Am stat de vorbă cu Dan Bordeianu la o cafea, într-o dimineaţă de vară. O discuţie despre normalitate, despre Dumnezeu, despre alegeri, despre frică, despre fericire…
Un articol de Monica Andronescu|4 iulie 2023
„La faimă am renunțat foarte ușor și ea s-a ținut ca scaiul de mine. Eu nu mai fac seriale de 15 ani și încă mă opresc oameni pe stradă. Dar mi-a fost ușor să renunț la ceva ce nu îmi doream cu disperare. Dacă a venit, perfect, suntem recunoscători, dar n-am alergat după ea”. Dan Bordeianu e unul dintre cei mai iubiți actori din România. A fost „Căutătorul de vânt” într-unul din filmele în vogă ale momentului, în regia lui Mihai Sofronea, joacă în „Libertate”, cel mai recent lungmetraj al lui Tudor Giurgiu, este Ducele Orsino în „A douăsprezecea noapte sau Noaptea Magilor”, este Viktor din „Sonată de toamnă”, este John din „O haită de sfinți”, la Teatrul Nottara. Are 47 de ani şi a cunoscut gloria carierei de televiziune din plin. Însă a preferat să renunţe la ea şi să se dedice teatrului. Am stat de vorbă cu Dan Bordeianu la o cafea, într-o dimineață de vară. O discuţie despre normalitate, despre Dumnezeu, despre alegeri, despre frică, despre fericire… (Foto: Andrei Gândac)
Exact în urmă cu zece ani, am avut dialog a cărui concluzie a fost „normalitatea a devenit nișă”. Ce s-a schimbat în acești zece ani? Mai e valabilă afirmația ta de atunci?
Dintr-o anumită perspectivă, normalitatea a devenit și mai nișată. Nici măcar nișă nu mai e. E doar o crăpătură mică, mică…
Dar ce înseamnă normalitate?
Înseamnă o măsură, un echilibru al bunului simț. Mama are o vorbă și mi-a spus-o toată viața: totul trebuie să aibă măsură. Atunci când există echilibru, poți fi atent și în jurul tău. Pentru că această lipsă de normalitate pe care o trăim noi acum e copleșită de o lipsă totală de interes și de atenție asupra celui de lângă tine. E o distanță enormă care s-a pus între „iubește-ți aproapele” și ce se întâmplă azi.
Dacă mutăm această discuție despre normalitate în zona teatrului…
Sunt foarte confuz în ultima perioadă legat de procesul artistic. Văd lucruri care n-au valoare și mi se spune că au valoare… Și văd lucruri care au valoare și trec neobservate. Sistemul valorilor s-a răsturnat total. „Normalitatea” s-a redefinit… S-au pervertit sensurile. Iar problema e a masei critice de oameni care se înscriu într-o normalitate sau în alta. Și atâta vreme cât marea masă critică e de partea cealaltă… a normalității false, n-avem nicio șansă. Concluzia ar fi că lucrurile sunt și mai rele decât acum 10 ani. Dar de fiecare dată când discut cu oameni, eu cer soluții. Bun, și ce facem? Care e soluția? Și singura soluție pe care eu o am, la care mă raportez și pe care o consider valabilă e credința.
Vorbești despre credința în Dumnezeu?
Da. Trăiesc cu speranța că Îl port în mine undeva și că mai devreme sau mai târziu mă întorc la El.
L-ai descoperit dintotdeauna?
Da, cred că da. N-a fost niciodată un semn al întrebării, prin urmare n-a fost o revelație… L-am avut în mine. Pentru mine e simplu: dacă există frunza aceea din fața mea înseamnă că există Dumnezeu. Nu e nicio îndoială. E foarte pragmatic ce spun, nu e ceva poetic. Asta cred eu că e soluția: credința. Și sigur mai e undeva un om care gândește ca mine și tot așa. Există crâmpeie, sclipiri de lumină. Și atâta vreme cât există aceste mici lucruri, mai există speranță, nădejde… Și mai e ceva frumos în toată povestea asta: hoțul de pe cruce! În orice clipă a vieții tale se poate întoarce macazul. Dar trebuie să fie schimbarea cu adevărat în tine. Eu nu cred c-o am încă, dar mă rog lui Dumnezeu să am șansa acelui moment. Am trecut prin multe lucruri în viață… unele mai frumoase, altele mai dure. M-a întrebat cineva, la un moment dat, dacă sunt fericit. Și am zis: Nu! Sunt liniștit, echilibrat, mulțumit, încerc să n-am regrete. Dar fericirea… Asta nu! Însă, cred că nu despre a fi fericit e vorba, ci despre a te pune în situația de a fi fericit.
Îți propun un joc. Când te uiți în oglindă dimineața, ce vezi? Cine e Dan Bordeianu pe care-l vezi acum?
E o întrebare pe care mi-o pun foarte des. Îți răspund cu vorbele unui om foarte înțelept și deștept, pe care-l admir și-l iubesc foarte tare: „Devii ceea ce ești.” Te uiți la tine: ce ești tu în momentul ăsta? Deja nu mai ești… pentru că momentul a trecut. A sta să te întrebi ce ești e deja pierdere de vreme: important e SĂ FII. E ca în actorie. Nu mă fac că sunt, chiar sunt, că, dacă mă fac, pleacă spectatorul din sală… Albulescu avea o chestie foarte tare, ne explica cum un copil mic, care se joacă și are în mână un băț și o cutie de carton și pretinde că e în avion și zboară, e mai pilot decât pilotul adevărat, pentru că el crede cu atâta tărie că zboară, încât chiar zboară.
Și tu reușești să fii pilotul-copil?
Nu reușesc… aș vrea, tind într-acolo. Dar, din păcate, sunt copleșit de tot soiul de rutine zilnice, de social, care e foarte greu să nu te copleșească. Dar important e să te întorci întotdeauna la întrebări, să te chestionezi, să te pui sub semnul întrebării. Și mai e ceva ce cred că mă ajută. N-am certitudini. E o lume în care toată lumea știe tot. Și în care fiecare vrea să te convingă că are dreptate. Așa eram și eu când eram mai tânăr. Acum, s-au mai schimbat lucrurile. Și am înțeles că oricum nu poți schimba ceea ce crede celălalt . Îl las în pace… ca în bancul cu moșul care avea 110 ani și a venit la el un jurnalist să-i ia interviu: „Cum ați reușit să ajungeți la vârsta asta?” Și el se gândește puțin și zice: „Cred că nu m-am certat niciodată cu nimeni…” La care jurnalistul sare: „Cum să nu te cerți cu nimeni? Asta e imposibil!!!” La care bătrânul răspunde: „E, dacă e imposibil, atunci e imposibil…”
Presa încă se hrănește din succesul tău din telenovele, deși au trecut ani buni de atunci. Ai făcut o schimbare. A meritat?
A făcut o schimbare, pentru că n-aveam cum altfel. Pentru că altfel trebuia să renunț la normalitatea mea. Și pentru o vreme chiar am renunțat. Eram înconjurat de atât de mulți oameni care îmi spuneau toți ce minune trăiesc eu și bani, și faimă etc., încât aproape că ajunsesem să cred. Numai că îngerașul a stat lângă mine… Ca să vezi cercul cu adevărat, trebuie să ieși din cerc. Poate că ar fi fost mai bine să gândesc mai bine mișcările, asta da, pentru că eu mă aprind ușor… Același om înțelept de mai devreme, duhovnicul meu, mi-a zis: „Când ești în rahat, învață să înoți în rahat!”. Eu atunci am cam împroșcat în stânga și-n dreapta. Dar nu-mi pare rău că am făcut asta. N-aveam cum altfel, ar fi însemnat să renunț la mine. Îmi alteram propriul echilibru. Vorbeam de curând cu un prieten care a divorțat și care mi-a zis: „Eu vreau să-i arăt copilului meu că într-o situație în care e nefericit are alegere. Chiar dacă nu mi-e ușor, chiar dacă o să sufăr, eu vreau să-i arăt copilului meu că nu e normal să suferi, să stai într-o zonă inconfortabilă.” Și asta am făcut eu atunci, mi-am arătat mie, copilului din mine, că pot să ies din rahat.
Și te-ai trezit într-o dimineață și ai zis gata, eu ies din asta?
Nu, a fost ceva care s-a întâmplat natural. Eu am spus acolo adevărurile mele, care nu erau confortabile, ei nu m-au mai chemat etc. Pentru că și într-o instituție, și într-o corporație cel mai rău e când devii incomod. Pentru că oamenii mediocri și lipsiți de valoare interioară nu vor bătăi de cap și elimină. Pe când oamenii cu adevărată valoare se confruntă cu lucrurile astea și încearcă să înțeleagă ceva. Lipsa de negociere e în zona patologicului.
Experiența ta în actorie, prezență pe scenă, în film, e deja vastă. Ești o personalitate artistică… Ai găsit sau s-a schimbat în timp motivul pentru care ai ales actoria? Este histrionism? Este nevoia de a schimba lumea?
Nu. De multe ori mă gândesc că actoria e cea mai inutilă meserie. Dar între timp am înțeles că putem schimba percepții… Pentru o scurtă perioadă de timp. Ce e o oră din viața unui om? În pandemie am tot spus asta… eu cred că e vorba de una din soluțiile de ieșire. Dar ieșirea din ce? Din frică! Și, ca să poți să ieși din frică, și asta e o soluție foarte bună: teatrul. Sau orice formă de exprimare artistică.
De-asta ai ales să faci teatru? Ca să ieși din frică? Sau ca să le oferi oamenilor ieșirea din frică?
Nu. Inițial am făcut din întâmplare. Părea că mă pricep și am rămas pe drumul ăsta. Apoi, ani întregi m-am confruntat cu întrebarea „De ce?”. Și nu înțelegeam de ce… Acum am un răspuns, dar nu e complet și nu e ultimul sper… Cred că, de fapt, cu anumite roluri mai pun câte o pietricică la puzzle-ul meu personal. Asta e modalitatea în care eu mă pot cunoaște mai bine.
Deci motivul e unul egoist…
Da. Nu fac pentru ei. De-asta eu la faimă am renunțat foarte ușor și ea s-a ținut ca scaiul de mine. Eu nu mai fac seriale de 15 ani și încă mă opresc oameni pe stradă. Dar mi-a fost ușor să renunț la ceva ce nu îmi doream cu disperare. Dacă a venit, perfect, suntem recunoscători, dar n-am alergat după ea. Deci nu, n-o fac pentru ei… E prin ricoșeu. Sau, mai bine zis, o fac pentru ei, dar trecând prin mine. Și ca să aibă sens pentru ei, trebuie în primul rând să mă ardă pe mine. Domnul Naum ne zicea mereu: dacă nu te arde, e degeaba… Și noi nu înțelegeam nimic. Mie nu mi se părea că mă arde ceva…
Și când a început să te ardă?
Păi mă ardea de atunci, dar nu conștientizam. Acum, înțelegând, mi-am dat seama că, atunci când vrei să spui un adevăr pentru omul din fața ta, atunci eșuezi. Tu trebuie să-l spui pentru tine în primul rând, să devină adevărul tău. E ca masca de oxigen din avion. O pui întâi la tine și pe urmă copilului. La fel și pe scenă. Întâi îmi pun masca mie și după aia publicului. Iar dacă tu ești în adevăr, publicul n-are cum să nu vibreze la asta. Și în acel moment în care tu te concentrezi la povestea de pe scenă, sufletul tău are timp să respire, să iasă din frică… acea panică delirantă în care trăim în fiecare zi. Deci asta e utilitatea.
De ce ți-e ție frică?
Cred că cel mai frică mi-e de mine. Sunt cel mai rău dușman pe care pot să-l am. Mi-e frică să nu-mi bat joc de ce mi-a dat Dumnezeu. Și acum sunt în procesul în care încerc să înțeleg cam ce talanți ar trebui să pun eu acolo, ce las în urmă.
De moarte nu ți-e frică?
Nu. Mi-am contemplat-o de mai multe ori. Toți murim. Dar contează cum. Cu ce suflet pleci mai departe. Pentru că sunt convins că pleci mai departe, nu se trage cortina aici. În niciun caz. Și atunci e foarte important să treci cu inima curată.
Pe scenă ți-e frică de ceva?
Pe scenă eu mă simt foarte confortabil. Pentru că nu sunt genul de actor încremenit în proiect… Îmi place pe scenă, pentru că mă simt în siguranță. De-asta mi-a plăcut mult la filmările de la „Căutătorul de vânt”, pentru că regizorul mi-a dat posibilitatea să explorez. La noi se practică o actorie de „a face”. Actorul trebuie să-ți arate permanent că face ceva. Dacă ții o pauză mai lungă, chiar încărcată de sens, colegul intră în panică. Sunt puțini actori la noi care știu să asculte. Și să tacă. Eu asta caut. Mie îmi place actorul care are liniștea de A NU FACE, pentru că ESTE. Iar Mihai a fost primul om care mi-a dat voia să explorez asta. El m-a lăsat SĂ FIU și doar a lăsat camera acolo. Pentru mine a fost o miză personală. Și e foarte greu. Trebuie să te sprijini doar pe tine, pe interiorul tău care e sau nu e…
Ce cauți tu, ca actor, la un regizor?
Să știe ce vrea. Și să mă lase și pe mine să-l ajut să înțeleagă ce vrea…
Și regizorul care te paralizează?
E omul prost. Și mai e ceva. Dacă cineva îmi cere să fac ceva în care eu nu cred, acolo e stop joc.
Ce înseamnă un spectacol de teatru valoros?
POVESTE! E foarte simplu. Să nu te pui pe tine pe primul plan. Tot ce e acolo, regie, actorie, scenografie, lumini, totul să fie în slujba poveștii, nu a marelui regizor sau a marelui actor… Când văd deraparea de la poveste, pe mine m-ai pierdut. Iar în poveste intră tot, inclusiv adevărul.
Cel mai recent rol al tău este Ducele Orsino din „A douăsprezecea noapte sau Noaptea Magilor”, de la Teatrul Nottara, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Orsino e unul din marii îndrăgostiți din literatura lui Shakespeare…
Orsino al meu e îndrăgostitul egoist, consumat de patima lui…
Dar cum iubește Dan Bordeianu?
Nu știu. Dar nu cu egoism? Dăruiesc tot. Nu știu cum altfel. Însă acum singura iubire la care mă pot raporta sunt fetele mele. Iar aici e dăruire totală. Însă, în momentul ăsta, cred că ar trebui să îmi amintesc să mă iubesc pe mine.
Și nu te iubești?
Nu. Nu ți-am spus că cea mai mare frică e de mine?
Mi-ai vorbit de Radu din „Căutătorul de vânt”, bărbatul care abandonează tot și pleacă, atunci când află că mai are câteva luni de trăit. Semeni vreun pic cu el?
Mă întreba Mihai Sofronea, regizorul, dacă eu aș face asta dacă aș afla că mai am de trăit câteva luni. N-am știut ce să-i răspund. Dacă aș avea curajul să rup tot, să plec, să schimb perspectiva total, să renunț la tot? Nu știu. Nu pot să răspund sută la sută la întrebare, pentru că până nu ești pus în situația aia… Dar poate că nu sunt atât de curajos. Chiar nu știu ce aș face.
Acolo sunt lăsate multe posibilități. La final tu, ca spectator, poți alege. Dar te întreb pe tine. Radu al tău moare sau trăiește?
Nu, nu moare! Îl salvează viața. Moartea nu-l vrea, pentru că viața e în el, chiar dacă el nu știe. Pe undeva el ar fi vrut să moară. Era mai simplu. Hai să terminăm odată! Mi-au dat ăia două-trei luni… Pai hai să terminăm! Dar la un moment dat trebuie să recunoască asta: că moartea nu-l vrea. Am un prieten, om simplu, de la mine din sat, care a fost să vadă filmul. Și mi-a trimis un mesaj și m-a întrebat: „Și până la urmă cât a mai trăit Radu?” Și eu i-am răspuns: „Până când a murit…” Pentru că a descoperit viața din el…
Este și unul dintre motivele pentru care te-am întrebat cât semeni cu Radu? Tu ai descoperit viața din tine?
Am un talent fabulos de a mă faulta. Și de-asta mi-e greu să-ți răspund…
Nu vreau definiția fericirii. Dar care e pentru tine „secretul fericirii”, orice ar însemna pentru tine fericirea?
Secretul fericirii este nu fericirea în sine, ci să te pui în situația de a primi fericirea. Nu e cadoul în sine, ci acel drum pe care-l faci întru fericire. Eu sunt fericit de multe ori pe zi, uneori în situațiile cele mai oribile. Vezi frunza, vezi soarele și așa îți dai timp să fii fericit.
