Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.
Un articol de Georgeta Filitti|27 aprilie 2016
Dar procesul a fost mai complex. Numeroşi particulari, oameni politici, bancheri, medici, avocaţi, negustori s-au simţit stimulaţi, ambiţionaţi să-şi ridice reşedinţe cât mai frumoase, mai plăcut mobilate în interior. Fiecare a contribuit atunci, în felul său, la modernizarea oraşului, la justificarea apelativului ce i-a fost dat de scriitorul francez Paul Morand de „micul Paris”
Cel mai grăitor exemplu l-a dat şi cel mai bogat om din acea vreme, supranumit Nababul. E vorba de Gheorghe Gr. Cantacuzino, prim ministru conservator la 1906; el decide să-şi construiască, pe o proprietate de pe Calea Victoriei aflată în stăpânirea familiei sale de sute de ani, o reşedinţă pe măsura poziţiei sale sociale. Va fi fost şi puţină înfruntare a monarhului. El, coborâtor dintr-o familie de împăraţi bizantini, recurge la un arhitect român, Ion Berindei.
Inaugurată în 1906, reşedinţa a cucerit prin originalitate. Cei doi lei de la intrare sunt o imitaţie a celor de la palatul Tuileries de la Paris, distruşi în timpul Comunei (1870). Sala de muzică, sala de dans şi sufrageria însumau 140 de metri pătraţi şi erau luminate de 600 de becuri. Parchetele americane de stejar, scările de marmură, pragurile de fontă şi picturile murale (datorate lui G.D.Mirea, Eug. Voinescu, Romeo Galeota, Walch, N. Vermont, Costin Petrescu) au conferit o eleganţă particulară palatului.
Sufrageria era proiectată pentru 50 de persoane dar în seara inaugurării – 29 ianuarie – fuseseră poftite 600 de persoane, aşa că masa a fost luată „în serii”. Cum fumatul era interzis, oaspeţii s-au ascuns pe scări sau în subsol ca să-şi practice viciul.
Strălucirea casei a continuat ani de-a rândul, când onorurile le făcea nora Nababului, Maruca Cantacuzino iar concertele interpretate sau animate de soţul ei, George Enescu, se succedau fără încetare. Se spune că Regina Maria şi soţul ei, Regele Ferdinand, erau oaspeţi frecvenţi – asta numai dacă gazda, după ce consulta astrele, nu găsea întâlnirea nefavorabilă. Atunci, şi cu un sfert de oră înainte de vizită, trimitea un bileţel de contramandare. Asemenea gesturi erau socotite culmea răsfăţului dar toţi le îngăduiau pentru că femeia era strălucitoare, dominantă şi mai cu seamă inspiratoarea unor oameni de geniu ca Nae Ionescu şi George Enescu.
După un accident nefericit care i-a desfigurat faţa, Maruka primea doar în salonul slab luminat, împodobit cu tot felul de perdele puse anapoda, încât devenea o aventură să te mişti de la un invitat la altul, cum cerea buna cuviinţă a timpului.
Ca şi alte clădiri bucureştene, palatul Cantacuzino a împărtăşit soarta ţării (ocupat, închiriat, devastat). În timpul Primului Război Mondial a fost reşedinţa unui arhiduce austriac (care nu i-a adus pagube); apoi, o vreme, a funcţionat aici Preşedinţia Consiliului de Miniştri. În august 1944, ruşii au intrat în Bucureşti. Au vizitat şi palatul Cantacuzino, cu baionetele scoase, „ca să-i dea afară pe burjui”; dar prestigiul imens de care se bucura George Enescu i-a determinat repede să-şi ceară scuze şi s-au făcut nevăzuţi.
Donat statului român cu clauza expresă de a fi transformat în lăcaş al muzicii, palatul s-a confruntat cu strâmbătăţile şi schimbările la nesfârşit ale legilor noastre. Numeroase instituţii s-au cuibărit în el. După cutremurul din 1977, închis publicului, a ajuns depozit al ajutoarelor trimise din străinătate şi distribuite discret „cui se cuvenea”. Economiile draconice făcute atunci la căldură au distrus instalaţia şi au afecat clădirea în general. După 1990, restaurarea mult aşteptată a fost înlocuită cu o confiscare: Uniunea Compozitorilor, ignorând condiţiile de donaţie, s-a instalat în cea mai mare parte a clădirii iar Muzeul George Enescu, adevărată Cenuşăreasă, îşi duce traiul cu greu, înghesuit într-un spaţiu unde mulţime de lucruri ar trebui restaurate, primenite şi făcute să amintească de gloria apusă.
Ca măsură a gustului cultural al Uniunii Compozitorilor, ferestrele centenare de la catul de sus au fost înlocuite cu termopane albe – pecete originală pe o clădire declarată monument istoric al Bucureştiului!
Foto: wikipedia
