Portret în oglindă: Roxana Cîrciu și Andrei Gologan, pianiști și îndrăgostiți
https://www.ziarulmetropolis.ro/portret-in-oglinda-roxana-circiu-si-andrei-gologan-pianisti-si-indragostiti/

SoNoRo Musikland, proiect al platformei culturale SoNoRo, este inspirat de istoria impresionantă a sașilor din Transilvania și celebrează, prin intermediul muzicii de cameră, patrimoniul cultural din orașele Brașov și Sighișoara, dar și pe cel al câtorva sate de pe harta Colinelor Transilvaniei.

Roxana Cîrciu (32 de ani) și Andrei Gologan (30 de ani) sunt doi tineri pianiști născuți în România, care trăiesc în Salzburg. Au obținut premii importante încă de la vârste fragede și au continuat să învețe și să se perfecționeze sub îndrumarea unor profesori din țara noastră și din străinătate. Anul acesta participă pentru prima dată la un proiect SoNoRo și sunt foarte fericiți atunci când interpretează împreună. Sinergia muzicală dintre ei este datorată și faptului că formează un cuplu în viața personală.

Pianista Roxana Ioana Cîrciu a obținut premii la numeroase concursuri naționale și internaționale de pian. La vârsta de 10 ani a câștigat Marele Premiu al Concursului de pian, în memoria compozitorului Paul Constantinescu. Ulterior a obținut Premiul I la Concursul Internațional de Pian „Rovere d’Oro” din San Bartolomeo al Mare. În urma acestor succese, Roxana și-a făcut debutul orchestral, la vârsta de 16 ani, alături de Orchestra Filarmonicii Banatul, condusă de Cristian Florea, interpretând Concertul pentru pian nr. 3, op. 37 de Beethoven. În anii care au urmat, Roxana a lucrat cu maestrul Gheorghe Costin și a fost invitată la concerte în Germania, România, Ungaria, Austria și Franța.

Andrei Gologan a fost caracterizat ca fiind „un poet al interpretării pianistice” (Süddeutsche Zeitung), cu o „bogată varietate de sonorități” și „o strălucire tehnică” (General-Anzeiger Bonn). Printre cele mai importante evenimente recente se numără invitația lui Sir András Schiff de a lua parte la seria Building Bridges, ceea ce a dus la recitaluri de debut în întreaga Europă la Konzerthaus (Berlin), deSingel Arts Centre (Anvers) și Beethovenhaus (Bonn), printre altele. De asemenea, a fost invitat la festivaluri precum Mozartwoche (Salzburg), Schleswig-Holstein și Herbstgold (Palatul Estherházy, Eisenstadt). Printre aparițiile solistice ale lui Andrei se numără Camerata Salzburg la Stiftung Mozarteum, Orchestra Filarmonicii din Kiev și Orchestra de Cameră Sándor Végh.

Unde v-ați născut?

Roxana: În Drobeta-Turnu Severin, dar m-am mutat în Timișoara când aveam 10 ani.

Andrei: Eu m-am născut în Piatra Neamț și am trăit acolo până la 16 ani, apoi m-am mutat în Salzburg, unde am urmat cursurile Universității Mozarteum.

Prima amintire marcantă despre muzică?

Andrei: Am început pianul la 5 ani și zece luni, iar șase luni mai târziu participam la primul meu concurs. La gala de premiere urma să se anunțe câștigătorii, iar eu eram urcat pe un calorifer vechi, din fontă, și nici prin gând nu-mi trecea că aș putea să iau un premiu. Când am auzit „Premiul I – Andrei Gologan”, preșcolar (nici nu-mi amintesc ce a spus domnul care prezenta), am sărit de pe caloriferul acela, pur si simplu nu-mi venea să cred! Și acum îmi amintesc acea săritură, era ca și cum aș fi sărit de la etajul al doilea. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că pot face lucrul acesta și că îl pot face bine.

Roxana: Și eu am o amintire puternică, tot dintr-o competiție, așa era atunci – după un an de pian, deja mergeai la prima competiție. Primul meu concurs a fost la Târgu Jiu. Îmi amintesc că la un moment dat chiar m-am încurcat din cauza emoțiilor și am fost atât de supărată încât m-am dus imediat la profesoara mea și am izbucnit în plâns, căci era ca a doua mamă pentru mine. A urmat o pauză și am văzut cum discutau cei din juriu, iar un domn tot arăta spre mine, moment în care am devenit sigură că n-am făcut absolut nimic. În fine, când s-au anunțat premiile și mi-am auzit numele lângă Premiul I, am crezut că au încurcat numele competitorilor, pur și simplu nu îmi venea să cred!

Cum ați ajuns să studiați pianul?

Andrei: Din două direcții. Prima: aveam un vecin la etajul 4, cu o fetiță puțin mai mare decât mine, care avea o pianină și mergea la școala de muzică. Când îi vizitam, mă jucam cu clapele. În același timp, a doua direcție: tatăl meu avea probleme cu somnul și asculta din senin (nefiind pasionat de muzică clasică) Nocturnele lui Chopin. Când am făcut conexiunea că dulapul cu clape poate scoate sunetele acelea frumoase, mi-am spus că vreau să învăț și eu!

Roxana: Am început pianul la 7 ani și jumătate. Aveam niște prietenii de familie, fetița lor cânta la pian, avea chiar un pian cu coadă acasă, și o rugam să îmi cânte ceva, până când am știut că vreau și eu să încep. Lucra cu aceeași profesoară pe care am avut-o și eu.

Unde ați studiat și cine v-a format?

Andrei: Am avut marele noroc să intru în legătură cu acest om extrem de interesant – Iulian Arcadi Trofin, pianist, care a studiat la Iași și a emigrat în Italia înainte de 1989. La începutul anilor 2000 s-a întors în România și făcea scouting de pianiști. Având o ureche foarte fină, îi și găsea; vedea unde există potențial. Din mâinile lui au ieșit puțini pianiști, dar toți trăiesc acum din muzică. Cota de succes lui este incredibilă, te inspira imens și te făcea să iubești muzica. Lecțiile nu durau 60 de minute, nu îți spunea să cânți un studiu sau o sonată sau să faci un anumit exercițiu, ci era o zi închinată muzicii și artei de a trăi prin muzică. Locuia într-un sat de lângă Piata Neamț și uneori ajungeam la el sâmbătă dimineața și rămâneam până seara. Îmi povestea tot felul de aventuri legate de muzică, iar eu înțelegeam din ce în ce mai mult cum ar putea să arate viața mea ca muzician – să călătoresc, să întâlnesc mulți oameni sau să învăț pe ultima sută de metri o piesă pentru că trebuie să o cânt într-un concert. Am învățat de la el despre pianiști legendari, despre care nu auzisem niciodată la școală. Îmi povestea despre Mexic, America, jucam fotbal cu el, mergeam pe dealuri, vorbeam despre tot felul de lucruri; asociam muzica cu fericirea, exploram viața cu ajutorul lui. Sunt absolut convins că datorită lui sunt pianist.

Apoi au mai fost și alți mentori, iar în ultimii ani, cel care m-a inspirat cel mai mult este Sir András Schiff, un pianist care va rămâne în istorie, și care, fiind în apropierea lui, m-a cizelat.

Cât despre studii, m-am mutat la 16 ani de la Piatra Neamț la Salzburg pentru doi ani de studii preuniversitare și am studiat cu profesorul Pavel Gililov și apoi cu Claudio Martinez Mehner și Ferenc Rados. Ultimul este o entitate muzicală, acum are în jur de 90 de ani, fiind genul de persoană de care îți e frică, dar de la care înveți totul.

Roxana: Am început liceul de muzică în Drobeta-Turnu Severin, cu doamna profesoară Elisabeta Taurel (fostă Andreescu) apoi m-am mutat în clasa a IV-a la Timișoara, unde am studiat cu doamna Felicia Stancovici, fostă elevă a Floricăi Musicescu (profesoara lui Dinu Lipatti). Am făcut în paralel clasa a XII-a la Salzburg, unde am urmat un curs preuniversitar cu profesorul Stan Ford și masterul cu Imre Rohmann (fost elev al lui Ferenc Rados).

Doamnei profesoare Andreescu îi plăcea să organizeze activități extracurriculare – vizite la muzeu sau la teatru, iar soțul ei era profesor de vioară, dirijor și compozitor, strângea elevii mai buni de la mai multe clase, făcea o mică orchestră și compunea pentru orchestra respectivă. De Crăciun recitam poezii, cântam la pian, era și orchestra (chiar au organizat la un moment dat și un mic turneu prin Lugoj), și atunci am cântat pentru prima dată cu orchestra o compoziție de-a lui. Ceea ce țin minte și m-a impresionat este că afișele evenimentelor erau făcute chiar de un profesor de la Facultatea de Arte, erau pictate, iar doamna Andreescu le trimitea și către presă și ne prezenta activitatea și concursurile pe care le câștigam. De fapt, abia așteptam să plecăm la concursuri, să fim împreună, să mergem la cămin, să avem experiența respectivă, nu competiția în sine. Competiția venea ca o încununare a muncii noastre. Legătura pe care am avut-o cu profesoara mea a fost foarte puternică și îmi amintesc că înainte de primul concurs mi-a fost rău și a stat toată noaptea cu mine, iar la ora 5 dimineața mi-a spus: „Uite, să nu uiți niciodată că acum încep păsărelele să ciripească!”.

Și eu organizez acum concerte tematice cu elevii mei, fiind inspirată de ceea ce am trăit în anii de formare.

Andrei: Cred că asta a fost crucial în formarea noastră – entuziasmul profesorilor și iubirea față de muzică.

Roxana: De fapt, atunci când ești copil nu realizezi ce înseamnă muzica, ce înseamnă să cânți la pian sau ceea ce faci tu. Te apuci și încet-încet, prin intermediul oamenilor sau al evenimentelor, îți dai seama că acesta este drumul pe care vrei să mergi mai departe.

De ce pianul este unic pentru voi, fiind instrumentul pe care l-ați ales?

Andrei: Probabil că datorită versatilității lui, căci avem posibilitatea să ajungem de la cele mai joase frecvențe până la cele mai înalte și să cântăm multe note deodată, ceea ce nu se poate realiza cu multe instrumente.

Acum, ca adult, am senzația că poți imita natura mai ușor cu ajutorul pianului pentru că și muzica este inspirată din natura umană sau cea înconjurătoare. Având versatilitatea aceasta sonoră imensă a pianului, putem imita multe sunete esențiale ale naturii (ciripitul păsărelelor, suflarea vântului, râul ș.a.).

Roxana: Am ales pianul pentru faptul că sună ca o orchestră, e foarte apropiat de o orchestră. Asta m-a fascinat de la început – că poți să cânți mai multe voci deodată.

Ce alt instrument vă place?

Andrei: Sunt perioade și perioade. De exemplu, cânt acum un compozitor armean și muzica lui e de insiprație folclorică. Căutând informații despre muzica tradițională din Armenia, am dat peste un instrument care se numește duduk și mi se pare fascinant.

Roxana: Îmi place violoncelul. Dacă nu aș fi făcut pianul, mi-aș fi dorit violoncelul, și încă îmi doresc, e posibil să încep să învăț la un moment dat. Și îmi place și vocea.

Andrei și Roxana (se completează reciproc): De fapt, noi vrem constant să imităm vocea umană. Cu atât mai mult la pian, deoarece nu putem să susținem sunetul, aceasta este ceea ce ne lipsește cel mai mult în comparație cu alte instrumente. Toți pot susține un sunet, pot face crescendo și decrescendo pe o notă, ceea ce noi, la pian, nu putem. Suntem nevoiți să păcălim urechea pentru că îndată ce apăsăm clapele, sunetul cade. Ca să imităm vocea umană trebuie să ne păcălim urechea și pe cea a ascultătorului, să creadă că noi unim notele între ele, așa cum unim cuvintele.

Cum ați descrie muzica de cameră unui copil de 8 ani?

Roxana: E ca și cum ai construi cu lego sau cuburi împreună cu mai multe persoane, iar fiecăreia i se dă câte o parte și trebuie să contribuie la rezultatul final. Să ne imaginăm că am construi, cu ajutorul pieselor de lego, castelul Hogwartz din seria Harry Potter și că toți oamenii care sunt implicați trebuie să ajungă la conceptul final.

Andrei: Ai spus excelent, Roxana, este vorba despre colaborare și înțelegere.

Cum este pentru voi momentul în care descoperiți o lucrare nouă care vă place foarte mult?

Andrei: Este frustrarea că iubești atât de mult lucrarea pe care o descoperi și ești conștient că iubirea aceasta va trece. Iubirea la prima vedere nu se compară cu cea de lungă durată, care și ea e frumoasă, dar entuziasmul pe care îl simți atunci când citești o lucrare pentru prima dată și iubești fiecare sunet este un sentiment unic. Îmi amintesc că atunci când am descoperit împreună o sonată de Mozart pe care nu o cunoșteam, nu voi uita niciodată impactul pe care l-a avut asupra mea – la fiecare măsură nu îmi venea să cred cât este de frumoasă!

Roxana: Am aceeași trăire. La început este incredibil, ești în extaz, apoi acest sentiment se pierde, din păcate. Poate că acesta este un defect al muzicienilor – acela că odată ce ajungi să cunoști o lucrare, te detașezi de ea, nu o mai poți trăi ca atunci când ai descoperit-o. Începi să fii preocupat de alte detalii, de greșelile pe care le faci, în comparație cu bucuria inițială.

Cum gestionați momentele în care apar derapaje și cum vă raportați la perfecționismul pe care îl implică această profesie?

Andrei: În fiecare secundă petrecută la pian trebuie să echilibrăm sentimentele artistice cu dorința de perfecțiune care, în mod normal, nu poate fi satisfăcută până la capăt.

Cred că pentru amândoi este o dorință constantă de a ne îmbunătăți interpretarea, de a înțelege și mai bine universul muzical pe care îl trăim zi de zi, iar atunci când nu suntem satisfăcuți pe deplin de munca noastră – în sala de studiu sau pe scenă – apare o anumită frustrare care, desigur, nu ajunge la public, dar continuăm. Mai ales în situații în care îți dorești să reușești, nu doar de dragul de a fi perfect, ci de dragul muzicii, de dragul unei lucrări pe care o iubim atât ne mult, ne dorim ca ea să sune exact așa cum ne imaginăm că ar trebui să sune, în semn de respect față de lucrarea respectivă.

Roxana (continuă ideea lui Andrei): De fapt, asta este ceea ce doare cel mai tare, căci ai impresia că nu îi faci dreptate lucrării, și asta te frustrează cel mai mult.

Andrei: Acesta este și obiectivul nostru cel mai important: să reușim să punem iubirea față de lucrarea respectivă în prim-plan, chiar dacă se întâmplă să greșim, căci e uman, și să simțim că ne-am dat sufletul pentru ea.

Ați fondat un proiect prin intermediul căruia promovați tinerii muzicieni, artiștii și actorii aflați la început de drum, într-un mediu interdisciplinar. Ne oferiți detalii despre acest proiect?

Andrei: Ideea festivalului pe care l-am organizat în 2017 și 2018 a fost un răspuns la sterilitatea din facultate. Am precizat deja că profesorii din copilărie au fost cei care au pus fundația iubirii noastră pentru muzică. Sigur că ceea ce am învățat în facultate este extraordinar de util, ne-a perfecționat din multe puncte de vedere, dar era și foarte static, și într-un fel am simțit că este împotriva artei și a frumosului. Tocmai din acest motiv, m-am și gândit dacă e corect să îți spun că prima mea amintire importantă legată de muzică este din cadrul unui concurs, deoarece tocmai ideea competiției în muzică este una cu care nu rezonez. Normal că există, dar cred că ar putea fi mai bine echilibrată într-o societate bazată pe consum și competiție. În acest context, ne-am gândit să creăm un spațiu în care tinerii din Salzburg să se poate exprima în mod natural, ceea ce se întâmplă și la SoNoRo. Ne-am propus să invităm cât mai mulți tineri, cu ideile lor, din diverse zone artistice, și s-au creat mai multe tipologii de concerte. De exemplu, am organizat și concerte pentru copii, care au implicat și povestitul unor basme sau lectura unor scrisori de-ale lui Mozart către mama lui, atunci când era mic, însoțite de lucrările potrivite. Am invitat și un artist vizual, o pictoriță, și am creat programul muzical în jurul lucrărilor ei.

Când a început pandemia, am creat împreună cu televiziunea austriacă FS1, o serie de concerte intitulată ONLINE: Concerts & Talks, era singurul mod de a face muzică de cameră în acea perioadă.

Formați un cuplu. Cum v-ați cunoscut?

Roxana: Ne-am cunoscut în Salzburg (deoarece amândoi am studiat acolo), dar, pentru că eu păstrez programele concursurilor la care am mers, am descoperit că am participat amândoi la un concurs în România. Chiar n-am știut, căci el era preșcolar, eu fiind cu doi ani mai mare, și a fost foarte amuzant să aflăm asta! Andrei a ajuns în Salzburg cu un an înaintea mea (în 2010, la 17 ani, iar eu în 2011, la 19 ani).

Andrei: La câteva luni după ce ne-am cunoscut, am devenit un cuplu și așa am rămas de atunci, adică de aproape 12 ani. Putem considera că am crescut împreună și că ne-am dezvoltat pe toate planurile.

Cum vă simțiți atunci când interpretați împreună?

Andrei: Crescând împreună, modelându-ne unul pe altul, personal și muzical, am ajuns să formăm un duo – inițial în cadrul unor cursuri de muzică de cameră, apoi din ce în ce mai mult. Consider că acest aspect este unic, deoarece nu multă lume are șansa să își cunoască partenerul de muzică de cameră atât de intim și pe o durată de timp atât de lungă.

Roxana: Faptul că ne cunoaștem atât de bine și stăm constant împreună ne face să ne simțim în largul nostru, dar și să facem remarci care uneori pot să rănească. Totuși, aceste remarci se pot transforma în avantaj, deoarece realizăm că au fost probleme și avem răbdarea să discutăm despre ele. La final, ajungem să avem trăiri pe care nu le simțim cu alți parteneri de scenă.

Atunci când repetăm sau cântăm, există tensiune sau conexiune, și e normal, așa e în muzică, dar și în viață. Devenind conștienți de tensiuni, înțelegem mai mult și din relația noastră și ne gândim cum putem să o facem cât mai armonioasă.

E foarte special faptul că ne simțim atât de bine unul pe celălalt și de cele mai multe ori nici nu trebuie să vorbim. Ne înțelegem din energie, simțim vibrația și atunci este un moment foarte frumos, foarte special.

Andrei: După pandemie am început să cântăm și mai mult împreună și poate că eram în pericol să nu ne înțelegem, dar s-a întâmplat exact opusul: simt că acum o înțeleg pe Roxana și mai bine în viața personală și mă gândesc mereu ce aș putea face să o respect și mai mult, să o înțeleg și mai bine. O înțeleg la fiecare gest, atunci când interpretează, dacă are nevoie de mai mult sau de mai puțin timp în cadrul frazei muzicale. Îmi doresc ca ea să înflorească!

Cum a fost pentru voi experiența SoNoRo Musikland până acum?

Andrei: Incredibilă! E o atmosferă relaxată, dar cu o extraordinară iubire față de muzică, așa cum rar se întâlnește. Muzica este și o industrie, iar cicatricile industriei le vezi cel mai bine la un festival. Simt că aici obiectivul festivalului este să se facă muzică, nu să se etaleze orgoliile muzicienilor, ceea ce e foarte important, firește. Mi-am dat seama din prima zi că aici este vorba despre muzică! Din punctul meu de vedere e mai important faptul că acum, la acest festival, sunt împreună cu niște oameni cu care poate că nu am mai colaborat și că mă voi bucura de acest moment. Până acum am simțit că în toate repetițiile și concertele a fost vorba despre asta și sunt extrem de fericit!

De asemenea, sunt bucuros că am fost și bursier SoNoRo Interferențe, în 2011, la un workshop din Montepulciano și că aceasta este prima mea participare un festival SoNoRo.

Roxana: Și pentru mine experiența SoNoRo Musikland a fost superbă, totul este la superlativ, se creează o magie pe care nu o întâlnești des, mă simt extraordinar! E ca o vacanță în care totul îți place.

În afară de muzică, ce vă aduce muzicalitate, echilibru și armonie în viață?

Andrei: Natura mă echilibrează cel mai mult, iar avantajul orașului în care locuim este că are un deal și o pădure și am mereu posibilitatea de a ieși din cotidian. Când sunt stresat am mereu acest prilej de a evada în natură, mai ales că idealul suprem al muzicii este de a imita natura.

Roxana: Și pe mine mă bucură natura, plimbările și oamenii. Îmi plac oamenii, mă fascinează poveștile și istoria lor personală.

Fotografii de: Șerban Mestecăneanu