Cristiana Luca, actriță: „Am devenit foarte curioasă să înțeleg cum sunt alți oameni” - Ziarul Metropolis

INTERVIU Cristiana Luca şi-a încheiat studiile în 2020 şi este angajată a Teatrului de Stat Constanţa unde, până în prezent, a lucrat cu regizori precum Radu Afrim, Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu, Erwin Șimşensohn, Horia Suru. O regăsim în nu mai puţin de douăsprezece spectacole.

Un articol de Costinela Caraene|6 martie 2023

Din 2022 a început colaborarea cu Teatrul de Artă București. Două roluri complexe, de facturi opuse: Carol (în „Oleanna”) și Olga (în „Dureri fantomă”). Doi mari dramaturgi contemporani: David Mamet și Vasili Sigarev; același regizor: Bogdan Budeș.

Am fost luată prin surprindere de această actriță parcă nepermis de tânără și frumoasă, pe care am descoperit-o odată cu rolul din „Oleanna” și în care am simțit pulsând (și imposibil de stăvilit) talent, încredere, bucurie. Odată cu interviul, am mai descoperit și curiozitate și implicare. Fără de care, de fapt, nu am putea vorbi despre evoluție.

Ați remarcat câtă frumusețe este într-un mugur de floare care stă să explodeze, primăvara? Așa am văzut-o eu pe actrița Cristiana Luca.

De ce actoria? Când ți-ai dat seama că ăsta este drumul tău?

Actoria, pentru că în clasa a treia am fost transferată de la școala din Ingărești (sat din județul Neamț) la o școală din Piatra Neamț și am ajuns să fiu colegă cu Ionuț Alexandru Radu Scurtu, care era geniul clasei și care scria piese de teatru. Și, pentru că el făcea cursuri de actorie coordonate de actrița Maria Hibovski, am ajuns să joc în spectacolul montat după textul scris de colegul meu, în urma unui soi de audiție. N-am fost destul de bună pentru personajul negativ (Vulpea), am avut un rol micuț (o lupoaică), dar pentru că spectacolul a avut succes și ne-am încântat părinții și bunicii, Ionuț a scris și o a doua parte a piesei lui de teatru. De data asta, Ionuț a dezvoltat partitura mea, iar personajul meu (Cantalupa) avea un rol mai important în poveste. Mi-am luat inima-n dinți și am spus și eu replicile cu ceva mai mult curaj și nerv, așa cum făcuse prietena mea cea mai bună când luase castingul pentru rolul Vulpea. Am fost lăudată și, din momentul ăla, mi-am luat-o în cap. De-a lungul anilor, cu pauze, am continuat să merg la cursurile de teatru coordonate de Maria Hibovski. În liceu am jucat Agnes din „Agnes of God” și atunci, lucrând la rol, l-am descoperit pe Stanislavski, pe Google. Am fost surprinsă că eu practicasem instinctiv teoria lui. Am devenit foarte curioasă să decriptez diferite moduri de a gândi, să înțeleg cum sunt alți oameni și a devenit o pasiune să încerc să fiu ei (așa gândeam eu pe atunci; acum au apărut nuanțe în căutările mele interioare și exterioare). Doar că pe Google am găsit și mărturiile unor copii care n-au intrat la UNATC și care povesteau cât de greu a fost la admitere și m-am speriat. Mi-am zis că n-am cum să intru eu, e prea mare concurența. Pe Google scria că UNATC e cea mai bună facultate din țară. De unde atâta noroc pe capu’ meu?! Așa că am început să mă pregătesc pentru Facultatea de Drept, că-mi doream și să fac dreptate pe Pământ, printre altele. Eram în clasa a douăsprezecea, prin decembrie, și, în timp ce-mi făceam temele pentru pregătirea la Drept, m-am oprit brusc, am lăsat creionul din mână și-am zis: „Ce fac eu aici?! Pe cine păcălesc?”. Am luat legătura cu Rareș Pîrlog, actor la Teatrul Tineretului Piatra-Neamț, despre care știam că mai pregătise cu succes oameni pentru UNATC, și m-am apucat de treabă. Am dat admitere doar la UNATC și uite c-am avut noroc, de fapt. Am intrat.

Foto: Matto Rodriguez

Familia, profesorii și colegii de la liceu te-au susținut?

Eram destul de încăpățânată în liceu și nu i-am consultat pe ai mei când am luat decizia să nu mai dau la Drept (nici pentru asta nu le-am cerut binecuvântarea, dar știam că le convenea). I-am anunțat că m-am sucit și dau la teatru. Am fost atât de vehementă încât n-au putut să spună decât „bine, dom’le, dacă tu crezi că…”. Printre prieteni și colegi eram extraterestru, pentru că cei mai mulți se pregăteau pentru medicină, dar m-au încurajat să merg pe drumul meu. Acum îmi dau seama ca nu mi-a stat nimic în cale. Am vrut să fac și-am făcut. Îmi place mie vorba asta.

Facultatea: a fost greu? A fost ușor? Anii facultății ți-au confirmat alegerea?

În facultate am devorat toate informațiile care au venit spre mine. Eram foarte curioasă și foarte atentă la toate cursurile și aveam și de ce. Am avut iar noroc și am fost la grupa regretatului profesor Doru Ana, care, pe lângă faptul că ne-a oferit multe lecții legate de tot ce implică meseria asta, era și de o blândețe rară. Ne încuraja tot timpul pe toți și asta cred că e foarte important pentru tinerii aflați la început de drum. E foarte greu să-ți găsești și păstrezi încrederea în forțele proprii când ești atât de crud, dacă nu ai și puțină susținere. Iar noi am avut-o. Adelaida Zamfira și Ioana Ancea, care erau asistente la noi la grupă, lucrau și căutau odată cu noi și aveau răbdarea să ne lase să greșim. Deschiderea și implicarea Adelaidei ne-au unit și motivat, ne lua pe sus dorința ei de a lucra.

Da, studenția a fost o perioada frumoasă pentru mine, dar nu pentru că aveam încredere în mine, contrar aparențelor, ci mai mult pentru că alții au avut încredere în mine, după cum am spus și mai sus. Eu n-am făcut decât să mă implic total și să fiu foarte curioasă. Nu am crezut mereu că am ales bine și că asta trebuie să fac sau că fac bine ce fac. Nu știu cât de serios sau dacă nu cumva e un alint, dar mi-am pus și-mi pun la îndoială alegerea acestui drum.

Deci din punctul ăsta de vedere, aparent nu mă asemăn lui Carol, studenta lui Mamet, din „Oleanna”, care, deși nu reușește să înțeleagă materia predată la unele cursuri și e depășită de multe ori, ajunge să caute în exterior problema și nu la propria persoană. Faptul că face asta poate fi justificat nu numai de felul în care prelucrează ea informațiile și ideile cu care operează profesorul, ci, mai ales, de atitudinea pe care acesta o are, atitudine care lui Carol îi pare în contradicție cu ce presupune meseria de profesor. Acum bineînțeles că eu am găsit aproape toate justificările și motivațiile pentru care acest personaj acționează așa cum o face. Mi-e greu să mă distanțez, iar când reușesc să o fac, redescopăr cât de bine e scris și cât de important e acest text. Ambele personaje au dreptate și ambele greșesc, „pentru că suntem oameni”, așa cum spune chiar Mamet prin gura profesorului din piesă.

Cristiana Luca în „Oleanna”. Foto: Dan Andrei

La Teatrul de Artă București joci, deja de un an, rolul Carol, din „Oleanna” de David Mamet: o studentă care, cum bine spui, se simte neadecvată, incapabilă să înțeleagă și să facă față unora dintre cursurile pe care le urmează. Nu pare să aibă exercițiul de a pune la îndoială alegerea drumului respectiv, ci încearcă să rămână pe direcție. Și nici un preț nu pare a fi prea mare, cu atât mai puțin cu cât oricum nu ea îl va plăti. Strict din perspectiva unei tinere (ca tine) care pare stăpână pe alegerea viitorului ei, cum te-ai apropiat de Carol? Cum ai simțit personajul?

Bine ai spus „pare stăpână pe alegerea viitorului ei”, pentru că nu sunt. Pe Carol am înțeles-o treptat. Dacă în primul act am rezonat cu ea din prima, felul în care acționează în ultimele două acte a fost așa departe de mine la prima lectură încât am spus intrigată că eu n-aș face așa ceva, dar, ca actriță, eram entuziasmată din fix același motiv. Urma să joc un soi de contre-emploi, doar că, lucrând și repetând aproape un an, am descoperit multe resurse în mine și am avut de multe ori impresia că, dimpotrivă, rolul ăsta îmi vine mănușă. Am înțeles-o pe Carol într-un final, dar tot n-aș face ca ea în viața reală, chiar dacă uneori simt nevoia să o invoc puțin.

Într-un cu totul alt registru o găsim pe Olga, personajul din „Dureri fantomă”. O femeie bântuită de propriul trecut de care nu se desprinde și pe care îl retrăiește în neștire. Cum a fost, pentru tine, întâlnirea cu Olga?

Întâlnirea cu Olga s-a produs văzând-o prima dată pe „Olga” Mihaelei Popa, care m-a impresionat și emoționat, așa că pentru mine asta a fost prima sursă de inspirație. Era firesc să fie așa, pentru că spectacolul a fost construit, ridicat și jucat apoi ani întregi cu Mihaela. Eu am apărut când a fost nevoie de mine și am încercat în primul rând să nu distrug frumusețe de rol. Textul are o temă superbă și personajele sunt toate niște partituri pe care și le-ar dori orice actor. E imposibil să nu te atingă subiectul, iar felul în care își consumă Olga durerea, oricât de clișeistic ar suna, te lasă fără cuvinte. Așa că nu mi-a fost deloc greu să mi-o apropii, pentru că am înțeles imediat de ce suferă, chiar dacă eu, slavă Domnului, nu am trăit nimic care să se apropie măcar de gravitatea faptelor din text. M-au emoționat și textul, și spectacolul, și actorii, și apoi am făcut cât am putut eu de bine ce a ținut de mine.

Cristiana Luca în „Dureri Fantomă”, la Teatrul de Artă București. Foto: Bogdan Budeș

Două spectacole de facturi diferite, același regizor: Bogdan Budeș. Cum ai descrie, în câteva cuvinte, lucrul cu el?

Lui Bogdan în primul rând îi sunt recunoscătoare că a crezut în mine și mi-a dat șansa să joc două roluri foarte ofertante. Marele meu noroc a fost și că Bogdan nu e supărăcios și mi-a suportat revoltele, care n-au fost puține într-un an aproape de repetiții. De multe ori, ne contraziceam, dar susțineam același lucru. Cert e că am învățat și învăț foarte mult jucând aceste două spectacole la Teatrul de Artă București, unde nu știu cum de, dar m-am simțit ca acasă din prima clipă. Sigur că asta se datorează oamenilor care fac posibilă funcționarea acestui teatru.

La Teatrul de Stat Constanța te-am văzut în „Seaside Stories”, cel mai recent spectacol al lui Radu Afrim, o succesiune tablouri bazate pe texte semnate de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija și Radu Afrim. M-a emoționat foarte tare rolul tău (fata) din povestirea Fragil. Dar și al mamei, trebuie să recunosc (mă pot relaționa cu amândouă). Cum au fost, pentru tine, întâlnirea cu regizorul Radu Afrim și cu proza scurtă românească?

Povestirea „Fragil” de Simona Goșu m-a înduioșat și, întâmplător sau nu, e cea mai aproape de sufletul meu dintre toate. Am picat pe subiect, cum se zice. E atât de frumoasă tema încât n-are rost să o stric eu vorbind stângaci aici despre ea. Trebuie citită și/sau văzută. Cât despre întâlnirea cu Radu Afrim, eu m-am adaptat un pic mai greu, cu pași timizi, stilului său de lucru, dar a fost fascinant să îi descopăr personalitatea artistică și la repetiții, nu numai văzându-i cu mare interes spectacolele. Cere mult curaj de la actori și le dă multă libertate, totul e să ai inspirația și ce-o mai fi nevoie, ca să știi ce să faci cu această libertate. N-ai cum să uiți perioada de repetiții cu Radu Afrim.

Cristiana Luca în „Seaside Stories” (regia: Radu Afrim).

Ca să încheiem unind cumva cele trei personaje despre care am vorbi:

Îți iei notițe, de mână, pe caiet, la repetiții/când studiezi?
Îți place supa de pui cu tăiței?
Știi să înoți?

Da, îmi iau notițe, dar le folosesc doar împotriva mea, dacă e cazul.

Îmi place supa de pui cu tăiței, dar n-am făcut în viața mea una.

Știu să înot, dar nu foarte bine. Nu știu și nici nu vreau să știu cât de mult m-aș putea baza pe aptitudinea asta în caz de vreun pericol real (sau nu).