Trei prieteni, foşti colegi de clasă, aflaţi într-o criză de identitate şi a căror umanitate a ajuns într-un punct critic unde confuzia, violenţa şi nevroza singurătăţii îi devorează maladiv, găsesc un posibil refugiu în înotul sincron purificator de nenaturalul şi patologicul lumii.
Un articol de Cristian Moțiu|28 noiembrie 2023
Trei prieteni, foști colegi de clasă, aflați într-o criză de identitate și a căror umanitate a ajuns într-un punct critic unde confuzia, violența și nevroza singurătății îi devorează maladiv, găsesc un posibil refugiu în înotul sincron purificator de nenaturalul și patologicul lumii.
Spectacolul „Balerinele acvatice” sondează original, uneori cu ironie amară, sursele și modul în care lumea devine „pe dos”, grotescă și deviantă, structurându-se la granița realismului cu metaforicului, suprarealismului cu oniricul. Evadarea din realitate se produce în decorul mai amplu al unei societăți globalizante, concurențiale, ce se autodevorează exacerbând consumerismul si narcisismul.
Personajele există la limita absurdului și a propriei imaginații, ființe angoasate ce aspiră încă la sinceritatea prieteniei și a iubirii și își găsesc rezistența, liniștea și bucuria în sincronizarea mișcărilor trupului, minții și inimii, metamorfozând-se în niște aquabele, simbol al unei „metanoia” și al revenirii într-un timp primordial al unui Adam de dinainte de „păcat”.
Fotografie de @unstudiomic
Joci la Teatrul Metropolis în “Balerinele acvatice”, piesă scrisă de David Drábek și regizată de Monica Stoica. Cum s-a întâmplat distribuirea ta și ce sperați să ne comunicați prin demersul vostru?
Am ajuns în distribuția spectacolului pentru că m-am înscris în programul StarT de la Metropolis. Mă și cunoșteam cu regizoarea Monica Stoica, fiind în aceeași generație am lucrat în școală la câteva exerciții de regie. Direcția în care am dus noi textul ăsta destul de atipic este spre reprezentarea într-o manieră exagerată a lumii contemporane, o oglindă (element care se regăsește în decor) a ceea ce ni se întâmplă și încotro mergem, tragerea unui semnal de alarmă. Cu întrebarea „Eu cine sunt?” mi-ar plăcea să plece oamenii acasă.
E în regulă cu programul ăsta? Îl vezi îmbunătățit în vreun fel?
Ideea cu programul StarT este, evident, foarte bună pentru că oferă ocazia unor întâlniri între cei foarte tineri din breaslă, regizori, actori, scenografi. E important să avem un loc unde să ne putem exprima. E o problemă, totuși, că publicul nu are același entuziasm atunci când este vorba de actori la început de drum, fără renume, deși e de înțeles. O soluție ar fi, poate, mixarea distribuției spectacolelor cu actori consacrați care, pe de o parte, să atragă oamenii în sala de teatru și pe de altă parte să servească drept inspirație pentru actorii „nou născuți”.
Ar trebui să putem repera ușor un anumit actor. Asta implică anumite riscuri pentru el.
Ar trebui? Nu cred asta, neapărat. În ceea ce mă privește, fiecare mă vede altfel și asta îmi place, e ceva ce mi-aș dori să rămână neschimbat. Sigur, poate fi un lucru bun să ai o anume etichetă, asta în cazul în care coincide ceea ce îți imaginezi și dorești tu cu ceea ce percep ceilalți. Însă dacă nu corespunde și nu accepți că, de fapt, alta e tipologia ta, atunci poate deveni chinuitor. Cineva trebuie să cedeze, și în situația asta tu (actorul) ești acela. Eu una sunt foarte deschisă, îmi place să cred. Îmi doresc să am ocazia în continuare să primesc roluri cât mai diverse, să pot explora cât mai multe laturi ale mele. Poate că unul dintre principalele mele atuuri este că am multă forță. Sunt prezentă și vie pe scenă, mă bucur și mă joc.
Fotografie de Elena Oltea
Ai priorități, știi deja ce merită și ce nu? Toate sacrificiile făcute pentru meserie își găsesc un loc firesc în viața ca întreg?
Sacrificii? Nu sacrific nimic pentru nimic și pentru nimeni. Sunt alegeri pe care le fac, alegeri de care sunt conștientă și pe care mi le asum. Priorități am, să mă culc liniștită și împăcată. Nu cred în sacrificii și nici nu-mi plac exagerările. Încerc să fiu ceea ce sunt, un om. Însăși frumusețea meseriei și a spectacolului este că suntem oameni vii, și da, este posibil și este și firesc ca într-o seară să nu fim în cea mai bună formă a noastră, însă spectatorul revine, căci știe că și el e om, și vrea să se regăsească în ceea ce vede, ceva real, nu perfect. E ceva ce acum încep să înțeleg și ce îmi dă o senzație eliberatoare. A mă încrâncena să-mi iasă ceva cu orice preț e cea mai proastă variantă, cu siguranță.
Încerc să rămân deschisă, receptivă, și asta îmi aduce multe schimbări de percepție, în etapa asta de viață încerc să funcționez pe ceea ce am descoperit până acum, căutând în continuare.
Revenind, nu vreau să sacrific ceva, nu vreau să le separ de parcă aș avea mai multe vieți. Nu, o viață am. Caut constant armonia. Viața te ajută în meserie, și invers. Eu sunt credincioasă, încerc să văd lucrurile prin iubire. Vreau să aflu care sunt motivele pentru care un om este într-un anumit fel, la fel cum procedăm și cu personajul interpretat. Să ofer ce mi-ar plăcea mie să primesc.
Se suportă împreună smerenia credinței cu voluptatea exhibiționistă a expunerii?
Depinde mult de perspectivă. Dacă eu înțeleg că orice rol am de interpretat este vorba doar despre un om, da, cu niște probleme într-un anumit context, dar care nu trebuie judecat iremediabil ci mai degrabă a cărui poveste trebuie povestită drept exemplu, nu văd de ce m-ar deranja. Ba din contră, o văd ca pe o misiune demnă de înfăptuit întru dezvăluirea adevărului. Ca om, e nobil să nu-ți judeci aproapele iar ca actor e interzis să-ți judeci personajul pe care-l interpretezi. Și chiar cred că teatrul poate schimba omul, eu una am avut experiențe reale în sensul ăsta.
Mi se pare, uneori, că oamenii sunt prea plini de frustrări împrumutate și închipuite, de parcă așa trebuie să fie, așa se face. Poate greșesc, dar din cărți și filme deduc că înainte oamenii își puneau parcă un alt tip de probleme, mai personal umane, mai intime. Părea că sunt mai preocupați de devenirea lor, uneori chiar spirituală. Dacă e sinceră pornirea asta spre general, și generalul îl reprezintă oamenii cu probleme reale, atunci poate fi un lucru bun faptul că ne preocupă mai mult semenii noștri decât imediata apropiere. Și artistul, dacă este cu adevărat preocupat de ce este actual și important pentru el, trebuie să-și urmeze convingerile cu onestitate. Dacă tu transmiți un mesaj pe care nu-l simți, n-o să ajungă nici la ceilalți, doar speculezi piața. Credința, dacă o ai, poate însoți totul, la fel ca iubirea.
Să punem doar întrebări? Răspunsuri se pot sugera?
Ideea e să stimulăm gândirea și simțirea, nu să dăm răspunsuri ferme. Orice este creativ este doar o părere. Și dacă cei care prezintă un adevăr sunt conștienți de relativul lui, construiesc în sensul ăsta, atunci da, vreau să-i ascult. Dar dacă alții vin și zic, ăsta este răspunsul, adevărul, asta este singura realitate și așa stau lucrurile, atunci simt repulsie. Dacă nu pot judeca, nefiind informată suficient, s-ar putea să accept acel adevăr, până la proba contrară. Altfel, dacă înțeleg și nu sunt de acord, o să mi se pară că e prea mult și o să mă simt lezată pentru că am fost manipulată într-o direcție. Până la urmă viața e făcută din întrebări. E bine și să găsim mici răspunsuri care să ne îndrume într-o direcție, ca să nu ne oprim din drum. Trebuie menținută libertatea în orice pentru că lucrurile nu stau niciodată doar într-un fel și trebuie să rămânem conștienți de asta.
Cum începe povestea ta?
Mă gândeam că e ușor atipică, dar nu neapărat originală. Când eram foarte mică, ziceam mereu că voi fi actriță, dar dorința a rămas în copilărie. Nu prea am avut nici posibilitatea și nici contextul s-o dezvolt. Eu sunt din Republica Moldova, am făcut liceul la Iași și facultatea de educație fizică și sport la Cluj.
De ce la Cluj?
Eu nu voiam la sport inițial, povestea e mai lungă. Am ales Clujul pentru că pur și simplu voiam să schimb spațiul. Simt nevoia asta constant. De asta am plecat la Iași. De București mi-a fost frică și l-am evitat. Am zis, ok, ce mai avem, Brașov, Timișoara, Cluj, m-am uitat la poze pe net…După ce am ales orașul am început să caut o școală. Facultatea de educație fizică și sport. Am văzut secția de kineto, însă eu făcusem un liceu cu profil tehno-economic iar examenul era cu biologie, probe practice, totuși am dat și am picat. Apoi am ales o altă secție a facultății, „sport și performanță motrică “, unde am și intrat.
Fotografie de Elena Oltea
Bine, dar cum, când s-a insinuat “ispita”?
Înainte sa încep anul trei m-am gândit să dau la teatru, dar cum mie nu-mi place să las lucrurile neterminate, mi-am dat licența. În ultimul an am avut timp să citesc, să văd spectacole, să mă pregătesc. La Bălți, în Basarabia, mai mergeam cu școala la un anumit tip de spectacole pentru copii și îmi plăcea foarte mult. Deși m-a fermecat gândul de a fi actriță, părea un vis imposibil și l-am îndepărtat repede. Dar când am început să mă cunosc mai bine și am trecut prin niște etape de viață, am revenit la gândul uitat din copilărie. Mi-am găsit curajul de a încerca și așa m-am trezit aici. Mi-a fost clar de la început că mi-am găsit locul. Am avut o perioadă mai grea și, așa cum se întâmplă, după ce suferi puțin începi să-ți pui niște întrebări la care, cu puțină răbdare, găsești niște răspunsuri.
Mergeai la teatru în perioada aia, în Cluj, erai cinefilă…?
Nu, la Iași fusesem doar la un spectacol de operă și la „O scrisoare pierdută”, nici nu prea citisem piese de teatru, mai ales pe cele importante. Am citit „Hamlet” abia la 22 de ani, îmi plăceau filmele doar la nivel de divertisment, nu știam regizori, viziuni artistice… Ce mai, nu prea aveam nicio treabă cu lumea asta. În ultimul an la Cluj am trecut în extrema cealaltă, multe cărți despre teatru și film, marii regizori, piese, mergeam la bibliotecă, librării, căutam referințe, nu mă mai interesa nimic altceva.
Ai făcut pregătire cu cineva? Deși e clar ca ești dependentă de schimbare, chiar și numai geografică, cum ai ajuns totuși în Bucureștiul de care îți era teamă?
Da, eu, de fiecare dată când mă mut, devin alt om. Până acum am avut câteva personalități diferite. Faptul de a-mi găsi un drum cu sens, ceva spre care să tind, m-a echilibrat din multe puncte de vedere și mi-a adus multă liniște.
Am fost la un curs de actorie în Cluj, dar era mai mult ceva pentru dezvoltare personală, nu în mod special pentru cei ce vor să devină actori. Și așa am ajuns în București, la U.N.A.T.C, la cursurile de pregătire pentru examen, vreo patru weekenduri de-a lungul a jumătate de an.
Erai disciplinată și organizată, aveai ritualuri anume pentru construcția pe care o începeai?
Am fost un haos înainte. Eu m-am disciplinat de-a lungul timpului după ce m-am hotărât să fac actorie. M-am documentat despre ce se cere, am început cu bibliografia și de acolo m-am dus în toate direcțiile. La cursurile pregătitoare am aflat cum se înțelege un text de teatru și cum se desface și se recompune, cum ne punem în valoare, ce ne avantajează.
Fiind ceva atât de insolit pentru tine, au apărut îndoieli, blocaje majore?
Eu sunt o persoană curajoasă, dar am fost terifiată când a trebuit să spun pentru prima dată un text în fața oamenilor de vârsta mea, într-o sală mică. Asta m-a ambiționat și mai mult, m-am pregătit mai bine și am prins curaj și încredere în mine. Prindeam repede, îmi venea să plâng la interpretarea unor poezii, începea să se contureze că am ceva pentru meseria asta. La tine acasă, singur cu textul, te poți închipui genial. E altceva când primești confirmarea celor care te văd. Am căutat sute de texte, mi-am dat seama de puterea cuvintelor, de greutatea lor.
Cât ai avut la examenul propriu-zis din textele pe care le lucrai la pregătire? Care consideri că a fost punctul tău forte?
Dintre cele de la pregătire am avut o poezie și un monolog. M-am simțit foarte bine în examen. Parcă mă nășteam din nou. Am avut foarte mari emoții la prima probă, la poezii. După monolog, în schimb, știam că am intrat.
De când am început să lucrez cu textele, aveam imagini despre orice interpretam, fără să știu ca așa trebuie. Vedeam ce spuneam și, cumva intuitiv, îmi completam povestea imaginativ. Și atunci eram foarte implicată. Mă izolam bine de tot ce mă înconjura, apoi, în timp, la școală, am învățat mai bine și să colaborez cu întregul, să fiu în toate părțile.
Fotografie de @unstudiomic
Amalgamul între concentrarea spre sine și relaționarea cu cei de pe scenă. Și ți-ai educat atenția distributivă.
Da, la început jucam singură. Eram în poveste, dar nu preluam prea bine de la parteneri. Nu înțelegeam de ce nu era bine pentru că eu simțeam ce jucam, mi se întâmplau lucruri. Am învățat, a fost în etape. Am exersat să fiu vie în prezent, aici, acum. Și pe urmă să le combin, să fiu aici cu partenerul, dar și în situația dată, eu cu personajul meu.
La cine ai fost la clasă și cam ce-ai jucat?
La profesorul Mircea Gheorghiu, iar asistenții sau tot schimbat, Mihai Brătilă, Alina Grigore, Constantin Dogioiu, mai mulți. Ceea ce a și ajutat dar și încurcat în același timp.
Am jucat chestii foarte diferite. Am fost și femeia fatală și adolescenta cu mari probleme. Profesorii îți dau să joci ceva „pe tine” și ceva ce la prima mână nu ți se potrivește. De exemplu la licență am jucat în două piese foarte diferite și nu a existat niciun dubiu în distribuirea mea. Probabil că am un emploi, dar oamenii au văzut în mine și altceva, lucruri contradictorii, complet diferite. Și în filmul R.M.N. sunt femeia de la țară, bisericoasă, cu copil și următorul rol a fost de prostituată.
Cred că cel mai important de până acum a fost rolul adolescentei care avea probleme cu drogurile din „Pe lumină” de Alina Grigore, una din licențele mele. L-am jucat tot la Metropolis. Și când am făcut Cehov a fost un moment decisiv, majoritatea studenților descoperim lucruri importante acolo. Eu l-am citit și în rusă. Am făcut Sașa și Anna Petrovna din „Platonov”.
Cum te simți în comedie?
Mi-este puțin frică de comedie, am crezut că nu îmi e la îndemână. De ceva timp sunt ceva mai sigură că am un simț al momentului, al dozajului și ritmului. În viață mi se spune că sunt amuzantă, sper să devin și pe scenă. Oricum, eu sunt cu încrederea, niciodată nu-mi pierd speranța.
Conduita corporală și abilitățile dobândite la sport sprijină, evident, fluidizează procesele mentale ale actoriei. Ai experimentat privilegiul ăsta?
Cred că depinde de individ. Te aduce în prezent fiind conștient de corpul tău. Tu reușești să-ți aduci mintea unde e corpul. Conștiența corpului te face să-ți aduci mintea în clipa în care joci, și atunci ești mai prezent și în situația teatrală în care te afli.
Am văzut că unii oamenii m-au tot recomandat datorită abilităților mele fizice. Am făcut și dansuri populare moldovenești vreo șase ani, un an de hip hop, dansuri sportive câteva luni, contemporane, fără să fac vreodată ceva de performanță.
Te-a schimbat substanțial școala?
În școală eu am trecut prin toate stările. Dar toate lucrurile mai puțin bune, frustrările, m-au călit, eu sunt recunoscătoare pentru tot ce mi s-a întâmplat. Trecând prin mai multe devii un om-actor mai pregătit. Funcționa și îndoiala, nu luam totul de bun, asta funcționează, asta nu. Eu cred că am avut noroc ajungând în școală atunci și nu mai devreme, m-a ajutat să înțeleg mai repede și să discern mai bine. Am avut și eu mici divergențe cu profesorii, dar așa mulți cum au fost ei, am luat de la fiecare ce mi-a trebuit.
Generația noastră a avut și marele ghinion cu carantina, deși licența am dat-o normal. Am început bine, am avansat și pe urmă am stagnat un an. Eu aveam crize de plâns și credeam că am uitat și bruma de meserie învățată. În prima perioadă de după nu-mi ieșea nimic, era mai rău decât oricând. De asta nici nu pot fi foarte obiectivă în privința școlii.
Ai pășit cu dreptul în lumea filmului.
Am ajuns să fac parte din echipa filmului „R.M.N.” regizat de Cristian Mungiu, având o atitudine „corectă” și implicându-mă “corespunzător” în viața de student. Eu știam că vreau să fac și film. Când analizam filmele românești, chiar mi-au plăcut mult cele ale lui Mungiu, m-am gândit că mi-ar plăcea să lucrăm cândva împreună. Dar e nevoie și de noroc. Făceam un workshop de actorie de film cu Adrian Titieni, s-au dat niște probe de casting pentru baza lor de date și eu am luat în serios proba asta. Și m-am potrivit cu viziunea despre rol a regizorului. Experiența chiar a fost minunată, am fost binecuvântată s-o am fiind încă studentă. A fost o ocazie fantastică să învăț atât de multe despre film și lucrul cu camera într-un timp atât de scurt.
Glisezi cu ușurință între teatru și film?
Între teatru și film, nu știu cauza, eu mă simt foarte confortabil cu camera. Mi se pare ușor la film, doar exist, gândesc și se vede. E simplu, n-am emoții, nu-mi fac griji. La teatru, vreau să joc cât mai mult, să am întâlniri cât mai multe cu oameni de teatru, dar e de muncă mai mult. Trebuie să fii pregătit mereu, vocal, corporal, construiești mai mult, ai de înfruntat frici zilnic. Mai ales întâlnirea cu publicul, mereu altul, veșnic necunoscut. E minunat și stresant. N-aș putea să aleg, aș suferi dacă ar trebui s-o fac. E interesant că la teatru simt că prind tot mai multă încredere și control cu fiecare mică sau mare experiență pe care o am, știu când lipsește ceva și când adaug ceva, pot observa o evoluție. La film e puțin diferit.
