În vizită la Hanul cu Tei
https://www.ziarulmetropolis.ro/in-vizita-la-hanul-cu-tei/

Pentru un oraş ca Bucureştiul, nu e deloc simplu să-şi ţină aproape oamenii care-l iubesc. Deşi există o mie de motive de dezamăgire şi de îndepărtare, se găsesc şi spaţii unice, unde oraşul face cuceriri noi sau strânge legături mai vechi. Unul dintre ele este Hanul cu Tei.

Un articol de Dana Ionescu|21 februarie 2021

Era vitezei ne face și mai pretențioși, dar și mai predispuși la nostalgie: nostalgia după obiecte dispărute, din vremuri în care timpul trecea altfel, existența avea alte ritmuri, iar obiectele jucau alte roluri în viața oamenilor. O întoarcere la Hanul cu Tei, în așteptarea primăverii, nu poate fi decât o experiență care aprinde imaginația. Ziarul Metropolis vă propune o mică incursiune într-un loc istoric, de unde Bucureștiul se vede altfel.

Înapoi în istorie

Aflat în inima Bucureștiului, între strada Lipscani și strada Blănari, spațiul acesta este unul dintre puținele în care orașul are o șansă de a se salva în ochii vizitatorului. Deși teii au dispărut într-un trecut pe care îl idilizăm, e simplu să ni-i închipuim din clipa în care intrăm în curtea spaniolă configurată pe vremuri într-un oraș dominat de mentalitatea balcanică.

Construită cândva în jurul anului 1833, când occidentalizarea nu ajunsese prea departe, curtea spaniolă mai are puțin și împlinește 200 de ani, dar semnele trecerii timpului nu sunt multe. Edificiul ce o înconjoară o confirmă. Ștefan Popovici și Anastase Gheorghe Polizu l-au conceput pentru ca drumeții să poată face o oprire căreia să nu-i lipsească tihna. Mai multe incendii din secolul al XIX-lea parcă au ocolit locul, care a rămas pe poziții, gata să-și primească oaspeții.

În urmă cu aproape o sută de ani, când Hanul cu Tei își trăia impasibil prezentul, adăpostind negustori, dar și diplomați ajunși cu treburi în această capitală contradictorie din sud-estul Europei, Paul Morand era contrariat de specificul orașului, căruia i-a și dedicat un volum. În cartea sa intitulată „București”, diplomatul francez rămas în istoria literaturii de călătorie descria zona Lipscani, surprinzându-i specificul și făcând următorul comentariu: „Să ne întoarcem la prăvăliile de pe Lipscani, cu firme ce atârnă periculos în gol. Străzile grecești, armenești sau evreiești din toată lumea, au în comun o lipsă de respect totală pentru trotuar. Dugheana e doar centrul minuscul al unor vaste operațiuni comerciale care înaintează până la carosabil pentru a-l transforma pe pieton în cumpărător și nu se opresc, cu regret, decât în fața automobilelor. N-o să-l vedeți niciodată pe negustor la tejghea, ci în pragul ușii, gata să țâșnească și să-și înșface prada de braț. (….) Nici o palmă de pământ nu se pierde; la fel ca pe străzile din Canton, când nu mai e loc pe orizontală, publicitatea devine verticală. Marfa se cațără până pe raftul cel mai de sus al vitrinelor. Reglementări de urbanism impun uneori ca firmele să fie apropiate de ziduri: încercare vană, a doua zi vor fi la loc; mai remarc stratagema ingenioasă a unui negustor care a atârnat deasupra ușii, de o furcă, o sârmă pe care înșirase un teanc de zece băști de culori țipătoare, gata să cadă în capul trecătorilor. Cartierele evreiești au invadat locurile unde tronau cândva Înălțimile Lor Voievozii. Fundături hidoase puțind a piei dubite au înlocuit grădinile parfumate cu mentă ș busuioc în care doamna Chiajna i-a arătat poate trimisului regelui Franței mușcatele ei și florile de salvie stacojii”.

Semnele timpului

Întunecata eră comunistă a mutilat centrul orașului, inclusiv zona veche. Și totuși, Hanul cu Tei a supraviețuit grație încăpățânării unor oameni devotați artei, care au știut să găsească subterfugii și strategii de supraviețuire. Supraviețuirea a însemnat însă, inevitabil, și o degradarea continuă. Aflat în declin zeci de ani, centrul vechi și-a pierdut mult din specific. Fantomatic, cartierul a continuat să trăiască în vremuri ostile, pentru ca în ultimul deceniu să-și primească în sfârșit dreptul la reabilitare. O reabilitate care înaintează încet și ezitant, dar care a reușit și câteva operațiuni de salvare.

Astăzi, la Hanul cu Tei găsiți probabil cea mai mare galerie de artă și antichități din țară și prin saloanele ei vă puteți plimba în voie și, dacă intrați în jocul obiectelor din alte vremuri, e foarte probabil să vă imaginați într-o altă viață: într-un incert secol XX, când stilul de viață era cu totul altul. Obiectele de artă și antichitățile pe care le puteți admira și cumpăra, de la tablouri și icoane la bijuterii, obiecte de uz casnic sau țesături, reconstituie o atmosferă incertă, dar fermecătoare. Nu doar pentru paseiști și pentru cei pasionați de istorie, ci pentru orice curios, o incursiune în locul acesta scos din timp poate stârni dorința de a afla mai mult. Despre un serviciu de ceai din interbelic, despre un șirag de mărgele, despre o tabacheră sau o veioză.

Fotografii și hărți, covoare și tapiserii vechi, obiecte de decor, păpuși de porțelan și sticlărie – pe toate le găsiți într-un loc de trecere, cum este hanul, un loc în care te oprești să te odihnești, după care pleci mai departe. Pentru visătorii de toate vârstele, Hanul cu Tei rămâne o opțiune sigură pentru o dimineață liniștită, o după-amiază blândă sau o seară altfel, mai ales că terasa din curtea spaniolă îți permite să iei loc și să te gândești o clipă. Acolo, simți că Bucureștiul are o șansă – o șansă să se reabiliteze în ochii celor care îl iubesc, dar suferă că el nu se ridică la înălțimea așteptărilor.

14
/02
/17

MEMORIA CULTURALĂ „Sînt actor, deci liber de a fi oricînd adolescent“, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic, într-o scrisoare adresată teatrului şi publicului. „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi — onorat şi iubit public — consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. Ziarul Metropolis vă prezintă un text emoţionant, publicat de marele actor, acum 60 de ani, în revista Teatrul.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.