Poetul şi matematicianul Ion Barbu era dependent de cafeaua de la cofetăria „Capşa” din Bucureşti. Cofetăria cu renume internaţional, prin secolul al XIX-lea, medaliată în aur la expoziţiile internaţionale era cabinetul său de lucru.
Un articol de Monica Andrei|8 septembrie 2016
Cofetăria înființată de frații „Capșa” pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în București, fusese o afacere de familie, cu cofetari aduși de la Paris. Își capătă eticheta și renumele în timp, în urma obținerii medaliilor de aur la expozițiile internaționale de atunci. În urma furnizării produselor, dar și a recunoașterii internaționale, Regele Carol I i-a conferit medalia „Bene Merenti”.
Încă de la înființare până în perioada interbelică, „Capșa” nu era numai cofetăria cu cele mai bune prăjituri, era localul prin care se simțea pulsul epocii, unde a fost impus în timp și un mod de viață. „Ce mai scriu gazetele?”, „Ce mai este nou pe Cale?” [Calea Victoriei] care cu cine, cum și de ce aflai de la „Capșa”. Înainte de 1900 era locul de întâlnire al protipendadei bucureștene. După o plimbare la Șosea, un spectacol la Teatrul Național, seara se termina la „Capșa” la o înghețată, un șerbet sau o dulceață. În perioada interbelică, cofetăria devine locul de întâlnire al scriitorilor și oamenilor politici unde tachinăriile și calambururile zburau ca săgețile prin fumul gros. Se puneau la cale afaceri, se înființau reviste, se făceau planuri literare, se discuta politică, sau unii pierdeau vremea cu vorbe de clacă…
„Hai, la Capșa, la un filtru”, circula printre artiști invitația, în perioada interbelică. Artiștii se lăsau furați, de proiectele literare și artistice, în fața unei cafele, un pahar cu apă sau nimic, căci unii numai atâta își permiteau. Celui care-i plăcea cafeaua slabă i se oferea și apă caldă alături, ca să-și multiplice ceștile după timpul pierdut pe-acolo și dispoziția de șuetă. Era singurul loc important unde Pandora își închidea cutia răutăților și deschidea ușa ipocriziei.
Incurabilii capșiști
Camil Petrescu citea presa în fiecare dimineață acolo, și povestea că, undeva în colț, la o masă situată exact lângă draperia de catifea roșie, se întâlnea Caragiale cu prietenii lui și fiecare voia altfel cafeaua. Chelnerul, cu morga lui de senior nota: o cafea mare și tare, alta subțire și dulce, alta potrivită… Când ajungea dincolo de draperie spre bufet, transmitea în gura mare: „14 turcești”.
Matematicianul Ion Barbu, pe numele real, Dan Barbilian, a fost declarat un „incurabil capșist”, pentru că își petrecea un număr de ore dimineața și altele după masa, în cofetărie. S-a născut în 18 martie 1895, la Câmpulung-Muscel, a decedat la 11 august 1961, și este unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Poetul găsea la acolo mediul liniștit de a se reculege, de a scrie, sau de a traduce din Shakespeare, căci așa cum scrie Cioculescu în ale sale „Amintiri”, „traducerea mergea târâș-grăpiș, iar vera demoniacă a matematicianului umplea paginile cu teoreme”.
Se povestea, că profesorul universitar intra la o oră destul de matinală în local. Chelnerii știau că domnul „servea un filtru”. Așa cum circula scurt vorba atunci, „filtrul” era „cafeaua-filtru” pusă într-un vas anume, în care intrau cam două cești obișnuite de cafea. Până când i se aducea cafeaua, marele matematician își desfăcea tacticos geanta, scotea un teanc de „zeci de jumătăți de coli albe, ministeriale”, își potrivea uneltele de scris și „ataca o teoremă nouă” din disciplina sa: „axiomatica”, ale cărei orizonturi i le deschisese la Göttingen, prin 1922, dizgrațioasa profesoară și domnișoară bătrână, Emmi Nöther, pe care o tot pomenea. Altfel spus, își pregătea cursul pentru „Facultatea de matematici”, la care preda atunci. Instituția se afla peste drum, pe strada Edgar Quinet, colț cu strada Academiei.
Profesorul era amator de un „filtru” concentrat. Dacă „lecția de matematică” pentru ziua respectivă nu era redactată complet, după primul „filtru” mai comanda unul. „Cu toată aparența de urs solitar, era un tip sociabil, bucuros să schimbe o părere cu vechii lui prieteni sau cu noii lui cunoscuți. Când nu-și pregătea lecția și era salutat de un nou venit în local, Barbu îl invita la masă și se arăta dispus să plătească întreaga consumație. Uneori ridica tonul că-l exaspera prostia unui comesean” – își amintește Șerban Cioculescu.
La un moment dat, stocul de cafea naturală era pe sfârșite, fără posibilitatea achiziționării lui. Cafeaua era diluată, iar gustul ei era altul. Pentru că se foloseau resturile „filtrelor”, clienții își dăduseră seama și deveniseră nemulțumiți. Din cauza surogatului, profesorului nu-i mai ieșeau socotelile nici poeziile sau traducerile. Credea că numai el era sabotat, drept pentru care a luat atitudine.
„N-am avut norocul să asist la scena memorabilă a scandalului pe care le-a făcut-o Ion Barbu în acea zi memorabilă – scrie Șerban Cioculescu în <<Amintiri>>. Când am intrat în local, toată lumea vuia de scandalul ce abia se potolise, după plecarea zgomotoasă a maestrului matematician, după ce vociferase o oră și umpluse o pagină în condica cu reclamații. Am fost pus la curent cu modul în care decursese incidentul. Ion Barbu comandase <<filtrul>>, l-a gustat, a strâmbat din nas, a chemat chelnerul, i-a restituit tava, a primit altă porție, a gustat-o, a refuzat-o și pe aceasta, a chemat șeful, i-a făcut observații, a țipat la el, a bătut cu pumnul în masă și a cerut condica. După ce a scris ce a scris, cu aceeași vervă cu care umplea testele pe hârtie cu teoreme noi, s-a ridicat, a părăsit localul, bombănind: <<N-am să mai calc niciodată în această speluncă>>. Am cerut unui picolo să-mi aducă condica de reclamații. Băiatul îmi surâse inteligent și val-vârtej mi-a pus condica în față, am transcris plângerea poetului pe ruinele cafelei de altădată, prin care reclamantul și-a definit rolul cafelei în viața și munca lui”.
Reclamația poetului, în condică:
„Nu vin la cafenea nici să fac afaceri nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician care are, din păcate, nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani și sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se servește e contrafacere. Desigur, apa dulceagă și neagră, ce se aduce sub acest nume, nu face 200 de lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care Capșa e un fel de cabinet de lucru, înseamnă pur și simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (și în calitate de scriitor la o traducere din Shakespeare). Fac vinovați pe funcționarii puțin scrupuloși, care falsifică filtrul, de întârzierea muncii mele. Semnat: D. Barbilian (scriitorul Ion Barbu) profesor la Universitatea C.I. Parhon, Membru al Uniunii Scriitorilor”.
Puțini știu, că la baza carierei în matematică a lui Ion Barbu, elaborarea și susținerea tezei de doctorat în 1929, a conferinţelor internaţionale de matematică, precum și a numeroaselor volume de poezie a stat un singur excitant: „filtrul de cafea de la Capșa”. (sursa: Șerban Cioculescu, Amintiri, Editura „Eminescu”)
