La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.
Un articol de Georgeta Filitti|10 decembrie 2016
Redactor a fost desemnat Ion Eliade Rădulescu, cel care scotea deja, de trei ani, Curierul românesc. Foaia apărea săptămânal, joia, într-un tiraj de 400 de exemplare şi se distribuia gratuit autorităţilor subordonate. Pe urmă i s-a pus un preţ; abonamrentul anual era de patru galbeni (cât costa atunci un bou de jug). În 1853 tirajul crescuse la 4 000 de exemplare.
Titlul i-a fost schimbat în 1859 când devine Monitorul Oficial. Cu format şi apariţie diferită (până azi, când e zilnic), publicaţia, ca mai toate lucrurile realizate în spaţiul românesc, s-a schimbat, şi-a sporit numărul de pagini, şi-a împărţit conţinutul (Dezbaterile parlamentare, din 1859 până în 1938, constituie cea mai expresivă arhivă de oratorie parlamentară naţională). Cel dornic să reconstituie istoria administraţiei, a birocraţiei române, găseşte în paginile Monitorului Oficial un tezaur de informaţii, înţelege ce s-a păstrat din vechea legislaţie sistematizată de fanarioţi, ce şi-au însuşit românii din jurisprudenţa occidentală (inclusiv din Codul Napoleon), cum au modificat, simplificat şi îmbinat textele de lege din toate provinciile istorice unite în 1918 pentru a dobândi o legislaţie unitară a noului stat, România Mare.
Tot în Monitorul Oficial (încă din 1833) îşi face loc o dispoziţie, urmată cu străşnicie până în1989, cea a depozitului legal. Orice editură (şi tipografie) era datoare să trimită marilor biblioteci un număr de exemplare din toate tipăriturile. Din 1948, această prevedere s-a urmat dar autorităţile comuniste au introdus aşa numitul fond special, la care accesul era restrictiv. Cum cei care decideau ce trebuie citit şi ce nu de marele public erau adesea abia alfabetizaţi, s-a ajuns la situaţii hilare. Opera istoricului latin Ttitus Livius a stat la index până în 1990 pentru că un şugubăţ, chestionat de cenzorul prostovan, a spus că e vorba de un autor nazist periculos.
Cel interesat de mişcarea proprietăţii (transferuri, cedări, înzestrări, testări, vânzări, confiscări, schimburi) găseşte harta integrală a acestui proces la licitaţiile (mezatul) organizat de primării. De numele publicaţiei se leagă şi locul de tipărire, Imprimeriile statului. În secolul 19 funcţionau într-o clădire din preajma bisericii Sf. Ilie Gorgani. Aici au fost aduse maşini, matriţe de tot felul, litere odinioară ale tipografiei Mitropoliei, de la Sf. Sava, comisia Centrală de la Focşani, mânăstirea Neamţu. Curând instituţia a ajuns să deţină monopolul publicaţiilor de calitate: reviste, dicţionare, ediţii de lux (ca Tetraevangheliarul găsit la Londra şi pregătit pentru tipar de Moses Gaster) şi-au găsit forma elegantă, luxoasă în această imprimerie.
Din combinaţia, peste vremi, a publicaţiei regulamentare iniţiată de generalul rus Pavel Kiselev, materializată la început de Eliade Rădulescu, cu o tipografie modernizată permanent, a răzbit până în zilele noastre o tiparniţă de prestigiu, Monitorul Oficial. Este un lucru ce se cere relevat pentru că tradiţia, continuitatea nu au făcut niciodată casă bună cu veşnica noastră dragoste de schimbare, de abandonare, de ignorare a valorilor din trecut.
