găsesc în mod special relevant în abordarea fenomenologică a cinemaului, fără să am pretenția că spun ceva reprezentativ pentru disciplină, e capacitatea ei de a ilumina detalii – mici gesturi, replici, frânturi de atmosferă – fără a cădea în miopia specialistului, ci având mereu cum ar veni în resort capacitatea de a întoarce masa într-un gest reflexiv. Pe scurt, cred că ce poate aduce fenomenologia în tratarea filmului e mutarea discuției din mic la un nivel n+1 (cum ar fi fost, în discuția noastră, dacă aș începe acum să chestionez elementele prin care am încercat în răspunsurile mele scrise să proiectez iluzia oralității acestui interviu).

Te ocupi cu preponderenţă de cinematografia română recentă – le-ai dedicat mai multe texte unor regizori precum Cristi Puiu, Radu Jude şi Corneliu Porumboiu. Ai aruncat astfel o lumină nouă asupra preocupărilor lor stilistice şi ai acoperit un gol în analiza unor aspecte esenţiale ale Noului Cinema Românesc pe care simpla critică de film şi chiar teoria de film (aceasta din urmă fiind reprezentată la noi la un nivel performant probabil numai de Andrei Gorzo) nu aveau cum să le trateze. E evident că te interesează cineaştii cu tendinţe inovatoare şi care prin intervenţiile publice şi mai ales prin filmele lor chestionează cel mai sistematic şi făţiş limbajul şi convenţiile cinemaului. Care ţi se par cele mai stimulante şi originale idei pe care le-a lansat cinema-ul românesc din ultimii 20 de ani, şi în special cei trei?

Nu știu dacă problema se pune în termenii ăștia – de parcă s-ar mai putea distinge ca pe vremea lui Bazin contribuția unui autor la dezvoltarea limbajului cinematografic, ori de parcă, judecat sub acest aspect, cinemaul românesc recent aduce într-adevăr ceva nemaivăzut.

Cred că el e mai curând în multe privințe simptomatic pentru stadiul unor probleme ale cinemaului contemporan, de exemplu pentru felul în care se reașează concepțiile asupra realismului cinematografic sau relațiile dintre documentar și ficțiune din cauza unor mutații de tot felul (realizarea idealului portabilității prin camerele telefoanelor mobile, erodarea indexicalității fotografice prin trecerea la suport digital și altele asemenea).

Dincolo de aceste puncte, însă, care mă interesează cu siguranță, cred că scriu preoponderent despre filme românești nu atât fiindcă aceste filme ar aduce neapărat obiectiv ceva ce nu aduc și altele, ci mai curând fiindcă îmi e mai ușor să le citesc simptomatic în acest fel. Sunt într-un fel filmele generației mele, le înțeleg implicațiile, aluziile, contextul mai apropiat și mai îndepărtat într-un fel care mi le face mult mai transparente și din cauza asta mi se pare și mai relevant să le înțeleg. Nu scriu decât rareori despre filme de dragul de a scrie despre un film. (Astea fiind zise, am mai scris totuși uneori și despre alte filme decât cele românești.)

Ai scris şi despre puţinele reflecţii despre filmul ca limbaj încercate de diferiţi intelectuali români, unii dintre ei cineaşti sau universitari din domeniul filmului, de la apariţia cinemaului şi până spre sfârşitul secolului al XX-lea. Care ţi s-au părut cei mai conectaţi la ceea ce se discuta în avangarda teoriilor de cinema din perioada lor?

N-am publicat încă prea multe despre asta, dar am cochetat la un moment dat, împreună cu Andrei Gorzo, cu ideea de a concepe un proiect de cercetare care ar fi trebuit să se numească „Teoria de film timpurie în România”. Titlul era inspirat de valul recent de antologii dedicate teoriilor de film timpurii nu doar din țări cu o tradiție bine ancorată a reflecției despre cinema, cum ar fi Germania, Franța sau Italia, ci și din Ungaria sau Cehia.

Ideea era să explorăm întregul spectru intelectual al perioadei interbelice în căutarea unor asemenea reflecții, iar materiale există fără îndoială din abundență: de la texte ale avangardei, până la filozofi și esteticieni sau pioneri ai filmului științific ca Gheorghe Marinescu. Din păcate, chestiunea n-a luat avânt, dar ea rămâne încă și azi o istorie care ar merita scrisă – în afara unei teze de masterat a lui Igor Mocanu și a unui articol mai vechi al lui George Littera nu s-a prea scris relevant pe subiect.

Mi se pare însă, în orice caz, că această perioadă timpurie trebuie să fi fost perioada în care discursul intelectual autohton despre film a fost într-adevăr la înălțimea prezentului. Sigur, asta se întâmpla în momentul primelor germinații ale unui asemenea demers teoretic pretutindeni, și ele n-au dus la mare lucru ulterior aici, dar probabil că ceea ce-i face azi pe teoreticienii de film europeni să revină la asemenea texte timpurii – unde ei pot găsi o gândire a cinemaului nefixată încă, ce-ar putea azi servi drept model necesităților unei reflecții asupra filmului ce-și pierde tot mai mult reperele fixe – s-ar găsi și în aceste exerciții teoretice timpurii românești, oricât de rudimentare și nesistematice ar fi ele.

Spre deosebire de multe alte ţări europene, România nu prea are o tradiţie a intelectualilor (bineînţeles, din alte zone decât studiile şi practica de cinema) care să fie interesaţi de film la nivel teoretic, deşi au existat mereu literaţi care au comentat un film sau altul dintre cele foarte discutate. Dacă nu greşesc, inclusiv comentariile lui Constantin Noica despre filme erau mai degrabă observaţii impresioniste fără vreo miză teoretică, filozofică. Cum crezi că se explică mefienţa sau chiar atitudinea de superioritate, care par să fi traversat generaţiile, a unei bune părţi a intelectualităţii române faţă de cinema ca obiect serios de reflecţie, ca domeniu care să inspire ceva mai mult decât nevoia de a fi la curent cu canonul, construit la noi, până la răspândirea internetului, de cinematecă şi telecinematecă?

Comentariile lui Noica erau într-adevăr rapsodice, dar trebuie spus că ele datează în esență din anii 1930 și nu erau neapărat sub nivelul mediu a ceea ce se vehicula pe atunci în critica culturală, fie ea de dreapta sau de stânga în Occident. Nici Jaspers sau Ortega y Gasset nu scriau lucruri mult mai edificatoare despre film în epocă.

Problema e că în loc să avanseze, nivelul mediu al discuției intelectuale despre film a regresat la noi în multe privințe. Or, cred că dincolo de toate celelalte lucruri pe care le putem găsi vinovate pentru asta, ar trebui să ne uităm și în ograda noastră și să spunem că o parte din vină o poartă până la urmă chiar studiile de film însele din România, care nu au reușit în tot acest timp să-și câștige respectabilitatea intelectuală în câmpul universitar.

Nu vorbesc aici de faptul că filmul n-ar fi tratat ca un fenomen intelectual serios – cred că am trecut de punctul ăsta – și nici de faptul că vocile mai nuanțate ale criticii nu au difuzare publică, ci mă refer mai curând la faptul, explicabil până la un punct istoric, că departamentele teoretice de film locale n-au făcut încă pe deplin trecerea de la a fi niște simple pepiniere ale criticii jurnalistice, cum erau văzute odinioară, la a funcționa ca centre ale unei discipline științifice la zi credibile în câmpul științelor socio-umane. Și cred că asta se vede.

Dacă ar fi, de exemplu, să reproșez ceva ultimei cărți – altfel remarcabile și necesare în contextul critic local – a lui Andrei Gorzo (Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film, Polirom, 2019 – n.r.) e tocmai faptul că, poate fără să-și dea seama, chiar și el tinde constant să diminueze disciplina academică al cărei reprezentant este, fie că o face interpretând implicit polemica lui cu două cărțulii academice ca pe o răfuială cu discursul academic tout court, ori sugerând în câteva rânduri că departamentele universitare de film studies ar fi azi un bun loc de refugiu pentru criticii de film (și parcă nimic mai mult de atât).

Or, privind de la marginea disciplinei, unde mă aflu, mi se pare că în momentul în care disciplina are dificultăți în a-i convinge și pe reprezentanții ei mai de seamă că e într-adevăr o disciplină științifică cu drepturi depline și nu doar o formă de jurnalism cultural – fie și numai așa flu cum sunt în genere științele umane – nu prea are sens să ne întrebăm de ce cutare sau cutare intelectual public emite platitudini despre film cu libertatea pe care și-o ia altminteri vorbind despre fotbal.

Cât de cinfil eşti? Te uiţi şi la alte filme în afara celor spre care te duce un interes teoretic şi academic? Ce îţi place să vezi?

Evident, văd și alte filme decât cele despre care scriu. Mă uit la tot ce pot: de la documentar, film experimental, materiale utilitare și film de artă, până la animație și seriale cu spioni. Dar n-aș spune, pe de o parte, că o fac fără niciun interes teoretic, nu doar fiindcă în filozofie interesul teoretic nu e chiar ca un interes profesional, pe care-l stingi după orele de program, ci și fiindcă mă plictisesc destul de repede la filmele care nu mă stimulează teoretic (ceea ce nu înseamnă că suport doar filmele cu teoretizări scremute în voiceover).

Pe de altă parte, aș ezita să mă mai definesc ca cinefil. Nu am fetișul artei cinematografice cu majusculă, în care trebuie să te pierzi cu reverență, m-am lecuit de „magia sălii de cinema” și nu am filme cult pe care să le știu pe dinafară. Poate că teoretizatul despre film mi-a tăiat cheful de a mai vedea filme altfel decât în condiții de laborator: îmi place mai mult să studiez filmele decât să le văd, mă joc des cu viteza de derulare în timpul vizionării, revăd scene de mai multe ori, și asta nu doar la filmele despre care scriu, sau pe care le pregătesc pentru vreun curs, ci și la cele pe care le văd de plăcere.

Am impresia, de altfel, că dacă nu s-ar fi tranșat atât de net în favoarea celui dintâi vechiul meci dintre jurnalismul cinefil și teoria științifică – început în anii 1950 în Franța între tabăra Bazin și tabăra „institutului de filmologie” – simpatiile mele ar merge mai curând spre teoria aridă decât spre cinefilia ale cărei calități culinare mi se pare că domină azi și mare parte din ce se scrie academic despre filme, și poate că fenomenologia mi se pare atât de promițătoare aici tocmai ca un mod de a recupera un demers pur teoretic tăind oblic prin materialul criticii jurnalistice.

În orice caz, e cert că mă atrag în mod special teoriile care accentuează capacitățile de demitizare ale cinemaului mai curând decât mitologia lui și îmi plac în consecință mai ales filmele care-mi vin în întâmpinare pe acest teren.

17
/05
/20

Vă invităm să o descoperiți pe legendara Billie Holiday prin intermediul cărții „Lady Sings the Blues”, semnată de artistă alături de William Dufty și publicată recent și în limba română, la editura Nemira.

17
/05
/20

Acordînd un loc important dialogului și monologului în care confesiunea se îmbină cu persuasiunea, nuvelele – „specie din păcate neglijată azi la noi (ca și în Franța sau Germania!) de scriitori și editori”, cum spune autorul – ce alcătuiesc volumul ne duc cît se poate de firesc cu gîndul la teatru.

11
/05
/20

Proiectul „Dăruiește ziua ta”, încearcă să rescrie povestea din care facem cu toții parte. Mai mulţi scriitori s-au alăturat demersului și au împărtășit povești ce nu aveau mereu cel mai frumos final, dar și-au provocat cititorii să rescrie povestea și să transforme finalul într-unul fericit și plin de curaj.

11
/05
/20

Descoperiți noutățile Grupului Editorial ART, precum și bestseller-uri în ediții noi, atât pentru copii, cât și pentru adulți: cărți pentru copii de toate vârstele, romane grafice, ficțiune, nonficțiune și SF.

09
/05
/20

În această perioadă în care izolarea și nesiguranța domină Asociația Pro Valores, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești și Delirs.com, propun tinerilor talentați din întreaga țară un concurs de literatură care poartă numele prințesei Martha Bibescu.

28
/04
/20

În 2019, a apărut în traducere în limba română, la Editura RAO, o nouă ediție, „revăzută și actualizată”, a celebrei antologii „1001 de filme de văzut într-o viață”. Ce filme au ieșit din canon și ce titluri au devenit obligatorii în ultimii 15 ani?

Page 1 of 10412345...102030...Last »