Cristian Lupșa. Povestea din spatele poveștilor bine spuse
https://www.ziarulmetropolis.ro/cristian-lupsa-povestea-din-spatele-povestilor-bine-spuse/

Un om care spune că suntem compuşi din carne, oase, sânge şi… poveşti. Un jurnalist care, în 2009, a lansat o revistă trimestrială, ca să-şi arate sie şi altora că se poate: „Decât o Revistă”.

Un articol de Adina Scorţescu|30 August 2018

Ce face Cristian Lupșa, ca editor al DOR? Îi ajută pe oameni „să scrie povești despre România contemporană”. Face un jurnalism care, atunci când „iese bine”, complică mai degrabă decât simplifică lucrurile. Povestea lui despre… spus povești începe așa:

În vacanța dintre a IX-a și a X-a am început un ziar, în tabără la Năvodari. Era o bucată mare de carton lipită de geamul cantinei, cu tot felul de tâmpenii scrise pe ea, ca un soi de jurnalul taberei. Niște colegi mai mari ne-au zis: „Mă, dar voi de ce nu faceți asta și la liceu când vă întoarceți înapoi?” Am zis: „Aa, hai să facem.” Deci, când ne-am întors, am făcut asta la liceul nostru din Târgu Mureș. Ziarul se numea „Vocea Papiului”, de la numele liceului, „Alexandru Papiu”. Eu scriam, iar prietenul meu făcea machetarea. Am început cu o pagină față-verso, A5, apoi cu patru pagini, un A4 împăturit. Scriam despre teze, despre stres, despre temele profilor și campionatul de fotbal de la școală. Nu era nicio logică, le făceam din instinct. Am revăzut textele alea și pot să spun că, jurnalistic, nu aveau nicio valoare.

Atunci m-am hotărât că n-am ce căuta la Medicină. Părinții, medici, s-au obișnuit cu ideea. De-abia dup-aia am aflat că pot să studiez jurnalismul, că există o facultate la București și una la Cluj. Am dat la ambele. La Cluj am picat din cauza gramaticii, la care am luat 4, dar la București am intrat. Cât am avut examenele, am stat în Colentina și mi-am zis: „Mamă, orașul ăsta mă sperie. Dacă intru la Cluj, orașul ăla e mai recognoscibil.” Dar am intrat la București și, la o lună după ce m-am mutat aici, garsoniera în care stăteam în Militari a fost spartă. Deci mi s-a confirmat teoria că ăsta nu e un oraș foarte primitor (râde).

Când am făcut eu facultatea, câțiva studenți voiau să ajungă în televiziune, dar mulți făceau Jurnalism ca să-și dea cu părerea în editoriale pe prima pagină a ziarelor. Trebuia să fii deștept, să scrii într-un anumit fel… Îmi plăcea. Era foarte tentant, la 19-20 de ani, să-ți dai cu părerea despre orice. Dar îmi lipsea ceva. Aici a venit programul făcut de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), unde ne-au spus: „Mă, da’ voi știți că majoritatea jurnalismului ar trebui să fie vorbit cu alți oameni, nu stat în cur la un birou și scris ce părere ai tu despre lume?” (râde) „Aa, ce concept interesant! Să vorbești cu alții, nu să-ți dai tu cu părerea.”

În continuare, în România, jurnalismul de opinie este cel mai valorizat – toată lumea își dă cu părerea la televizor, în ziare și pe Facebook… Pentru mine, jurnalismul documentat, din viața oamenilor, e cel mai valoros. Însă e loc pentru amândouă. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta.

În paralel, mai scriam niște chestii mici și prostești pentru niște reviste pentru bărbați, că astea erau „all the rage” pe atunci. Apăruseră Playboy, FHM. Am scris despre Formula 1, despre un român recuperator, „bounty hunter”, în SUA, despre hackeri… Am stat o noapte undeva în clădirea Universității, cu niște băieți care hackuiau diverse chestii, cât puteai hackui în 2001-2002. Deci erau niște încercări de jurnalism documentat – nu doar părerologie – destul de slăbuțe.

Am scris și la Capital câteva luni. Mergeam și intervievam oameni din agenții de turism „Cum să te duci în vacanță în Slovenia” sau „în Muntenegru” sau whatever. Încercam să fac niște lucruri, dar nu era o metodă în spatele lor. Era doar așa, să fac și eu niște bani, să-mi cumpăr boxe pentru calculator (râde).

Pe atunci îmi doream să fiu o mică rotiță în angrenajul unei redacții. Mi se părea foarte cool să lucrez la un săptămânal, dar într-un angrenaj bun. Cum nu prea erau pe atunci în România. Mă uitam la Time, la Newsweek.

După facultate m-am dus la master la Missouri School of Journalism, unde am găsit cea mai bună combinație între bursa pe care mi-o dădeau și prestigiul școlii. Lucrurile au fost foarte practice. La Missouri, dacă ești student la Jurnalism, lucrezi în redacția pe care o administrează facultatea, care nu e pentru un ziar studențesc, ci unul local. E ca și cum Facultatea de Jurnalism din București ar avea un ziar despre București, la care studenții vin și scriu unii despre cultură, alții despre sport, alții despre primărie, despre politică. Și editorii sunt profesorii.

Mi se pare mult mai bine să înveți făcând, pentru că te lovești din prima zi de problemele meseriei nu doar în teorie, ci și în practică. Un administrator îți închide telefonul, un om de PR încearcă să te păcălească. Te lovește stresul deadline-ului, strigă la tine editorul… În două-trei săptămâni înțelegi viața de redacție și vezi dacă ți se potrivește profesia asta.

La început, aveam teama că nu sunt vorbitor nativ de engleză. Aveam probleme mai puțin cu substantivele, verbele și mai mult cu prepoziții, conjuncții – cuvinte de legătură. Acolo se simțea faptul că nu eram vorbitor nativ. Deși unele lucruri sunau ciudat, editorul mi le lăsa. Spunea: „Aa, asta ai tradus-o din capul tău. Dar înțeleg ce vrei să zici, hai s-o lăsăm așa.”

Nu eram cine știe ce talent la scris în engleză, hai să nu ne păcălim. Era vorba de un ziar, iar stilul jurnalistic e o chestie destul de mecanică. E ca o limbă străină, unde înveți să reproduci mecanic. Dar nu scriam articole lungi și complicate, că n-aș fi putut.

Eu nu cred în condei. Cred că profii ar fi spus despre mine că munceam mult. Nu că aveam ceva special, ci că eram acolo tot timpul. Eu cred în asta foarte mult – să faci treaba bine, la timp, și să fii acolo când e nevoie.

Ai senzația, atunci când te faci jurnalist, că trebuie să fii o persoană mult mai puternică, mai asertivă, mai supărată. Și mi-am dat seama că foarte mulți jurnaliști sunt, de fapt, destul de introvertiți și timizi, iar meseria este o formă de a face niște lucruri care nu-ți vin la îndemână. Deci, într-un fel, genul ăsta de expunere e bună. Îți dai seama, atunci când îți trântește cineva telefonul în față, că n-are ceva personal cu tine. Putea să sune oricine și persoana respectivă ar fi făcut la fel.

Am tot timpul senzația că nu-mi ies textele. Dar de asta îmi place jurnalismul, că are o chestie care se numește deadline. Ceea ce înseamnă că, la un moment dat, trebuie să-i dai drumul. Și că trebuie să te obișnuiești cu realitatea că n-are cum să fie perfect, ci doar cât de bun poate fi până în momentul ăla. Asta nu e o scuză ca să fii superficial, să dai prostii.

Un jurnalist trebuie să fie curios și entuziast. Îmi dau seama de asta când citesc lucruri de afară și mă întreb de ce oare nu se scriu la noi. Le spun colegilor mei, de ani de zile, mai în glumă, mai în serios, că mi-ar plăcea să scrie despre vlogging-ul din România. Cine este Selly și de ce are peste un milion jumate de abonați? De multe ori oamenii răspund „Nu-mi pasă” sau „Asta e o prostie, oricum ăla nu face nimic interesant”. Genul ăsta de reacții mi se pare că n-are ce căuta în jurnalism. Sigur că nu trebuie să asculți un anumit tip de muzică, să votezi cu un anumit partid… sunt decizii personale. Dar, jurnalistic, toate astea sunt interesante! Ar trebui să poți da drumul la curiozitate și entuziasm indiferent dacă subiectul tău sunt bordurile sau protestele.

Echipa DOR

E important să-ți cunoști foarte bine pasiunile ca să-ți dai seama nu neapărat de ceea ce îți place, ci de zona în care ai fi cel mai eficient. Dacă cuiva i se strânge stomacul văzând politicieni, probabil nu o să fie cel mai bun în zona asta. Umbrela jurnalismului e mare. Dacă tu te simți mai bine făcând o parte din jurnalism, fă-o pe aia foarte bine! Dacă îți place să scrii despre educație, nu înseamnă că poți să faci o treabă la fel de bună scriind despre energie. Dar cum afli asta? Încercând să faci un pic mai multe.

Cât am stat în State, mi s-a lămurit mie că vreau să fac un jurnalism care să fie, nu vreau să zic „despre oameni”, că într-un fel tot jurnalismul ar trebui să fie despre oameni, mai degrabă un jurnalism cu personaje bine dezvoltate, cărora li se întâmplă ceva. Adică să scriu sau să editez povești din viețile oamenilor, care spun ceva despre lumea în care trăim.

Am făcut un internship de un an la ziarul The Christian Science Monitor din Boston, vechi de vreo 100 de ani. Acolo scriam articole pentru paginile din spate, despre cea mai populară jucărie de Crăciun, despre Facebook, despre un campionat local de foosball. Scriam niște chestii foarte mici despre lucruri pe care șefii mei, care erau mai în vârstă, nu le înțelegeau. Dacă ești în Boston, ești norocos, că ai în apropiere Harvard și MIT. M-am dus odată la MIT, la centrul lor de robotică, unde o cercetătoare făcuse niște senzori pe care îi puneai pe piele și îți detectau starea de spirit, în funcție de temperatura corpului și presiunea sângelui. Scopul muncii era să facă o modalitate tehnologică prin care oamenii care suferă de tulburări din spectrul autist să „citească” emoțiile altora. Nu prea ai ocazia să faci documentări din astea în România…

Îmi făcusem eu calculele că de-abia pe la 35-45 de ani aș fi ajuns să fac ce-mi doresc. Să zicem că vrei să ajungi la The New York Times. Asta înseamnă că doi-trei ani trebuie să lucrezi într-un ziar local mic, doi-trei ani într-un ziar regional și, dup-aia, într-o poziție de începător la un ziar mare național. N-o să te ia The New York Times din facultate. M-am gândit: „Aaah, prea mult timp”. M-am întors în țară pentru că am văzut aici mai multe oportunități. Era 2007, Net-ul încă nu lovise foarte tare industria jurnalismului.

România are un lucru care e în același timp foarte bun și foarte prost. Niciun sistem nu funcționează cum trebuie, ceea ce înseamnă că poți să-l scurtcircuitezi. Poți să faci lucruri care te depășesc mult mai repede decât ar trebui să fii lăsat să le faci. Asta poate să fie foarte rău, când se umplu toate birocrațiile de oameni incompetenți, sau poate să fie bine, când sunt oameni care au suficientă experiență și etică de muncă încât să poată să facă ceva bun, într-un loc în care teoretic n-ar trebui să fie.

Când a apărut revista Esquire în România, eu aveam 26 de ani și echivalentul unui job pe care-l prinzi în State la 40 de ani. Pentru că aici se putea. Eram cinci oameni: doi șefi, doi editori și un art director. Am avut foarte multă libertate să fac ce-mi doream, pentru că trebuia să umplem o revistă întreagă. Am scris despre destul de mulți actori – Dragoș Bucur, Maria Dinulescu, Florin Piersic Jr. Cam astea erau celebritățile prin 2007-2008. Pe lângă, încercam să mai fac chestii despre oameni necunoscuți, cum ar fi despre o echipă de fotbal american din București.

Am plecat de la Esquire pentru că obosisem. Dorința mea era să mă fac freelancer. Pe la începutul lui 2009 mi se pusese în cap că vreau să-mi arăt mie și altora că poți să faci jurnalism în România și fără să lucrezi pentru cineva anume. Am avut două-trei întâlniri cu mai mulți redactori-șefi de revistă care îmi spuneau: „Păi… cum adică? Să scrii și la noi, să scrii și la alții?!” (râde) Și le-am zis: „Da, ție îți vând ceva ce se potrivește la voi și altora – ceva ce se potrivește la ei.”

Într-o seară ne-am strâns la o bere: eu, care eram atunci la Tabu, Gabi Dobre și Sebastian Ispas, care erau la Esquire, Lavinia Gliga, de la Marie Claire. Eram ușor morcoviți pentru că venisem de la o conferință unde se vorbise despre designul revistelor din România, care erau „neîngrijite, neatente” etc. Ne-am zis: „Băi, stai un pic, ăsta face mișto de locurile noastre de muncă!” După care ne-am dat seama că are dreptate. Și ne-am zis: „Hai să facem noi o revistă, așa cum vrem noi, unde nu ne poate zice trustul că n-are resurse, n-are timp sau n-are interes. O facem o singură dată, să arătăm că se poate.”

A doua zi ne-am dat seama că n-a fost doar o idee aruncată la beție și că noi chiar vrem să facem chestia asta. Am lucrat vreo șase luni și am lansat primul număr, în noiembrie 2009. Banii de tipar, vreo 3.500 sau 4.000 de euro, i-am primit de la o agenție de PR. Cred că i s-a părut tipului care conduce agenția că facem o chestie amuzantă. Nu știu dacă a fost pariul lui sau investiția lui personală… Ne-a ajutat fără să ne ceară nimic la schimb. Ne-am zis: „Ia uite, ce ușor am rezolvat-o pe asta! O să strângem bani foarte ușor și pe viitor.” La numărul doi am avut din nou bani, după care – la numărul trei – n-am avut niciun soi de publicitate. Atunci ne-am dat seama că e un pic mai complicat decât credeam noi (râde).

Primul număr DOR, cu Mihai Dobrovolschi pe copertă, l-am lansat în Control. Nu știu de unde a venit toată lumea! Prin Facebook. Timp de patru-cinci ani, Facebook-ul a fost un canal foarte bun de dat vestea, de adus lumea la lansări. Acum e un haos de informație, nu te mai poți baza doar pe el ca să obții ceva.

Nu știam nimic de partea de business, de tipar, de distribuție. Noi știam să scriem și să edităm, dar, ca să faci un produs jurnalistic, trebuie mult mai mult de atât. Pe toate celelalte le-am învățat din mers.

De-abia în 2011 ne-am strâns patru oameni într-o redacție – adică într-un apartament – ca să facem full-time chestia asta: Eu, Gabi Dobre, Lavinia Gliga și Adi Lungu. Încet, încet, ni s-au alăturat și alții. Acum suntem 23. La început munceam în principal pe gratis. Uneori ne mai plăteam pentru munca de a ține revista în viață – pentru distribuție și toate celelalte chestii. Nu era fair, dar le ziceam colaboratorilor: „Ai ceva ce ți-ai dorit să faci și n-ai un alt loc unde să te manifești? N-ai spațiu, n-ai bani, n-ai înțelegere sau n-ai un partener de discuție. Hai să facem împreună chestia asta.” A funcționat. Dar nu e un model de business și nu cred în munca creativă făcută așa, doar pe ochi frumoși, decât dacă ai ceva de oferit.

POVESTEA CONTINUĂ…

Poveștile bine scrise din DOR le găsiți aici. Pe Cristian Lupșa îl puteți întâlni în persoană la următoarea ediție a conferinței The Power of Storytelling, și online pe Facebook și pe blog.

Începe weekendul cu o porție de autenticitate & bucurii mici. DE CE NU? Gustă din interviurile „DE CE NU?“, coapte în fiecare vineri de Ziarul Metropolis și Zi DA pentru cafeaua de dimineață. Întâlnește-i pe oamenii puși față în față cu alegerile care i-au făcut fericiți.

Am plecat de la Esquire pentru că obosisem. Dorința mea era să mă fac freelancer. Pe la începutul lui 2009 mi se pusese în cap că vreau să-mi arăt mie și altora că poți să faci jurnalism în România și fără să lucrezi pentru cineva anume. (Cristian Lupșa)

FOTO: Cătălin Georgescu



12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »