Filme de văzut într-o viață
https://www.ziarulmetropolis.ro/filme-de-vazut-intr-o-viata/

În 2019, a apărut în traducere în limba română, la Editura RAO, o nouă ediţie, „revăzută şi actualizată”, a celebrei antologii „1001 de filme de văzut într-o viaţă”. Ce filme au ieşit din canon şi ce titluri au devenit obligatorii în ultimii 15 ani?

Un articol de Ionuţ Mareş|28 aprilie 2020

Apărută în limba engleză în 2018, cu o actualizare realizată de Ian Haydn Smith, noua ediție a antologiei coordonate de criticul Steven Jay Schneider, care a avut parte anual de câte un upgrade, este cea mai amplă revizuire a primei ediții a volumului, lansată în 2003 (și tradusă în română în 2005, tot de Editura RAO). Au fost adăugate 50 de titluri noi, care au scos automat din „catalog” tot atâtea filme, din diferite decenii.

Punerea în oglindă a celor două ediții ne poate oferi o idee despre cum se schimbă şi se formează canonul, adică acea listă de filme din istoria cinemaului a căror importanță pentru epoca, genul și mișcarea sau tendința din care au făcut parte atrage o apreciere cât mai largă din partea specialiștilor de tot felul. Mai ales că astfel de enciclopedii populare joacă un rol important în sedimentarea gusturilor în rândul publicului larg.

Prima observație vizează coperta. Fiecare ediție în limba engleză a avut o imagine din câte un alt film anual, unul din acele titluri noi intens discutate, de obicei prin prisma galelor de premiere din America.

Prima versiune avea pe copertă acel cadru celebru și terifiant din „Psycho” (1960) de Alfred Hitchcock, când personajul jucat de Janet Leigh este la duș și descoperă că e atacată cu un cuțit, adică o imagine-cult și extrem de puternică. În noua variantă, coperta e realizată în alt spirit: e un cadru dintr-un moment romantic și, să o spunem direct, dulceag din „A Star is Born” (2018), cu îndrăgostiții interpretați de cântăreața-actriță Lady Gaga și actorul-regizor Bradley Cooper.

Opțiunea poate fi de înțeles din unghiul publicității – promovată astfel, antologia ar putea atrage atenția generațiilor tinere și eventual mai puțin cinefile, fascinate de celebritatea celor două staruri şi care ar ajunge astfel la filme de care poate altfel nu ar auzi.

Însă din perspectiva canonului, alegerea este discutabilă, cu atât mai mult cu cât această nouă versiune a unui clasic al cinematografiei mondiale nu doar că nu a fost pe gustul celei mai mari părți a criticii internaționale, dar nici la galele importante de premiere ale anului în care a fost lansat nu a obținut vreun alt premiu decât pentru cântec original.

Mai mult decât atât, sunt mici șanse ca la edițiile de peste 10 sau 15 ani ale enciclopediei filmul să rămână măcar menționat. Ajungem astfel la ideea care m-a interesat cel mai mult răsfoind noua versiune a volumului și comparând-o cu prima: Ce filme au intrat în ultimii 15 ani într-un astfel de canon și ce titluri au înlocuit ele, acceptând, bineînțeles, convenția limitativă și ușor senzaționalistă a formulei alese ca titlu: „1001 de filme de văzut într-o viață”?

Trebuie menționat că este evident de la o primă privire că marea majoritate a articolelor scrise de zecile de colaboratori din mai multe țări (deși România nu e prezentă cu nici un titlu, printre autori se numără criticul şi profesorul Dana Duma) sunt despre filme vorbite în limba engleză și, cele mai multe dintre ele, realizate în America. Sigur, volumul în original se adresează în primul rând publicului vorbitor de engleză, iar filmele clasice americane au fost mai ușor de văzut de generații succesive și sunt mai facil de găsit. Însă inclusiv asta e un indiciu despre cum se construiesc canoanele.

E adevărat în același timp că principiul după care e gândită antologia, și care e explicat în prefață și în introducere, e greu de contestat, dincolo de gusturile fiecăruia dintre noi. Volumul încearcă să acopere „marea varietate de filme disponibile publicului încă de la începuturile cinematografiei – de la filme realizate pentru divertisment până la acelea care au un scop mai înalt” (Smith) sau o selecție „care să trateze cu egal și binemeritat respect toate tipologiile eterogene și tradițiile artei cinematografice”, precum și „toate perioadele, toate genurile și toate filmele pe care nu trebuie să le ratați” (Schneider). Doar că primele sacrificate par a fi exact titlurile mai mici, mai firave, fără o aură care să fure privirea şi să le pledeze cauza în faţa editorilor.

Schimbările aduse de noua ediție sunt explicate de Ian Haydn Smith în textul său de început, unde sunt clarificate motivele introducerii unor titluri vechi care lipsiseră până acum sau renunțării la alte titluri vechi, care au lăsat loc în mare măsură filmelor din ultimii ani. Interesul tot mai mare din ultimul deceniu pentru conservarea și redescoperirea filmelor, explică autorul, a făcut ca valoarea unor titluri neobservate de radar să crească – un exemplu ar fi „Limite” (1931), realizat de brazilianul Mário Peixoto, nou introdus tocmai din acest motiv.

Apoi, adaugă el, tendințele și preferințele se mai schimbă și nu toate filmele rezistă în timp. Asta face, de pildă, ca la unii autori câte un titlu să fie înlocuit cu altul din cariera lor, „care ar merita mai multă recunoaștere sau care este pur și simplu un exemplu mai concludent al geniului regizorului”, sau altele să fie eliminate.  De exemplu, cel mai bine reprezentat regizor, Alfred Hitchcock, a coborât de la 18 la 16 titluri, un număr care îl plasează în continuare pe prima poziție, la o distanță considerabilă de alți doi cineaști foarte prolifici, Ingmar Bergman și Howard Hawks, menționat fiecare cu 10 filme.

Alfred Hitchcock

Bineînțeles, mulți dintre cei mai prolifici mari regizori atrag și cea mai mare atenție – cu câte opt titluri sunt incluși William Wyler, John Huston, John Ford, Jean-Luc Godard și Steven Spielberg, Federico Fellini are șapte, iar Woody Allen, Robert Altman, Michelangelo Antonioni, Michael Powell, Martin Scorsese, Orson Welles, Billy Wilder sau Akira Kurosawa au câte șase menționări. Raportat la numărul relativ mic de titluri pe care au apucat să le realizeze, plasați bine sunt și Stanley Kubrick (nouă), Andrei Tarkovski (patru) sau chiar Robert Bresson (cinci) ori Carl Theodor Dreyer (patru). Spre comparație, Charlie Chaplin a rămas doar cu patru, Frank Capra sau Jean Renoir au câte cinci, iar Andrzej Wajda sau David Cronenberg, câte trei.

E de remarcat şi că „1001 de filme de văzut într-o viaţă” nu cuprinde doar mari autori – multe titluri sunt cunoscute mai degrabă prin faima lor obţinută în diferite conjuncturi, şi mai puţin prin numele regizorului.

Au mai fost introduse câteva filme „a căror omitere pare acum nefondată” (de exemplu, „Aventurile prințului Achmed”, „Mary Poppins” sau „The Towering Inferno”) și au fost făcute câteva ajustări de echilibru, prin trierea anumitor vedete.

Însă dacă în privința filmelor clasice, să zicem de până în anii `80, lucrurile sunt mai clare şi mai aşezate, datorită perpectivei de timp mai îndepărtate, cele mai multe modificări apar, inevitabil, la anii `90 şi după 2000.

Nu o să fac un exercițiu de contabilitate, care poate deveni plictisitor. Dar merită evidenţiate câteva exemple. În noua ediție, din anul 2001 au mai rămas, surprinzător, doar două titluri – „Stăpânul inelelor”, de Peter Jackson, și animația „Călătoria lui Chihiro”, de Hayao Miyazaki – de la nu mai puțin de 15 la ediția din 2003. Este, foarte probabil, cea mai brutală ajustare.

Dacă eliminarea unor titluri mai puțin cunoscute acum s-ar justifica („Lantana”, de Ray Lawrence, „Pentru sora mea”, de Catherine Breillat, „Călătorie la Kandahar”, de Mohsen Makhmalbaf, sau chiar conjuncturalul „No Man`s Land”, de Danis Tanovic), renunțarea la altele pare de neînțeles și arată, totuși, gradul de arbitrar și slăbiciunile unui astfel de demers – „Moulin Rouge!”, de Baz Luhrmann, „Mulholland Dr.”, de David Lynch, sau chiar filmele europene cele mai discutate ale anului: „Amélie”, de Jean-Pierre Jeunet, „Pianista”, de Michael Haneke, sau „Camera fiului”, de Nanni Moretti, care par dintr-o dată să nu mai fie esenţiale şi obligatoriu de văzut înainte de a muri.

Dar se poate întâmpla şi invers. La prima ediţie, pentru anul 2003, adică penultimul inclus în antologia de atunci, erau reţinute doar patru titluri: „Oldboy”, de Park Chan-wook, „Kill Bill: Vol. 1”, de Quentin Tarantino, „Good Bye Lenin!”, de Wolfgang Becker, şi „The Lord of The Rings: Return of the King”, de Peter Jackson. În noua versiune, sunt păstrate „Oldboy” şi „Good Bye Lenin!”, dar e eliminat Tarantino, iar trilogia lui „Jackson” este comentată, mai justificat, într-un singur articol, acolo unde e inclusă prima parte, în 2001. Apar, în schimb, „Elephant”, de Gus Van Sant, o omisiune de nepermis a primei ediţii, precum şi „Osama”, filmul afganului Siddiq Barmak, şi, neaşteptat, documentarul britanic „Aileen: Life and Death of a Serial Killer”, de Nick Broomfield şi Joan Churchill.

Modificări importante a suferit, de pildă, şi anul 1999 – numărul filmelor considerate esenţiale a scăzut de la 14 la 9 -, iar analiza lui poate fi un indiciu despre direcţiile în care s-au făcut trierile. Mai exact, prin favorizarea cinemaului mainstream, de care a auzit cât mai multă lume, în detrimentul unui cinema de autor mai puţin vizibil şi din alte spaţii culturale decât cel nord-american (cu extensie britanică) şi european.

Au rămas fără emoţii marile titluri americane ale anului: „The Blair Witch Project”, de Daniel Myrick şi Eduardo Sánchez, „The Matrix”, de Andy Wachowski şi Lana Wachowski, „Being John Malkovich”, de Spike Jonze, „The Sixth Sense”, de M. Night Shyamalan, „Fight Club”, de David Fincher, „American Beauty”, de Sam Mendes, dar şi două importante titluri europene, greu de neglijat – „Beau travail”, de Claire Denis, şi mai ales „Todo sobre mi madre”, de Pedro Almodóvar, şi un film asiatic, „Audiţia”, al japonezului Takashi Miike.

E drept că pare să fi fost un an foarte bun, iar a menţine prea multe titluri din 1999 ar fi dezechilibrat probabil ansamblul. Însă dacă eliminarea unor filme ca „Taboo”, de Nagisa Ôshima, şi „Three Kings”, de David O. Russell, ar putea fi de înţeles, e mai greu de apărat renunţarea la „Magnolia”, de Paul Thomas Anderson şi „Rosetta”, de Luc şi Jean-Pierre Dardenne. De altfel, cineaştii belgieni, al căror stil a definit totuşi anii `90 şi 2000, sunt cu totul eliminaţi – o opţiune absurdă. În acest context, ar fi fost o minune păstrarea şi măcar a unuia dintre „Le temps retrouvé”, de Raoul Ruiz, sau „Vântul ne va purta”, de Abbas Kiarostami.

Dar ce filme şi-au făcut intrarea din 2005 încoace? Doar 1-3 titluri sunt reţinute din fiecare an, până recent. Numărul este, evident, ridicol de mic, însă e determinat atât de limita autoimpusă de 1001 de titluri (orice nouă adăugire ar însemna scoaterea unui clasic), cât şi de o vagă prudenţă – mai trebuie să treacă puţin timp pentru a vedea ce alte filme vor rămâne în picioare. Însă finalul creează practic un dezechilibru, pentru că ultimii ani nu mai ajung şi la titluri ceva mai puţin mediatizate. Iar asta arată de fapt că demersul şi-a cam atins limitele şi că ar trebui regândit.

Aşa se face că, potrivit antologiei, 2005 pare să fi fost un an dezastruos, din moment ce doar un film a meritat menţionat: „Brokeback Mountain”, de Ang Lee. În 2006 se urcă la două: „El laberinto del fauno”, de Guillermo de Toro, şi „Vieţile altora”, de Florian Henckel von Donnersmarck. La fel ca în 2007: „Paranormal Activity”, de Oren Peli, şi „There Will Be Blood”, de Paul Thomas Anderson. Erau totuşi anii în care Noul Val din cinematografia română atrăgea atenţia întregii lumi şi ar fi putut fi consemnat ca atare, dacă nu prin „Moartea domnului Lăzărescu” (2005), de Cristi Puiu, atunci prin „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (2007), de Cristian Mungiu.

"Brokeback Mountain"

“Brokeback Mountain”

În 2008 sunt menţionate „The Hurt Locker”, de Kathryn Bigelow, „The Dark Night”, de Cristopher Nolan, dar şi un „Let the Right One In”, de Tomas Alfredson. Pentru 2009 se discută „District 9”, de Neill Blomkamp, şi „Avatar”, de James Cameron, iar pentru 2010 – „Inception”, de Cristopher Nolan, „The Social Network”, de David Fincher, şi, o mare surpriză plăcută, documentarul „Nostalgia de la luz”, de Patricio Guzman.

La 2011 sunt trecute „The Cabin in the Woods”, de Drew Goddard, şi, bineînţeles, „The Artist”, de Michel Hazanavicius. Pentru 2012 e reţinut un singur titlu, iar acela e „Wadjda”, de Haifaa Al-Mansour. 2013 a fost un an ceva mai bun, cu patru hituri alese: „Gravity”, de Alfonso Cuarón, „La grande bellezza”, de Paolo Sorrentino, „La Vie d’Adèle: Chapitres 1 et 2”, de Abdellatif Kechiche, şi „12 Years a Slave”, de Steve McQueen. Din 2014 sunt comentate doar trei producţii, toate americane: „Boyhood”, de Richard Linklater, „Birdman”, de Alejandro Gonzalez Inarritu, şi „The Grand Budapest Hotel”, de Wes Anderson.

Pentru 2015 s-a ales un echilibru între blockbustere şi filme mai mici, independente: de o parte, „Star Wars: The Force Awakens”, de J. J. Abrams, şi „Mad Max: Fury Road”, de George Miller (ambele filme fiind reveniri în forţă ale unor francize cu o tradiţie respectabilă), şi, de cealaltă parte, „Fiul lui Saul”, de László Nemes, şi „Tangerine”, de Sean Baker (ambele inovatoarea stilistic).

Din 2016 sunt arhivate patru ficţiuni: „The Handmaiden”, de Park Chan-wook, „Moonlight”, de Barry Jenkins, „La La Land”, de Damien Chazelle, şi „Toni Erdmann”, de Maren Ade, precum şi un documentar, „13th”, de Ava DuVernay.

Antologia devine dintr-o dată mai generoasă cu anul 2017, când sunt comentate 10 filme: „Lady Bird”, de Greta Gerwig, „The Shape of Water”, de Guillermo de Toro, „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, de Martin McDonagh, „Call Me by Your Name”, de Luca Guadagnino, „mother!”, de Darren Aronovsky, „Blade Runner 2049”, de Denis Villeneuve, „Get Out!”, de Jordan Peel, „Black Panther”, de Ryan Coogler, „Phantom Thread”, de Paul Thomas Anderson, şi „The Greatest Showman”, de Michael Gracey. E clar însă că cel puţin două puteau lipsi: „mother!” şi „The Greatest Showman”.

Volumul se încheie tot cu 10 filme, din 2018, alese pentru toate gusturile: „Crazy Rich Asians”, de John M. Chu, „Capernaum”, de Nadine Labaki, „A Star is Born”, de Bradley Cooper, „Avengers: Infinity War”, de Anthony Russo şi Joe Russo, „Roma”, de Alfonso Cuaron, „Hereditary”, de Ari Aster, „The Favourite”, de Yorgos Lanthimos, „Sorry to Bother You”, de Boots Riley, „Vice”, de Adam McKay, şi „BlacKkKlansman”, de Spike Lee.

Pentru 2019, an care va fi cuprins în viitoarea ediţie, sunt evidente două titluri care nu vor putea lipsi: „Parasite”, de Bong Joon Ho, şi „Joker”, de Todd Phillips.

Departajări subtile se fac chiar şi în rândul filmelor selectate în antologie: unele au parte de un comentariu de o pagină, completat deseori de un afiş şi de un cadru cât pagina opusă, în timp ce altele sunt descrise în jumătate de pagină, fără imagini.

Deşi sunt scrise de peste 80 de autori, printre care se numără şi câţiva critici sau specialişti foarte cunoscuţi (Geof Andrew, Mark Cousins, Jean-Michel Frodon, Richard Peña, Jonathan Romney sau Jonathan Rosembaum), textele sunt unite prin limpezimea şi concizia lor – descrierea fiecărui film în doar câteva sute de cuvinte, prin sublinierea importanţei lui şi a contextului în care a fost realizat. Comentariile de o pagină devin deseori adevărate cronici, în timp ce textele de doar două-trei paragrafe se limitează la un rezumat şi la câteva verdicte laudative. Fiecare film e însoţit şi de o fişă tehnică, dar şi de lista nominalizărilor şi premiilor mari.

Noua ediţie în limba română este mai îngrijită şi mai coerentă vizual decât prima şi, în afara indexurilor utile, cuprinde şi o listă unde pot fi bifate filmele văzute – pentru cei dornici să ia jocul în serios şi să ţină evidenţa. Din păcate, nici noua versiune nu e ferită de unele stângăcii de traducere şi de neconcordanțe între unele filme şi adevăratul lor regizor.

Una peste alta, în ciuda parti-pris-ului pentru cinemaul mainstream, pe alocuri comercial, şi majoritar de limbă engleză, antologia este un bun instrument de orientare pentru neofiţi. Şi se dovedeşte tot mai utilă în contextul avalanşei de informaţii despre filme pe internet. Poate fi un bun punct de pornire în deschiderea gustului pentru cinefilie. Ideal ar fi să începi cu “Psycho”, şi nu cu “A Star is Born”.

 

22
/09
/20

Editura Arthur face primul pas în asumarea unei noi identități vizuale care debutează cu anunțarea noului logo și, plecând de la acesta, va continua cu transformarea tuturor colecțiilor și proiectelor Arthur.

06
/09
/20

Pe rafturile lor găsim mai mereu câte o tentație. Fizice sau online, librăriile ne tentează cu ceva tot timpul. Deși 2020 nu este un an ca oricare altul, criza sanitară provocând schimbări în viața noastră cotidiană, editurile din România tot au reușit să le ofere cititorilor cărți care merită toată atenția.

04
/09
/20

„Bărbatul cu haină roșie” de Julian Barnes, „Vânătăi ascunse: Ce nu știi despre violența domestică te poate ucide” de Rachel Louise Snyder și „Biblioteca de la miezul nopții” de Matt Haig, propuse de Editura Nemira, se numără printre cele mai așteptate apariții literare în această toamnă.

01
/09
/20

Pe lista de lecturi a lunii septembrie, am inclus „O librărie în Berlin” de Françoise Frenkel, „Îți voi da toate acestea” de Dolores Redondo, „Către frumusețe” de David Foenkinos, „Arsă cu acid” de Naziran și Célia Mercier și „Atlasul fericirii” de Helen Russell. Iată de ce!

12
/08
/20

15 fragmente din remarcabila biografie a filosofului german, semnată de scriitoarea anglo-norvegiană Sue Prideaux și apărută recent și în limba română, la Editura Polirom, în colecția Plural M: „SUNT DINAMITĂ! Viața lui Nietzsche” (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu).

07
/08
/20

În dimineața zilei de 2 martie 1998, Natascha Kampusch, o fetiță de zece ani, este urcată cu forța într-o furgonetă albă. Câteva ore mai târziu, zace înfășurată într-o pătură pe podeaua rece a unei pivnițe. În jur e beznă, iar aerul are un iz stătut. Povestea ei este disponibilă acum și în limba română, la Editura Humanitas, în traducerea Cristinei Cioabă.

Pagina 1 din 10712345...102030...Ultima »