Hanul Manuc, un loc de legendă
https://www.ziarulmetropolis.ro/hanul-manuc-un-loc-de-legenda/

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

Un articol de Georgeta Filitti|8 octombrie 2016

La începutul secolului al XIX-lea, figura cea mai proeminentă dintre aceşti alogeni de ispravă era un negustor bogat, diplomat – ca să nu spunem spion – om influent deopotrivă la sud de Dunăre, în raiaua Rusciuk, la Constantinopol, la curtea ţarului, dar mai ales nepreţuit în tratativele purtate între ruşi şi turci după războiul din 1812 şi ocuparea Basarabiei de către ruşi. Nici azi istoricii nu s-au pus de acord ce e legendă din cât a mituit, a sustras, a apărat ori a turnat, într-o tabără sau alta, acest personaj fabulos. Aflat la un moment dat la Paris, în vremea lui Napoleon I, o faimoasă ghicitoare, domnişoara Lenormand, i-a citit în palmă că va muri otrăvit. Prezicerea s-a împlinit, omul fiind ucis de o slugă trădătoare.

Numele i-a rămas însă peste timp datorită hanului pe care l-a ridicat la Bucureşti în 1808. La acea vreme oficiul de hotel, şi mai ales de depozit de mărfuri, îl făcea hanul. Dintre cele peste 30, al lui Manuc era cel mai animat, mai frecventat şi mai cunoscut. Numai în pivniţele lui, la vreme de primejdie (de pildă, o invazie turcească) se puteau adăposti 500 de persoane. Descrieri nu totdeauna binevoitoare amintesc de hărmălaia curţii, de căruţele şi călătorii intraţi neîncetat, de animalele şi păsările care n-aveau odihnă. La fel, de gospodăriile încropite pe prispa interioară, unde se pregătea mâncare, se întindeau rufe la uscat, zarafii schimbau bani, se iscau certuri din senin, copiii urlau, slugile alergau fără rost şi nimeni nu mai făcea deosebire între zi şi noapte.

Toată această viermuială a dispărut în 1812 când s-a încheiat pacea ruso-turcă. Atunci hanul strălucea de curăţenie; mobile, covoare, servitori galonaţi, platouri cu mâncare fără seamăn, femei cochete au creat o ambianţă unică. În plus, în jurul hanului, pe cerul oraşului, a apărut un sistem de iluminaţii cu o ramură de smochin, o stea polară şi o semilună – invenţie a basarabeanului Alexandru Sturdza.

Urmările păcii (pierderea Basarabiei) le-au plătit cu capul câteva paşale turceşti. Apoi lucrurile şi-au reluat cursul şi hanul s-a întors la rostul său, acela de vad comercial şi gazdă vremelnică pentru negustori, aventurieri, conspiratori, revoluţionari, fugari, femei galante, oameni certaţi cu legea. Proprietarii i s-au schimbat, spaţiul s-a tot modificat. În incinta lui, sala Dacia a devenit loc predilect pentru adunările opoziţiei politice din anii 1880-1916, dar şi teatru mult gustat de bucureşteni. Trupa lui I.D. Ionescu, „artistul cafenelelor cântânde”, ori cea a zuluşilor aduşi de acesta în 1880 de la Paris făceau săli pline. Americnaul James Lwone, care se scufunda într-un bazin cu apă mâncând şi apoi fumând liniştit timp de cinci minute, i-a uimit pe spectatori, iar taina meşteşugului său n-a fost niciodată desluşită.

În timpul dictaturii comuniste, restaurantul ce funcţiona între zidurile sale nu se deosebea de celelalte câteva localuri bucureştene: săli uriaşe, mâncare standardizată, puţin apetisantă, chelneri plictisiţi şi clienţi cam la fel.

Dar hanul Manuc, pe potriva destinului fabulos al întemeietorului, a renăscut după revoluţie. Clasat monument istoric, este restaurat cu deosebită grijă de noul proprietar şi moştenitor în acelaşi timp, Constantin Cantacuzino, urmaş al voievodului Şerban Cantacuzino, de la mijlocul veacului al XVII-lea. Saloanele de odinioară îşi recapătă frumuseţea discretă, sunt mobilate din nou cu gust şi se preconizează amenajarea câtorva zeci de camere în regim hotelier, personalizate, şi din care unele vor purta numele delegaţilor de la tratativele de pace ruso-turce din 1812. E un exemplu de revenire inteligentă la un fond istoric preţios în forma modernă reclamată de timpul actual.

Numai în pivniţele lui, la vreme de primejdie (de pildă, o invazie turcească) se puteau adăposti 500 de persoane. Descrieri nu totdeauna binevoitoare amintesc de hărmălaia curţii, de căruţele şi călătorii intraţi neîncetat, de animalele şi păsările care n-aveau odihnă.

Foto: Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet

 



09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).