Festivalul SoNoRo Musikland, proiect al platformei culturale SoNoRo, este inspirat de istoria impresionantă a saşilor din Transilvania şi celebrează, prin intermediul muzicii de cameră, patrimoniul cultural din oraşele Braşov şi Sighişoara, dar şi pe cel al câtorva sate de pe harta Colinelor Transilvaniei.
Un articol de Veronica Ștefan|8 august 2023
Am stat de vorbă cu pianistul Cristian Budu, prezent la Festivalul SoNoRo Musikland din acest an, despre care revista Gramophone scria: „Un pianist uimitor de original, cu o perspectivă muzicală și o maturitate care ar putea inspira invidie colegilor de două ori mai în vârstă decât el”.
Cristian Budu, tânărul brazilian cu părinți români, născut în anul 1988, apare ca o nouă referință pentru arta sa unică și realizările remarcabile. A devenit câștigătorul uneia dintre cele mai importante competiții din lume, Concursul Internațional de Pian Clara Haskil, la cea de-a 50-a aniversare, în anul 2013. Acest premiu se acordă doar unui câștigător pe ediție și, în unii ani, niciunuia. Pe lângă Marele Premiu, Cristian Budu a câștigat și Premiul Publicului și Premiul „Children’s Corner”. Criticii au considerat acest lucru drept cel mai important rezultat al unui pianist brazilian din ultimii 25 de ani.
Primul CD solo al lui Cristian, lansat în 2016 în Europa, a primit mai multe premii importante: „Editor’s Choice” de către Gramophone și „5-Diapasons” de către Diapason, o apreciere acordată rareori simultan. Până la sfârșitul anului 2017, acest CD a intrat pe lista Gramophone de „Top 10 înregistrări de Chopin”, pentru interpretarea lucrării 24 Preludii op.28 – lista include înregistrări istorice precum Concertele cu Martha Argerich, Polonaises cu Rubinstein, Valsuri cu Dinu Lipatti, Nocturnes cu Maria Joao Pires și Ballades cu Murray Perahia. Tot în 2017, interpretarea sa a celor 7 Bagatelles op.33 de Beethoven a intrat în „Top 10 înregistrări recente de Beethoven” de pe Gramophone.
Ai rădăcini românești, părinții tăi s-au născut aici. Cum au ajuns în Brazilia?
Acasă am vorbit limba română încă de la început. Nu am învățat să scriu, dar pot să înțeleg și să vorbesc. De fapt, mă simt brazilian, căci m-am născut acolo, însă îmi simt și originile românești, deoarece acasă se vorbea limba română, iar părinții mei respectau tradițiile românești (de Paște sau de Crăciun). Cred că felul meu de a fi și de a gândi este modelat de ai mei. În definitiv, ei au trăit 30 de ani în România, au emigrat în Brazilia în anii ’80 cu ajutorul bunicii mele materne al cărui tată avea legături cu Brazilia. Bunica provenea din vechea familie Ghica (Ghika, Ghyka) și prin natura meseriei călătorea foarte mult.
Părinții mei au studiat muzica de mici, deci și-au dorit același lucru pentru mine. Când au ajuns în Brazilia, au luat viața de la zero; tot ce au luat din România au fost cărțile și instrumentele muzicale. Tatăl meu cânta la pian și la clarinet, iar mama la vioară.
Ai frați?
Da, suntem trei: fratele meu este în São Paulo, este biolog și cercetător, iar sora mea locuiește în Paris și este profesoară la o facultate de fashion design. Toți am cântat, acasă se făcea muzică. Acolo unde locuiam, în apropiere de São Paulo, nu era o viață ușor de trăit, dar părinții noștri, prin intermediul cărților și a muzicii, ne-au dat o educație care a făcut apoi toată diferența.
Tată meu era inginer chimist și mama era medic stomatolog. Când m-am născut eu, fiind cel mai mic dintre frați, mama s-a dedicat în totalitate casei și copiilor.
Prima amintire despre muzică?
Colindele românești de Crăciun. Și astăzi mă emoționează foarte mult! Printre primele amintiri este și pianul pe care tatăl meu l-a primit cadou.
Mai faceți muzică în familie?
Da, atunci când putem tatăl meu și cu mine cântăm la pian, la patru mâni, și vorbim despre muzică. Și mama cântă la vioară, îi place foarte mult; cânta în trecut cu Orchestra Medicilor, când urma Facultatea de Stomatologie. Și eu am cântat cu Orchestra Medicilor, la Ateneul Român, Concertul nr. 2 de Rahmaninov, atunci când am venit pentru prima dată în România, în 2007, la 19 ani.
Îți propun să lămurim un aspect și să ne întoarcem la începuturi. Când ai început să studiezi muzica?
Tata cânta la pian și am început să îl imit. A văzut că aveam ureche muzicală și am luat primele lecții de pian la 5 ani cu doamna Elsa Klebanowski (a fost eleva marelui pianist Wilhelm Kempff), am lucrat sub îndrumarea ei până până la vârsta de 10 ani. Ai mei nu m-au forțat în niciun fel, totul a fost natural, iar pentru mine muzica vine din experiența de viață și de acasă. Și prima mea profesoară m-a ajutat ca relația mea cu muzica să fie sănătoasă și naturală și să iubesc muzica. Întotdeauna îmi arăta cum să cânt la pian, dar fără să îmi pună bariere, preda în mod creativ și foarte frumos. Cred că primul profesor îți definește relația cu muzica. E nevoie de disciplină, e clar, dar frumusețea muzicii și cum să înveți să descoperi întotdeauna ceva când cânți – acestea sunt esențiale. De-a lungul timpului înțelegi că ai cum să te transformi și să cânți diferit, să descoperi o relație mai profundă și mai frumoasă, iar muzica să fie și mai bine interpretată. Tehnica este importantă, dar trebuie să fie completată de relația artistului cu muzica.
Ce a urmat după primii 5 ani de muzică?
Înainte de facultate, am mai avut încă doi profesori în São Paulo – Marina Brandão și Claudio Tegg –, apoi am urmat cursurile facultății din São Paulo, am studiat cu Eduardo Monteiro, un mare pianist care încă predă, apoi am obținut o bursă de studiu în Boston, în primul an de master. Credeam că voi sta doar un an, dar am studiat timp de șase ani, am obținut Graduate Diploma și Artist Diploma. În ultimul program este admis doar un instrumentist pe an. În 2013 am participat la primul concurs internațional, Clara Haskil, în Elveția, și am avut noroc să îl câștig. Astfel s-au deschis pentru mine porțile Europei și am început să lucrez cu o agenție din Elveția.
În 2016 ai lansat primul CD solo, care a fost premiat cu Editor’s Choise, acordat de Gramophone și 5 Diapasons, oferit de Diapason – o apreciere conferită rareori simultan. Cum a fost această experiență pentru tine?
Pentru mine a fost o mare surpriză. Cred că este cineva la Gramophone, nu știu cine, care mă place foarte mult! În orice caz, a fost un ajutor pentru un pianist aflat la începutul de carierei.
Ai mai înregistrat și alte CD-uri?
Urma să fac o înregistrare în pandemie, în 2020, era programată în Europa, dar am făcut-o aici, în Brazilia. Am participat la proiecte diferite, am înregistrat cu Antonio Meneses, un mare violoncelist Brazilian (acum are în jur de 70 de ani, a câștigat concursul Ceaikovski) și urmează să iasă un CD. Am înregistrat și un CD solo, cu două ore de muzică braziliană foarte interesantă, de concert, dar și choro, un stil muzical care își are originile în samba, de fapt cu mult înainte, dar e instrumental.
În total am până în prezent șapte CD-uri și mă voi gândi ce să fac mai departe.
Ai avut un proiect foarte interesant în Boston și în Brazilia dedicat muzicii de cameră. Ne oferi câteva detalii?
Am început acest proiect când studiam în Boston. Ne-am dorit să aducem muzica de cameră chiar în case particulare. Proiectul din Boston s-a numit Groupemuse, iar cel din Brazilia, Pianosofia, inspirat din cuvântul filozofie, un fel de filozofie a pianului. Căutam case care aveau pian și aduceam muzicieni pentru a face muzică de cameră. Proiectul și-a propus să apropie oamenii de muzica clasică și să o asculte într-un mediu relaxat, foarte aproape de muzicieni.
Am selectat și case fără pian, aveam un parteneriat cu o instituție din Brazilia care ne punea la dispoziție un pian. Acest proiect a fost foarte important pentru mine, deoarece mi-am dorit să fiu mai aproape de public. În același timp, mi-am dorit ca publicul să fie mai aproape de muzicieni, căci de multe ori anumite persoane nu merg în sala de concert pentru că nu au o relație cu muzica clasică. Observ că există același concept și la SoNoRo Musikland; cel puțin la concertele organizate în sate, publicul este foarte aproape de artiști. În definitiv, muzica de cameră a fost creată în camere, într-un spațiu intim. Pentru mine a fost foarte important să fac aceste proiecte, unde există o exprimare muzicală mai liberă și, cum spuneam, foarte apropiată de public.
Dintre toate instrumentele ai ales pianul. Cum este acest instrument pentru tine, ce îl face unic?
Instrumentul este un instrument, nu e un obiectiv, ci este o modalitate să ajungi undeva, iar acest undeva este sunetul și ideea pe care vrei să o transmiți prin intermediul lui. Mă gândesc din ce în ce mai des la acest aspect: că, de fapt, pianul este doar o modalitate să ajung la o idee pe care vreau să o exprim. Pianul este ca o fereastră prin care vrei să spui ceva despre viață; poate să imite multe instrumente, dar e dificil față de celelalte. De exemplu, este diferit față de instrumentele cu coarde, căci acolo suntetul crește. La pian nota cade și trebuie să creezi multă iluzie atunci când interpretezi.
Pe de altă parte, pianul te răsplătește cu multe dimensiuni sonore, dă multă culoare armoniilor, poți să reduci o orchestră la pian, îți oferă multe posibilități; acest aspect îmi place mult la instrumentul meu.
Ai vizitat România pentru prima dată la vârsta de 19 ani. Ce îți amintești de atunci?
Prima vizită a avut un impact puternic asupra mea pentru că simțeam că este o reîntoarcere. Am avut norocul să cânt la Ateneul Român, un loc atât de special, de frumos și cu o acustică atât de bună! M-am întâlnit atunci cu prietenii tatălui meu și a fost copleșitor tot ceea ce am trăit. Am stat o săptămână, timp în care am interpretat în cadrul unui concert la Ateneul Român, cu Orchestra Medicilor, și am susținut un recital solo la Muzeul George Enescu.
Și pentru tatăl meu emoțiile au fost foarte puternice, deoarece revenea în România după 27 de ani, îți dai seama! Mama nu a mai revenit niciodată de când a plecat, a avut mereu grijă de casă, de familie și s-a dedicat creșterii celor 3 copii. Păstrează România în sufletul ei, îi este dor, are cu ea toate amintirile din copilărie și a menținut toate tradițiile românești în familia noastră, dar nu a reușit să mai revină în țară.
Soția ta e muziciană?
Nu, în prezent își dedică timpul unui doctorat în neuroștiințe, după ce a urmat o Facultate de Educație Fizică și Sport și un master în Biochimie. Pregătirea doctoratului ei ne dă posibilitatea să călătorim și să o luăm cu noi și pe Laura, fetița noastră de 1 an și jumătate.
Voi, muzicienii, călătoriți foarte mult, ajungeți în locuri spectaculoase, dar cred că poate fi un stil de viață obositor. Consideri că viața de muzician este mai degrabă grea sau frumoasă?
Nu e simplu, dar e foarte frumos și te îmbogățește interior. Nu e ușor, trebuie să mă gândesc la toate și, recent, la fetița mea, Laura. Eu sunt un pianist independent, nu sunt angajatul niciunei instituții, dar acum, odată cu apariția Laurei în viața noastră, am început să mă gândesc unde mă pot stabili, deoarece îmi doresc să petrec mai mult timp cu ea.
În acest stil de viață, cel mai important aspect – cel care te face să continui – este muzica și apoi răsplata pe care o primești atunci când o interpretezi, dar și relațiile umane care se creează atunci când cânți cu alți muzicieni și când cunoști oameni noi – artiști, public sau echipele care organizează concerte și festivaluri, așa cum sunteți și voi.
Ce ți-a adus muzica din punct de vedere uman și al unei filozofii de viață?
Muzica m-a învățat cum să relaționez. În special, dacă știi să faci muzică de cameră, știi cum să vorbești și știi să asculți în același timp. Muzica e armonie și echilibru, este mesajul pe care îl transmiți ca muzician. Aceste trăsături se pot folosi apoi în orice relație umană și în legătură cu viața ta.
Și în muzică există disonanțe și consonanțe, iar în viață, care în esență este problematică, încerc să găsesc soluții și să aduc armonia din muzică.
Cu ce compozitori ai rezonat, de-a lungul timpului, în modul cel mai intim cu putință?
Am întâlnit mulți compozitori care m-au marcat în perioade diferite din viața mea, dar cei la care mă reîntorc mereu și care vorbesc cu mine într-un mod foarte intim, cum spuneai, sunt Schumann, cu toată problematica lui, și Schubert. Sunt cei doi compozitori la care mă întorc întotdeauna, iar atunci când le reinterpretez lucrările, mereu descopăr ceva nou – și în muzică, și în mine. E foarte interesant că se întâmplă acest lucru cu persoane care nu mai sunt în viață, dar ele continuă să trăiască prin intermediul nostru și prin tot ceea ce au creat.
Cum a fost pentru tine experiența participării la festivalul SoNoRo Musikland din acest an?
A fost incredibilă! Este un proiect care ajunge în locuri foarte frumoase și care mi-a adus multă inspirație. Apreciez extraordinar relația cu oamenii din echipă; totul a fost făcut cu profunzime și naturalețe – la un nivel pe care nu l-am mai întâlnit la niciun festival până acum. Toți am lucrat, dar senzația mea a fost că ne-am bucurat împreună de ceea ce s-a întâmplat și, repet, m-a încântat naturalețea interacțiunii cu o echipă atât de luminoasă.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
