Iosif Paştina joacă în “Disco Regret”, piesă scrisă de Doru Vatavului şi regizată de Irisz Kovacs. A terminat U.N.A.T.C-ul în 2020 la clasa profesorilor Marius Gîlea, Bogdana Darie, Ioana Barbu şi spune că: „Am avut noroc că am terminat chiar la începerea pandemiei şi am avut privilegiul de a apuca să joc de câteva ori licenţa până la lockdown. Alţi colegi n-au fost aşa norocoşi”.
Un articol de Cristian Moțiu|22 noiembrie 2023
„Disco Regret” de la Teatrul Metropolis este despre familie și schimburi între generații, despre salvare și semnificația iubirii în circumstanțele capricioase ale unui timp prezent al izolării și singurătăților împreună. Mereu la răspântia între realitate și memorie, spectacolul este „o baladă a nostalgiei și visării”.
Cam mulți actori…
„Nu e musai ca toți să faceți actorie” ni se spunea la cursuri. Pot fi, oarecum, de acord cu asta, deși eu am dat la această școală pentru a deveni actor. Cum împarți atunci cursurile încât să învețe și cei care vor să facă actorie și cei care vor să aibă doar „tangențe” cu asta și să aleagă altă meserie? E o problemă, da, terminăm mulți și piața nu ne poate absorbi.
Mai au colegii tăi, în viața de zi cu zi, umorul și vorbele de spirit ale celor din alte generații?
Nu prea, unii colegi îl gustă, alții… Ne criticăm în glumă constructiv, zic eu. Acum mă simt cumva mai inhibat, mai izolat, umblu cu mănuși foarte des, și asta mă distanțează puțin de oameni. Știu că se întâmplă lucruri complicate, abuzuri, interpretări eronate.
Se diluează convivialitatea?
Toți suntem surprinși de cum evoluăm. Cred că am fost accelerați de pandemie, anumite gânduri și intenții pe care le aveam în subconștient s-au lansat la suprafață cu mai multă forță. Pare mai greu să te înțelegi cu lumea. Dar îmi place să cred că sunt atâtea perspective, le privesc pe toate și pot cădea de acord cu aproape toate, și pe viitor ne putem întâlni într-un punct de echilibru. De exemplu, filmul experimental și cel comercial își au locul și rostul lor și sunt mijlocite de dorința de a veni lumea să le vadă.
Nu ai senzația, uneori, că se aleg texte doar pentru că se contează pe un anumit tip de provocare, de efect imediat, și nu pentru că regizorul este captivat cu adevărat de subiect?
Din nefericire există și activism performativ, informat aproximativ. Noi, tinerii, ne luăm informația din alte surse, de pe net, TikTok, din social media, fără a cerceta bine sursele și atunci riști să cazi într-o extremă, de multe ori având cele mai bune intenții. Avem prea multe influențe superficiale care nu mă măgulesc cu nimic, nu trezesc mare lucru în mine. Trebuie atunci să te întorci la cărțile mari și alte surse-reper.
Teatrul poate, de exemplu, să fie și politic dacă este o formă validă de exprimare, automat ca artist ai o anumită poziție față de lucruri, mai ales pentru că trăim anumite vremuri și se ajunge indubitabil la politic, teatrul fiind și oglindă a societății. Ceea ce mă surprinde și puțin mă și afectează este impactul pe care-l au subiectele abordate. Utilitatea este că lucrurile astea au creat o voce suficient de puternică cât să se audă și atunci reușești să implici societatea.
Spectacolul poate sa fie mai mult, poate avea un impact. Este important cum faci sa ajungi la oameni. Eu cred mai mult în povestea care pune în perspectivă o problemă care umanizează și sensibilizează privitorul. Eu așa am înțeles mult mai multe subiecte, societăți, condiția umană însăși.
Atunci, credibilitatea, sinceritatea par a fi principalele calități ale demersului artistic?
Ale unei povești pe care o spui sensibil, pentru că de acolo poți sustrage și politicul și magia și toate ingredientele care o fac mult mai bogată.
Provocarea trebuie să treacă obligatoriu prin vama emoționalului.
Eu așa cred, pentru mine cel puțin, așa a avut efect.
Te apropii și altfel de regizori decât strict profesional?
Da, îmi place să ies undeva cu regizorul, să stăm pur și simplu de vorbă, să ne cunoaștem, să ne devoalăm reciproc. Așa, de exemplu, a procedat cu mine domnul Stere Gulea. Într-o oră de discuții libere am înțeles mult mai multe despre reprezentarea dânsului asupra filmului „Moromeții 2” și automat mi-a fost mai ușor să slujesc proiectul. Când am simțit că nu mă reprezintă un proiect, am refuzat. Însă, dacă mă întâlnesc cu cineva și suntem pe aceeași lungime de undă indiferent de subiect și mă face să îl cred, mă duc, sunt omul lui.
Omul, „Întâlnirea” sunt mai importante decât proiectul în sine?
Da. Și atâta timp cât îmi oferă o paletă mai largă de perspective, nu am nimic de pierdut. Oricum e atât de efemer ceea ce facem, m-am relaxat mult când am realizat asta. Ce rost are să mă încrâncenez, să demonstrez lumii că îmi iese rolul? Rămânem cu oamenii întâlniți.
Totuși, ce faci când primești un text și ceva te tentează și altceva te respinge? Sau, ce se întâmplă atunci când nu cunoști deloc regizorul?
Uneori, nu te bazezi foarte mult pe cei cu care lucrezi, ci doar pe tine însuți. Nu te poți sprijini tot timpul pe ceilalți și atunci cauți în tine ce poți oferi. E un moment în care te testezi. Sigur, pe de altă parte, totul pornește de la text, de acolo vin întrebările, nelămuririle, dar și alte direcții ce îl depășesc. Îl întorc pe toate părțile, mă documentez, caut referințe, și ajung în starea de lucru. De fapt, scopul este să ajungi la starea de relaxare, despre care cineva celebru spunea că e 85 la sută din meserie și restul e muncă și talent.
Relaxarea îți și ascute toate simțurile pentru a începe „bătălia” și te predispune la reacție spontană. Te deschizi repede în relațiile cu oamenii?
Depinde de context. Îmi place să mă „scald” fără prejudecăți în relațiile cu semenii, dar îți trebuie timp la dispoziție pentru asta pe care nu prea îl mai avem. Uneori, ești trădat și atunci trebuie să încerci să nu te blazezi, să rămâi deschis. Există riscul de a răspunde cu aceeași monedă, și dacă răspunzi așa ar trebui să încerci să îndrepți greșeala asta. Eu chiar cred în iertare și gratificare.
„Iubește arta în tine, și nu pe tine în artă”, ne ceartă Stanislavski. E posibil până la capăt?
Când mi-am ales meseria asta eram centrat spre mine, să mă descopăr. Cu timpul am început să simt că se îndepărtează ego-ul, scopul devine ideea, lumea, întregul. Și încep să mă simt mai liniștit și să descopăr lucruri mai profunde despre mine. Când am luat Premiul Gopo pentru Tânără Speranță pentru rolul Niculae din „Moromeții 2”, sigur că a fost o bucurie și o validare, dar a fost, fără ipocrizie, un prilej de a mulțumi oamenilor care te-au adus în circumstanța asta și ți-au oferit totul. Chiar dacă tu ești sărbătorit, nu este despre tine.
Foto: Adi Bulboacă
Depindem, poate prea vital, unii de alții, nu poți fi un actor foarte bun într-un film prost, cu o echipă slabă, etc. N-ar trebui să urniți mai multe proiecte împreună care să vă consolideze generația și să vă facă mai prezenți ?
Pentru asta ar trebui sa fim o generație cu adevărat, și mie mi se pare, cu părere de rău, că nu suntem. Am fost și suntem împărțiți, nu a existat niciodată o dorință de a ne identifica ca generație. Cine lucrează, cine nu lucrează, atât. Scapă cine poate. Și nici nu poate fi blamat nimeni, pentru că studenții care au îndrăznit să mai lucreze în afara școlii, să accepte proiecte și să lipsească de la cursuri, acum sunt angajați sau au mai multe oferte.
Din școala ni se tot spunea să ne facem echipe, să scriem proiecte, să le depunem pentru obținerea de fonduri, să găsim spații pentru spectacole. În schimb contează mai mult activitatea de pe social medial, autopromovarea, dezvăluirea culiselor pentru a atrage publicul.
Spuneai că tu nu te-ai întâlnit cu regizori exclusiv provocatori. O poziție există totuși.
Depinde foarte mult de cum ataci un subiect. Dacă ești ofensiv, trebuie să fii „șmecher” și inteligent. Trebuie să mă răscolești cât să-mi pun o întrebare, atunci funcționează și merită. Nu de dragul provocării. E universal valabil, indiferent că e teatru magic, clasic, politic, experimental, teatru devised…Unii sunt convinși că au o părere, doar că sunt victimele aproximării, nu sunt informați până la capăt și practică acel activism performativ. Și din păcate oamenii care ar putea transmite mesajul până la capăt sunt trași în jos de ambiguitatea celor aproximativi.
De multe ori se cam pun parametrii la creație. Și atunci nu mai e creație. Eu oricum, în mod firesc, o sa atrag o minoritate spre viziunea mea. E redundant și superficial din partea mea să mă prefac că includ pe toată lumea, asta nu e incluziune, e prefăcătorie.
Ce este teatru devised?
Se apropie de cel experimental. Fiecare poate să-și spună opinia și participă la crearea spectacolului. De exemplu la Reactor Cluj se întâmplă asta. În cadrul programului „Fresh Start” de acolo, se aleg doi, trei actori din universități diferite, un regizor, un dramaturg și se lucrează două luni. Fiecare pune pe masă ceea ce știe. Am lucrat așa cu Irisz Kovacs și Doru Vatavului la Creart / Teatrelli, pentru piesa „cerul (hartă către casă)”….Acolo se organizează un spectacol „work in progress” anual.
Te cunoșteai cu Irisz?
Ne cunoaștem din liceu. Am fost amândoi în trupa „Brainstorming”. Eu sunt mai mare cu doi ani. Ea era la Liceul „Nicolae Tonitza”.
Tu ai terminat la Colegiul „George Coșbuc”. Și cum ai intrat în trupa asta, în ce clasă?
În a zecea. Nu era trupa liceului, ci doar își avea sediul acolo. A fost o audiție, am luat-o, și acolo am început să înțeleg ceva mai bine ce este cu actoria, îmi plăceau exercițiile pe care le făceam și m-am hotărât să urmez calea asta.
Totuși, fiind fiul regretatului regizor Ovidiu Bose Paștina, cat de apropiat erai de mediul artistic, cat de familiar îți era teatrul?
De lumea teatrală, nu prea. Târziu am realizat că avem prieteni de familie din domeniu. După dispariția lui tata ne-am și îndepărtat de lumea artei, mama se ocupa de mine și fratele meu. Pe urmă am încercat niște cursuri de pictură, aveam ceva talent, dar nu m-au atras până la capăt. Îmi plăceau mult filmele, fără a le analiza prea mult. Mergeam la teatru, îmi plăcea la „Act” al lui Marcel Iureș.
Ce momente actoricești au marcat evoluția ta în școală?
La început eram doar bucuros că joc, vroiam să joc orice, de la roluri amuzante, mai împiedicate, până la cele interiorizate. Mai târziu, la master în anul doi, am avut un spectacol, „Moartea accidentală a unui anarhist” de Dario Fo, unde trebuia dintr-o dată să fiu comic și unde mi-am dezvoltat o anumită energie ludică, plusând peste realismul psihologic propagat de școală. Nu mai era timp să procesez cum trebuie personajul. Eram depășit de situație și a fost pentru prima dată când eram singur, pe picioarele mele, cu rolul. Și mi-am dat seama că trebuie să-mi asum mult mai multă responsabilitate pentru că, de bine, de rău, singur faci lucrurile, indiferent de cât de mult ești ajutat de ceilalți oameni. A fost un moment important și pentru mine ca om.
A mai fost Richard al treilea de care îmi era tare frică. Domnul profesor Marius Gîlea a venit la clasă cu textul și ne pune pe toți, la întâmplare, să citim. Eu aveam preconcepții, dar în timp ce citeam mă îndrăgosteam de personaj. Proful văzând plăcerea mea a hotărât imediat că eu voi juca, și, pe urmă, la lucru am avut multe perspective. Atunci am înțeles ideea de straturi, ce zici, ce gândești, de ce acționezi într-un fel și nu în altul… mă durea capul când repetam.
Ce crezi că te-a individualizat la admitere?
Mi-am ales clar un repertoriu care mă reprezintă. Nu-mi era confortabil să spun poezii, dar am încercat să le aduc de partea mea și să le fac să mă reprezinte. Îmi plăcea foarte mult tot ce mi-am ales și atunci mă jucam și mi-a fost ușor să mă adaptez cerințelor comisiei. A contat și că vroiam foarte tare și aveam încredere, simțeam că voi intra și aveam emoții constructive. În plus față de alți colegi, având pregătirea din liceu, cam știam la ce să mă aștept. Și, poate, mai în control decât alții.
Ce ai avut la proba monologului?
Jimmy Porter din „Privește înapoi cu mânie”, unde aveam curajul de a fi vulnerabil. Din fragilitate intram în furie. Porneam de la cum eram eu, copilul de atunci, de la limitele mele, și de acolo mă duceam spre firesc, joc și autosugestie.
Consideri necesare ierarhiile când lucrezi?
Sunt pentru o ierarhie în teatru, în procesul de lucru, în construirea spectacolului. Dar să fie civilizată, adică să credem toți în ea și să nu se facă abuz de putere. Trebuie să existe un lider. La Creart / Teatrelli, de exemplu, unde era cel mai democratic proces cu putință, ierarhiile tot erau acolo, Irisz și Doru, regizorul și dramaturgul. Și m-am simți și mai implicat, având în continuare libertatea de a crea în scopul cerut, pentru că ierarhia era naturală înspre binele comun, slujeam împreună.
Mai sunt importante modelele autentice atunci când discernământul care ar trebui să le detecteze e confuz și atrofiat?
Dacă ai un model trebuie să știi și să îl chestionezi. Îl admiri, îl respecți, dar îl și supui unor teste. Uneori ai de preluat doar anumite lucruri. E vorba de măsură. La măsură se ajunge prin comunicare și/sau reacție. Trăim într-o perioadă în care despre comunicare ni se spune că este cheia, dar, în fapt, se întâmplă o reacție la cum ajungem mai repede la măsură.
Cu ce erori de abordare a personajului te întâlnești cel mai des în jocul tău la film? Premeditarea, excesul de luciditate, exterioritatea interpretării…?
Uneori anticipez în loc să reacționez simplu la ce se întâmplă. Greșesc când doresc să iasă lucrurile cum vreau eu. Trebuie să înțeleg ce am de făcut, dar nu trebuie să rezolv doar cum cred eu. Și asta e o capcană în care poți cădea în momentul în care lucrezi mult cu textul acasă și îți programezi anumite lucruri. Să faci mai mult decât e nevoie e o altă eroare, să dai prea mult. De aceea eu cred în regizorii care iubesc și respectă actorii și acordă timp și atenție interpretului.
Când conștientizezi că n-a fost bine ceva? În timpul sau după filmare?
Realizez pe moment și din nefericire intră gândul ăla parazitar și se strică cam toată dubla. În loc să trec peste gând și să zic, hai, că o să salvez restul dublei, uneori nu pot și îmi pierd concentrarea. Alteori, mă redresez.
Cât de mult ți-a oferit școala de teatru?
Mi s-a părut esențial că m-a ținut în pas cu generația mea, inclusiv cu colegii de la regie teatru și film. Deși nu prea eram lăsați să colaborăm cu cei de la film. La regie teatru era frumos pentru că învățam, ne bucuram și ne dădeam cap în cap împreună.
Școala mi-a dat o bază și m-a făcut să conștientizez niște lucruri. Mi-a desfăcut niște mecanisme.
Foto: Adi Bulboacă
Cum a fost cu personajul din „Disco regret”?
La repetiții nu simțeam că joc, textul fiind atât de adevărat a rezonat imediat cu identitatea mea. Construiam pe ceva ce am trăit și am simțit pe de-a întregul. Nu consideram că lucrez la un personaj, aproape că mă simțeam descoperit. Mă regăseam natural în procesul de gândire al personajului din text. Abia după premieră am realizat că eu joc totuși un rol.
În două cuvinte, cum sunteți voi, generația ta?
Disponibili și disperați.
Foto deschidere: Sabina Costinel
