Mihai Constantin Ranin: „Scenografia a schimbat faţa teatrului mondial”
https://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-constantin-ranin-scenografia-a-schimbat-fata-teatrului-mondial/

A condus Teatrul de Artă Deva, a fost lector la Universitatea  „Lucian Blaga” din Sibiu şi prim regizor la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu. În prezent este managerul Teatrului “Tony Bulandra” din Târgovişte şi conferenţiar universitar la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. Mc. Ranin este cunoscut pe toate continentele, de unde aduce artişti din aproape toate culturile şi religiile, în consacratul Festival „Babel”, ce are loc în fiecare an între 1 şi 12 iunie.

Un articol de Monica Andrei|25 Martie 2016

Monica Andrei: Cum faceţi de aduceţi mari regizori de teatru din România şi din străinătate să monteze în Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte?

Mihai Constantin Ranin: Sunt relaţii personale. Lumea teatrului este o lume mică, întinsă pe toată planeta. Cei care au montat sau montează la teatrul din Târgovişte îmi sunt prieteni. Pe domnul Juão Mota l-am cunoscut în vremea când era consul la Paris. Nepotul lui este directorul Teatrului de la Ville – Sarah Bernhardt. A venit să lucreze la Târgovişte când era directorul Teatrului Naţional din Lisabona.

Înainte, împreună cu Andrei Şerban, a lucrat ca asistent al lui Peter Brook – prin anii ’70, când acesta punea în scenă piesa „Adunarea Păsărilor” de Farin Uddin Attar la Persepolis, în Iran. Domnul Mota şi-a dorit să monteze prima piesă clasică portugheză în România. Şi noi am jucat în teatrul lui la Lisabona „Bacantele” de Euripide, în regia lui Mihai Mănuţiu. Dacă e să vorbim despre Di Trevis, este prima femeie regizor din Marea Britanie care şi-a început cariera în teatru ca actriţă, apoi, din 1981, a început să regizeze. A condus una din companiile Royal National Theatre din Londra.

Am cunoscut-o la Teatrul Vienez, făcea muncă umanitară. Ne-am reîntâlnit în Israel, era directoarea Teatrului Palestinian, un teatru utopic. Am convins-o să vină la Târgovişte. Pe Irina Niculescu am întâlnit-o din nou în Cuba, la Congresul U.N.I.M.A, aceasta fiind vicepreşedinte UNIMA – Statele Unite. Era asistentă universitară la clasa prof. Mihai Dimiu când eram student. A avut propriul ei teatru în Elveţia, apoi s-a mutat la Chicago iar acum locuieşte în Cincinnati. Este mondial cunoscută. Am invitat-o fără să mă gândesc dacă am posibilitatea să susţin financiar producţia. De curând a avut loc premiera spectacolului pentru adulţi cu marionete „Romeo şi Julieta”. Nu mi-e teamă să montăm aceleaşi texte de mai multe ori, deoarece sunt percepute altfel. Eu am făcut scenografia la spectacolul „Romeo şi Julieta” regizat de Kemal Başar, un spectacol interesant cu Rodica Mandache, Laura Vasiliu, Marius Manole. Cu Kemal am colaborat şi la spectacolul „Tepegoz” în Turcia, pus în scenă la Opera Naţională din Ankara.

Cum primeşte publicul din provincie aceste spectacole?

Aţi pronunţat cuvântul “provincie” cu sens periorativ. I. Parhon vorbea în România Liberă din 2006 despre Teatrul Tony „Bulandra” ca un teatru exemplar … eram „Fenomenul Târgovişte”. Poţi locui în provincie, dar să nu fi provincial. Târgovişte e fostă capitală a Ţării Româneşti. Primul spectacol de teatru (în sec al XIX-lea) în aer liber are loc în pădurea Priseaca de lângă Târgovişte. Ion Heliade Rădulescu este întemeietorul primei şcoli de teatru şi al Teatrului Naţional Bucureşti. Caragiale s-a născut lângă Târgovişte, la Haimanale.

Deci aveam antecedente culturale înainte de a începe aventura noastră teatrală. Publicul este ca peste tot şi se formează în timp. Am avut de ales în 2002 când s-a înfiinţat teatrul, dacă să merg pe lucruri facile şi să am sălile pline, sau să aduc lucrurile cele mai dificile. Am ales varianta a doua şi am ridicat ştacheta. Publicul târgoviştean s-a format odată cu aceste spectacole, în aşa fel încât, atunci când am venit în teatru cu o piesă comercială, spectatorii mi-au bătut obrazul, spunându-mi că nu cu asemenea spectacole de teatru sunt ei obişnuiţi. Spectacolele formează publiculul.

Aveţi şi o secţie a teatrului de păpuşi.

Ne este de folos, că putem face mai multe tipuri de spectacole. Cred mult în teatrul de animaţie. Mi se pare mult mai greu, decât cel cu actori. Pe de-o parte trebuie să fii actor şi apoi să animi un obiect care este marioneta şi să-i dai viaţă. E complicat. Copiii sunt extrem de sinceri în aprecierea spectacolului. Nu vor spune niciodată că le place, şi de fapt nu le place. Copilul face parte din categoria de public pe care o formăm, de fapt, pentru teatrul de adulţi. După 14 ani de existenţă, teatrul din Târgovişte a format generaţii de spectatori.

Să vorbim despre festivalurile teatrului.

Avem Festivalul de Creaţie şi Interpretare a Romanţei „Crizantema de Aur”;   şi am discutat la Ministerul Culturii pentru a introduce acest gen muzical în patrimoniul UNESCO, aşa cum a fost introdusă doina românească. Apoi, Festivalul Artelor Spectacolului „Babel”, care ajunge la cea de a VI-a ediţie, şi se va desfăşura în perioada 1-12 iunie. Politicianul nu iubeşte educaţia nici cultura. Jean-Guy Lecat, scenograful lui Peter Brook a fost de două ori la Târgovişte, ca să vadă spectacole, pentru că i-a plăcut conceptul de „Babel”.

Creativitatea trebuie să fie deasupra financiarului

Anul acesta avem ca temă a  festivalului corpul. Ideea de Babel, babilonie, de limbi şi culturi care se întâlnesc într-un spaţiu diferit, la Târgovişte, fac acest festival special. De exemplu, am adus în atenţia lumii, comunitatea sami din Suedia şi am arborat steagul lor la Târgovişte. Am adus kurzi din Turcia, musulmani din Kosovo. Anul acesta aducem primul spectacol algerian din Nordul Saharei şi spectacole din Iran şi Irak. Festivalul durează 12 zile. Dacă îi întrebăm pe cei cu educaţie precară, nu vor spune că nu au nevoie de cultură, ci de pâine. Pâine sufletească şi ceea ce aduce educaţia, cred că sunt lucruri primordiale pentru om. Şi prin aceste festivaluri formăm publicul.

A 12-a noapte (1)Reg.Di Trevis_ Scenografia Mc Ranin

Scenă din „A 12-a noapte”, Regia: Di Trevis; Scenografia: Mc Ranin

Care sunt oamenii care v-au influenţat viaţa, în bine sau rău? În teatru, pe cine respectaţi?

Până în 1988 am fost format în România, am o educaţie completă; după m-au influenţat personalităţile occidentale, mai ales din Franţa, unde am trăit 10 ani. Am dublă cetăţenie, mi-am continuat acolo studiile, am fost studentul lui George Banu la vestita Universitate Sorbona. În Franţa, am făcut două companii teatrale şi am descoperit forme de teatru care nu existau, mă refer la teatru de stradă, la teatru monumental. Am supravieţuit acelei perioade.

Dintre oamenii care mi-au influenţat viaţa, în primul rând, îl amintesc pe profesorul meu, Mihai Dimiu care a fost profesorul multor regizori importanţi şi pe filosoful George Ceauşu. Ciulei, a fost idolul meu. Pe Peter Brook l-am întâlnit la Paris şi mi-aş fi dorit să-i fiu asistent în 1990, când lucra la „Furtuna”. Destinul a vrut o altă cale. Acum câteva luni l-am revăzut şi am convenit să vină cu un fragment din „Mahabharata” la Babel 2017.

De ce v-aţi întors în România?

E mult mai palpitant să trăieşti în România. La Paris sunt sute de artişti cel puţini egali cu mine ca valoare. Atunci, polul artistic se mutase la Berlin şi pentru artiştii plastici şi pentru oamenii de teatru. M-am întors pentru că m-am îndrăgostit de foarte multe lucruri din România, de la femei, la natură şi pentru că este limba mea. M-am întors la teatrul în care am debutat, la „Radu Stanca” în Sibiu. Aveam nostalgii. Pentru un om de teatru este esenţial să se exprime în limba lui. E greu să faci teatru pe un cuvânt pe care nu-l stăpâneşti în totalitate.

Sunt fericit în România. În general, este o stare care provoacă ilaritate. Prietenul meu, profesorul George Ceauşu, a spus că nu a mai întâlnit o asemenea declaraţie, că toţi se simt, sau sunt rataţi şi nefericiţi. Cioran la rândul lui, spunea că e important locul ratării; el prefera Parisul. M-am întors în România să fac teatru pentru ceilalţi, nu pentru mine… Cred că şi Cioran s-ar fi întors dacă era mai tânăr… în ultimii ani îi plăcea să vorbească româneşte şi întreba despre oameni şi locuri din Sibiu.

Când spuneţi că faceţi teatru pentru ceilalţi, cui vă adresaţi, care este ţinta?

Am făcut un compromis în stagiunea trecută şi voi face acest lucru şi în această stagiune. Am mers pe ideea europeană de „nonpublic”, şi aici includ omul care nu ajunge la teatru. Pentru acest lucru, am iniţiat un program cu texte scrise de dramaturgii români ai perioadei interbelice: “Visul unei nopţi de iarnă”, „Gaiţele”, „Steaua fără nume”. Sălile sunt pline. Putem inova plecând de la texte realiste, pietrificate.

Omul care nu vine la teatru e căsătorit cu jobul lui, stă zi lumină la birou, face bani şi nu se gândeşte la teatru. Ce alte categorii de public aţi adus la teatru?

Firmele din Târgovişte cu venit profitabil nu vor să finanţeze acte de cultură pentru că cei care sunt la conducere nu au apetit cultural. Teatrul este o instituţie specială, depozitar al frumosului şi al emoţiei şi trebuie să întâlneşti persoane la fel de speciale, educate care să-l susţină prin toate mijloacele. Am bătut la poarta pensionarilor care au mult timp liber. Unii nu aveau acces la teatru din cauza biletului scump. Am făcut un program cu bilet la jumătate de preţ, iar celor are locuiesc în azile le oferim gratuitate la teatru. O altă strategie de marketing: am invitat un actor cunoscut care joacă în teatrele din Bucureşti şi l-am distribuit în spectacol. Actorul şi-a împrospătat stilul jucând alături de tinerii noştri actori.

De unde vine pasiunea pentru teatru?Aţi avut teatru în copilărie?

Da. Am făcut decoruri pentru teatru. Am absolvit o şcoală de arte plastice. Veneau trupele din Bucureşti la Târgovişte când n-aveam teatru. În anul când am dat la facultate am văzut spectacolul cu piesa „Furtuna” de W. Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, cu Florian Pitiş, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru. Mi-a plăcut mult conceptul de insulă care păstrează cultura umanităţii. M-a influenţat mult acel spectacol. De atunci, am început să iubesc obiectele pentru că transmit stări.

Nu mă interesează obiectele pur decorative. Când am făcut scenografia la spectacolul „Odiseea”, am pus o carte din sec. XVII şi nişte butoaie cu peşte sărat în decor. Regizorul Silviu Purcărete după ce a văzut spectacolul mi-a spus: „Mi-au plăcut mult obiectele”. Fusese singurul care le-a remarcat. Obiectele vorbesc. Am găsit în garderoba teatrului din Sibiu, rochia Mariei Stuart, spectacol pus în scenă de Radu Stanca în anii ’60. Am făcut un spectacol cu acea rochie, care mi-a plăcut atât de mult, că am adus-o în două spectacole: „Veneţiana”, text erotic din Renaştere şi „Jocul morţii şi al vieţii în deşertul de cenuşă” de H.Lovinescu.

De ce montează unii regizori cunoscuţi mai des la Târgovişte decât în Bucureşti?

Pentru că noi le asigurăm lucruri care nu pot fi asigurate în Bucureşti. În primul rând liniştea de care au nevoie. Apoi, actorii vin la repetiţie. Nu chiulesc pentru că n-au unde să se ducă. În teatru sunt angajaţi 16 actori pentru două secţii. Puţini. Facem castinguri naţionale când avem nevoie. În provincie ai nevoie de un repertoriu consistent. Dacă n-au ce vedea la teatru, oamenii îşi pierd încrederea şi se îndreaptă spre sălile de teatru din Bucureşti. Eu mi-am ales lucruri incomode întotdeauna… dar satisfacţia e mare.

Cine va mai monta în Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte?

Suren Shahverdian, regizor la Teatrul Naţional Erevan din Armenia, a participat cu un spectacol montat la noi în 2009 la 17 festivaluri internaţionale; a luat premiul doi la Festivalul Apostrof de la Praga pentru spectacolul „Hitler in love”, montat când autorităţile locale vroiau să desfiinţeze teatrul. Regizorul Shahverdian va monta spectacolul „Othello” de W. Shakespeare. Alexandru Ivanovschi, un regizor din Macedonia, va monta „Trei surori” de Cehov. Avem un program, „Atomul Shakespeare”, unde  Ada Hausvater va pune în scenă spectacolul cu piesa „Îmblânzirea scorpiei”.

De unde aveţi bani pentru a scoate la rampă atâtea premiere?

Femeile din Trahis (2) Reg.A Hausvater_ costume Mc RANIN

„Femeile din Trahis”. Regie: A Hausvater; Costume: Mc RANIN

Treaba cu banii e o falsă problemă. Nu cu bani se montează spectacolele, ci cu talent, cu suflet. Montările noastre nu sunt costisitoare.

De exemplu, regizoarea Di Trevis de la Royal Shakespeare Company a cerut o sumă mai mică decât un regizor român. La fel s-a întâmplat şi cu domnul Juão Mota de la Teatrul Naţional din Lisabona. Regizorii străini nu vin pentru bani, vin să lucreze. Sunt interesaţi de conceptul unui teatru de repertoriu deschis spre inovaţie, de actorul român plin de talent.

Să zicem că nu este decor în spectacol, dar e nevoie de recuzită şi costume, iar acest lucru implică nişte costuri ale materialelor în primul rând, apoi restul, accesoriile şi croitoria etc. şi tot aveţi nevoie de nişte bani.

În vreme de criză, în 2009 şi 2010 teatrul a avut costume din rămăşiţe şi a rezistat doi ani. Costumele erau făcute de mine. Avem un singur croitor de teatru, Georgeta Brânzea, o doamnă extrem de talentată. Când teatrul nu avea niciun ban, am folosit resturi de catifea şi cristale Swarovski, pe care le aveam în magazie. Când faci cumpărături pentru un spectacol, întotdeauna rămâne ceva. Cred în imaginea teatrală. Prin costum trebuie să se vadă ceva somptuos pe scenă. În puterea lui de a produce EMOŢIE, costumul de teatru este altfel decât cel folosit pe stradă, în film sau în paradele de modă… graţie luminii, jocului actorilor, el prinde viaţă, culoare, descrie epoci, sugerează viitorul… E un element viu, nu decorativ.

Cred că bunul gust e esenţial. Am prieteni care se îmbracă de la second hand şi arată extraordinar şi cunosc femei cu bani, îmbrăcate de oameni foarte bogaţi, care arată lamentabil… şi apoi, un costum foarte des întâlnit în teatrul nostru este pielea actorului… Când joacă în pielea goală el nu se expune, el expune personajul… iar artistul nu arată goliciuni carnale, ci armonii anatomice, frumuseţi tulburătoare. Dacă totul s-ar face cu bani… lumea ar fi îngrozitor de tristă… ar arăta ca o clădire de bancă înaltă şi rece. Cred că „Spre un teatru sărac” a lui Grotowski şi „Spaţiul gol” al lui Peter Brook ne-au scos din zona realistă.

Nu se vedea că nu aveam bani. Am avut şi am mari satisfacţii. Sunt membru UAP, iar pentru mine scenografia este un lucru care a schimbat şi va continua să schimbe faţa teatrului mondial. Observ că sunt premiate decoruri construite din plexiglas şi inox, structuri arhitecturale, costumele scoase din fabrici sau ateliere scumpe… Când decorurile sunt mai importante decât actorii şi textul spectacolului, înseamnă că trăim într-o vreme de derută estetică, de neputinţă. Creativitatea trebuie să fie deasupra financiarului, chiar dacă şi acesta din urmă e important. Ţin la această ierarhie în teatru.

 

FOTO: arhiva personala



12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »