Într-o societate bulversată ca a noastră, în care omul are în faţă permanent provocări diverse, „Portugalia” de la Teatrul Metropolis nu poate fi decât o invitaţie de nerefuzat.
Un articol de Dana Ionescu|13 iunie 2022
Nu e pentru prima dată când la Sala „Olga Tudorache” spectatorii îi pot vedea pe unii din cei mai tineri actori, care se pregătesc pentru o carieră într-o profesie pe cât de râvnită, pe atât de încercată. Ilustrând preocuparea constantă pentru afirmarea profesioniștilor în formare, Teatrul Metropolis găzduiește de un an reprezentații ale unui spectacol care, datorită calităților sale, merită văzut de un public cât mai larg. În direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, absolvenții din 2021 ai masterului de actorie de la UNATC evoluează pe o scenă profesionistă, într-o creație cu sens și de ținută.
Mai întâi, ochiul spectatorului observă verdele și albastrul predominant în spațiul minuțios conceput de cunoscuta scenografă Adriana Grand, culori care îi vor rămâne întipărite în memorie și după ce va părăsi sala. Și, pe măsură ce se spune povestea unor oameni simpli dintr-un sat unguresc uitat de lume, cu dramele și neputințele lor, simbolistica celor două culori sintetizează sensurile acestei montări ce scoate la iveală, cu empatie, omenescul unor personaje ofertante pentru actori. Verdele ierbii și albastrul cerului, al mării și al oceanului la care visează, de exemplu, pescarii din Portugalia, frumoasă metaforă a libertății de neatins, colorează viața fără culoare a unor personaje prinse în cercul necruțător al existenței și al propriilor inerții.
Într-o tragicomedie de două ore, în care spectatorul urmărește povești nefericite, așa cum prind ele contur într-o cârciumă în care clienții își dezvăluie mai ales defectele, limitele și neîmplinirile, de cele mai multe ori învăluite într-un umor înduioșător, publicul urmărește un bâlci al deșertăciunilor și are multe întrebări la care trebuie să găsească propriul răspuns. Textul atât de reușit al lui Zoltán Egressy îi prezintă pe Fundă, Poreclă, Sfeclă, Clamă, Satana etc., alături de un cârciumar cât se poate de înțelegător și de un preot cât se poate de neconvențional, pentru un sat anchilozat în tradiție, și cât se poate de frământat.
Montarea semnată de Victor Ioan Frunză, care a mai pus în scenă „Portugalia” cu mai multe trupe, se constituie în primul rând într-o invitație la reflecție, făcută într-un moment de mare confuzie, într-o societate în care umanul se redefinește. O reflecție ce nu poate fi decât personală, a fiecăruia, pe marginea unor întrebări puse de situațiile din spectacol. De exemplu: Este fericirea o datorie e fiecăruia dintre noi, chiar dacă ea provoacă nefericirea altuia? Și, apropo, ce este fericirea? Este tradiția un dat implacabil sau/și o viziune de care trebuie să fugi? Este crima un păcat, dacă e comisă în legitimă apărare? Este omul o jucărie la cheremul sorții sau un constructor al propriului destin?
Din cârciuma de la Irgács, unde se întâlnește cu mic, cu mare tot satul, Budapesta pare un vis frumos. Închiși în cercul lor îngust, sufocați de tradiția care le dictează existența, oamenii visează la o viață care e în altă parte. Un cârciumar, un polițist, un preot, chiar și un scriitor care tulbură ordinea nestrămutată a satului, o tânără care își așteaptă cuminte viitorul, fără a îndrăzni să viseze prea mult, și alte câteva personaje se zbat ca într-o colivie. Povestesc și uneori se eliberează, pentru moment, de poveri sufletești. Dominați într-o oarecare măsură de spiritul locului, povestesc și așteaptă soluții salvatoare. Povestesc pentru a supraviețui.
Această înduioșătoare lecție despre omenesc, omenie și umanitate, petrecută într-un loc prin excelență al omenescului, unde la un televizor vechi se aude și se vede adesea chipul Amáliei Rodrigues, celebra cântăreață portugheză de fado, are generozitatea și subtilitatea de a-i lăsa spectatorului libertatea de a descâlci el poveștile, de a descoperi el secretele personajelor, de a configura el sensurile. În slujba unei viziuni regizorale integratoare, atentă la cele mai fine nuanțe, foarte tinerii Alexandru Munteanu, Ilinca Neacșu/ Ioana Niculae/ Cristina Simion, Sami Al Tawel/ Denis Imbrescu, Visarion Udatu, Alexandru Prica, Adrian Ban, Alexandra Oiște, Tudor Cucu Dumitrescu/ Gabriel Zaharia, Ecaterina Lupu/ Laila Abdel Hafiz dau viață unui univers în care lacrima și hohotul de râs coabitează adesea. Și, țintind sus, ilustrează un tip de teatru destinat publicului larg, dincolo de orice preocupare ideologică a momentului, un teatru destinat acelor spectatori dornici să participe la o întâlnire reală, benefică, în urma căreia rămân destule gânduri și întrebări, împreună cu plăcerea de a descoperi forța artei și a teatrului într-un timp grăbit, în care toată lumea e preocupată de verdicte, nu de explicații.
Foto: Adriana Grand
