Tiberius Zavelea s-a născut în Constanţa si a absolvit U.N.A.T.C-ul în 2022, la clasa profesorilor Mihaela Sârbu şi Florin Grigoraş. La Teatrul Metropolis joacă în spectacolul „Un basm urban”, scris şi regizat de Norbert Boda.
Un articol de Cristian Moțiu|8 noiembrie 2023
Un musical unde dramaturgia este reteatralizată inedit prin includerea unei narațiuni muzicale spectaculoase, specifice urbanului modern, hip-hop-ul, însoțit uneori și de alte genuri muzicale. Această muzică, izvorâtă din realitățile celor urgisiți social, are virtuți teatrale incontestabile, glisând versatil între atitudine provocatoare și poeticitate, în cazul de față intensificând accentele unor destine de copii defavorizați din orfelinate în răzvrătirea lor de a nu rămâne în condiția de victime. Ei devin eroii rebeli ai unei povești spuse din perspectiva copilăriei, dificultățile întâmpinate sunt depășite în joacă, un basm în care, după o aventură inițiatică, fantastă și, uneori, absurdă, binele învinge. Actorii, deveniți copii, trupă de orfani pasionați de muzica urbană, ne vor purta cu energie, umor și virtuozitate, prin dinamica visului lor dramatic, spre o înțelegere mai profundă si mai empatică a destinului celui nedreptățit și aflat în inferioritate.
Felicitări! Cu toții sunteți extraordinari în spectacolul „Un basm urban”. Sper să aibă o viață cât mai lungă, merită văzut de cât mai mulți oameni…
Mulțumim frumos! Așa să fie! Și noi îi dorim o viață lungă.
De ce actor?
Răspunsul scurt este că n-am învățat să fac altceva și nici nu vreau să învăț altceva. A fost o surpriză, un accident, poate e un clișeu răspunsul. Am avut un spectacol la școală coordonat de profesoara de română la clasa cu doi ani mai mare a surorii mele. Au avut nevoie de doi băieți, am ezitat gândindu-mă că voi fi luat peste picior de colegii mai mari. M-am dus, sora mea a luat premiu pentru acel spectacol. Am rămas și m-am alăturat unei mini trupe de teatru, „Aici”, înființată și condusă de actorul Tiberiu Roșu. După vreo doi ani, eram clasa a șaptea, m-a chemat în trupa liceului, pe urmă am fost la două festivaluri. Am stat tot liceul, n-am mai avut weekend liber, prin urmare am dedicat prea mult timp ca să nu o apuc pe drumul ăsta și să nu dau la facultatea de teatru. În București, veneam doar la festivaluri. Inițial am vrut să dau la Cluj, pentru că îmi explorasem mai mult partea corporală, dans, mișcare, și auzisem că acolo se merge mai mult pe zona asta. Am avut și mult noroc. Am intrat din prima și primul. Am fost la clasa Mihaelei Sârbu și a lui Florin Grigoraș. Aveam dimineața cursurile de vorbire, mișcare scenică, dans, teoretice și după amiaza până seara actorie cu profesorii de grupă. Treabă serioasă.
Pe lângă abilități native, ai făcut în liceu sport de performanță, dans…?
Am făcut o mulțime. Am început cu înot, pe urmă baschet, karate (cred că m-a format cel mai mult, mi-a dat simțul impactului și flexibilitate). Revenind la admitere, aveam bacul de dat, nu aveam nici repertoriul făcut și pentru că examenul la U.N.A.T.C era după cel din Cluj, am dat la București. Când eram mic am vrut să mă fac navigator ca tatăl meu, dar a zis că-mi rupe ceva dacă îndrăznesc și am renunțat. Prin clasa a 11-a stăteam cu un prieten de vorbă despre ce vom face în viață și eu am spus „măi, cum ar fi dacă aș da la actorie”.
Vreun eveniment sau rol marcant pentru ucenicia ta?
Examenul din anul doi cu Cehov, scena între Astrov și Elena Andreevna. Aveam a doua zi examen și eu nu eram mulțumit deloc. M-am dus la profesorul Florin Grigoraș să-l rog să ne vedem cu două ore înainte de examen să mai lucrăm scena. Ne-am văzut de dimineață, am mai deslușit relația din scenă, după examen feedback-ul a fost bun. Pe urmă stăteam la bere și proful mi-a zis că un anumit moment din scena mea a fost cel mai apreciat din examen de către Comisie. Îi sunt recunoscător domnului Grigoraș, a fost un moment de cotitură, un „boost” de încredere atunci când aveam mai mare nevoie.
M-a plăcut Astrov și pentru că eu am fost mult timp cercetaș în liceu, mereu mi-a plăcut natura și mi l-am imaginat pe Astrov cum are viața lui la ocolul silvic, cu cabana și pomii lui, cu grija lui pentru ce lăsăm în urmă. La ceva vreme după ce l-am făcut la clasă am avut un workshop cu Yuri Kordonsky și mi-am ales din nou scena asta pentru lucrul cu el. Am desfăcut-o și mai bine și am înțeles și alte nuanțe. Pe urmă a fost Romeo shakespearian de la licență. Mi-ar fi plăcut și Puck. Cred că mi-a mai ieșit ceva contemporan în care am jucat, o licență la regie, „Wasted” de Kae Tempest, în regia lui Vlad Isăilă, o piesă despre o lume fără direcție.
Aveai și o frică de ridicol în doze mai mari decât cele permise pentru meseria asta?
Sigur. Însă, pe de altă parte, și dorința mea de a nu greși era exagerată, nu eram destul de liber. A mai fost un moment în anul întâi, eu având de vreun an și o iubită care era cam geloasă, când după o ceartă nu puteam să lucrez la clasă sub nicio formă. Am ieșit pe hol, profa Mihaela Sârbu a venit să mă consoleze și să mă încurajeze. M-am dus la toaletă, am plâns, am refulat, m-am spălat pe față, m-am uitat în oglindă… eram ok. Am revenit în clasă, reușind să mă desprind de ceea ce însemna acasă. Din ziua aceea n-am mai lăsat viața personală să influențeze profesia.
Profesorii trebuie, zic eu, să încerce să vă scoată din zona de confort. Cum e cu limita încălcării noilor reguli de corectitudine? Au mai fost zvonuri, scandaluri pe tema asta.
De obicei, când se întâmpla ieșirea din confortul imediat, era spre binele nostru. Tot mai multe școli de teatru vor prelua principii și reguli din vest. Corectitudinea politică nu e neapărat un principiu rău, dar există o graniță fină care ar trebui să rămână…
Este posibil ca uneori regizorii să-și aleagă subiecte exclusiv din rațiuni ideologice?
Depinde de regizor. În prezent jucăm un spectacol, „Party”, care este o ironie la adresa celor care se consideră de stânga, sunt convinși, dar totodată le tot scapă cuvinte ofensatoare, își fac cumpărăturile pe massmarket, comandă pe Glovo și se îmbracă pe net. Oameni care pretind că sunt de o anumită părere și direcție care, de fapt, se contrazic cu atitudinea și faptelor lor. Denunți ceva, dar mănânci și tu la masa asta.
Regizorii cu care am lucrat aveau un drive real în zonele alese de ei. În „Party”, de exemplu, sunt spuse niște fraze clar politic incorecte. Când spui că o masă de oameni face un anumit lucru pentru că ei aparțin unei anumite rase, greșești evident. Dar s-ar putea s-o faci din naivitate sau îți dai cu părerea când, de fapt, ești un habarnist.
Deocamdată, tu pari genul de actor pentru care onestitatea comunicării reprezintă „aura” imediată. Ai avut destul timp și pentru meșteșug?
Meșteșugul cu siguranță e o „cârjă”, însă de cele mai multe ori reușeam să ies dintr-o criză, să găsesc rezolvarea în relația cu partenerul meu. Fiind blocat în problemele tale încerci să rezolvi ce ține de tine, dar nu e suficient. Depinde mult de context, uneori meșteșugul poate fi o piedică, un parazit, alteori, da, suplinești prin mijloace până revii la starea de emoție și implicare autentică. Meșteșugul e bun și pentru a menține controlul.
Se spune că e suficient să asculți cu adevărat partenerii pe scenă pentru a rezolva o anumită situație a personajului tău.
Da. Nu vreau să cred că e doar „doctrina” școlii pe care am făcut-o și care îmi „suflă în ceafă” că adevărul meu e în celălalt, dar chiar așa e. Metoda asta din U.N.A.T.C cu realismul psihologic și justificarea oricărei acțiuni și replici e o bază foarte bună pentru actori. De acolo, de la naturalețea și logica ta, poți după aceea pleca în alte direcții. E un mare moment de formare în facultate. Venind din Constanța într-o mare de oameni necunoscuți am avut ocazia să mă „rebrenduiesc”. Oamenii care m-au înconjurat m-au făcut să fiu ceea ce sunt azi, aici.
Făcând, totuși, cinci, șase ani de teatru în adolescență, în liceu, lucrurile astea din școala de teatru, metodele, ajunseseră la tine? Conceptul de „prag”, importanța „de ce”-ului, îți erau cunoscute înainte de facultate?
Da, oarecum, doar că în trupă motivația era să luăm premii, să avem un produs de succes. Ne luam timpul necesar pentru scene, le desfăceam, doar că nu insistam atât de mult, poate și pentru că nu toți doreau să o apuce pe drumul actoriei. Tiberiu Roșu avea un control și un dozaj foarte bun pentru fiecare.
„De ce” versus „cum”. Nu se exagerează uneori în școală cu „matematica” procesului actoricesc, în detrimentul mijloacelor și a formei?
Noi n-aveam voie să întrebăm „cum” fac asta, cum rezolv o situație. Grupa noastră a fost privilegiată în privința profesorilor, se completau foarte bine. Mihaela Sârbu era pe improvizație, pe spontaneitate, și pe urmă venea Florin Grigoraș cu procesualitatea, cu „de ce” gândesc și spun o replică. Era loc și de experiment.
Lucrezi cu ușurință în colectiv?
La început sunt foarte rezervat, timid, nu vreau să deranjez, nu caut conflict. Eu zic că sunt comunicativ și dacă o dată mi se dă ocazia să mă joc, nu mă mai opresc și propun tot felul de chestii. Dar știu și să mă întorc la locul meu. Eu cred că am o intuiție bună și sunt destul de eficient, creierul îmi intră în modul de „problems solving” foarte repede. Când consider că n-ar trebui să mă arunc devin foarte rațional și ajung să nu mai fac nimic. Fiind și zodia balanței mai sunt și versatil și bipolar.
Și în viața „civilă”? Pari a avea o sfială circumspectă. Ești un analitic precaut?
Sunt destul de selectiv, dar cu oamenii foarte apropiați sunt cam „animal”, îmi permit cam multe. Pe mine mă frustrează ideea de blocaj cu oamenii pentru că n-aș vrea să știrbesc posibilitatea cuiva să comunice cu mine doar pentru că mi se pare mie nu știu ce… Încerc să rămân deschis, dar nu accept chiar pe oricine în preajma mea.
La Constanța mergeai des la spectacole? Mai păstrezi imaginea de început despre teatru și actori?
Cred că am văzut vreo trei spectacole la Constanța. Iar la facultate aveam programul încărcat, așa că… În ceea ce privește fenomenul teatral, nu prea știu, încă mă aflu în bula U.N.A.T.C-ului, sunt student la master.
Un actor e recunoscut cu adevărat abia atunci când oamenii vin să-l vadă în mod special pe el. Din școală ieșim în așa fel încât să fim cât mai neutri, cu gândul de a avea o arie cât mai mare de acoperire a rolurilor. Timpul ar trebui să lucreze în favoarea ta. Eu în continuare mă mai învinovățesc câteodată că nu am ales ceva mai de viitor. Da, ieșim sute de actori cu diplomă, e imposibil să lucreze toți. Eu mi-aș dori un salariu.
Sunt momente în care simți că societatea ar putea cenzura, oarecum indirect, creația, de aici și reacția ofensivă a unor artiști?
Eu consider ca arta nu e niciodată imorală. În momentul în care s-ar pune problema cenzurii, înseamnă ca am luat-o rău pe o direcție greșită. Dacă ai educația și deschiderea necesară nu ar trebui să te ofensezi la un statement artistic. Sigur că și performerul ar fi bine să-și păstreze decența. Mi se pare ca generația mea este destul de echilibrată.
Cred că a devenit un trend reacția publicului. Acum având posibilitatea să scoatem în față orice problemă ar exista și să ne adresam direct publicului, să spargem al „patrulea perete”, cred că uneori tentația de a-l provoca e prea mare și se exagerează. Deși nu căutăm cu orice preț o anumită reacție a oamenilor, vrem să-i provocăm. Cei din alte generații au uneori niște prejudecăți despre cum ar trebui să fie teatrul. Și atunci când venim noi și le arătăm altă viziune, că, uite, se poate face și așa, apare o neînțelegere, suntem în contratimp. Ar trebui să putem explora mai mult împreună. Intuiția ne spune uneori că suntem pe drumul cel bun și că merită să încercăm să ducem publicul unde ne-am propus.
Pe urmă mai este și problema felului în care ești încadrat. Noi toți de când am intrat la actorie am fost luați pe niște tipologii, comisia de admitere ne-a văzut de la început pentru anumite personaje. Mai mult mă deranjează etichetele în viața de zi cu zi. Mi-aș dori să joc și eu un Lorenzo sau alt „contre-emploi”.
Ce lucrezi acum?
Repet în „Oedip”-ul lui Andrei Șerban care va avea premiera pe 14 decembrie, la Teatrul Bulandra. În prezent mai joc și în piesa „Câini vs Uranus” în regia lui Alin Uberti, scrisă de Alexandru Ivănoiu, la Muzeul Național de Artă .
Despre ce este vorba în „Câini vs Uranus”?
A pornit de la istoria cartierului Uranus peste care s-a construit Palatul Parlamentului, suprapusă situației din 2013 cu băiatul omorât de câini în Parcul Tei. Situațiile scenice construite au strânsă legătură cu singurătatea și nevoia oricărui individ de a aparține la ceva și ce înseamnă când ești dat afară din acel loc, din ceea ce numești tu „acasă”.
Te simți confortabil în fața camerei de filmat?
Am fost pe la castinguri. Am făcut ceva scurtmetraje în facultate. În 2022, am avut un rolișor în filmul lui Alexandru Belc, „Metronom”. Dar e o zonă pe care n-am descoperit-o încă prea bine, deși aș vrea, bineînțeles. Mă simt destul de liber în fața aparatului de filmat, dar imediat după ce ies din cadru, supraanalizez totul, de aceea nici nu-mi place să văd ce am făcut. Nici spectacolele filmate de la teatru nu le revăd pentru că îmi observ și studiez toate greșelile și nu sunt prea iertător. Greșesc mai ales când vreau să demonstrez ceva și plusez. Plus că la teatru ai repetiții, mai poți schimba pe parcurs la spectacole, aici ai o singură șansă, e multă presiune și totul e mai precis.
Ce ai schimba în privința ta?
Aș vrea să lucrez la disciplină, la rutină. Mă culc târziu, mă trezesc pe ultima sută de metri. Și ceva mai mult tupeu, mi s-a spus uneori că am prea mult bun simț, că ar trebui să-mi permit din când în când să deranjez mai mult.
Ești posesorul cărei calități?
Empatia. Poezia cu care am început la admitere a fost „Cățelușul șchiop” de Elena Farago pentru că de mic eram cel care voia să-l mulțumească pe celălalt, să nu supere, eram fraierul din curtea școlii. Eram și destul de „mămos”, tata fiind mult plecat cu serviciul stăteam mai mult cu mama. M-a dus tata la fotbal pe la șapte, opt ani, să vadă ce sport e de mine și l-a rugat pe antrenor să intru în teren să vadă dacă nu dau cu dreptul în stângul. În loc să mă duc spre minge m-am îndreptat spre un copil care tocmai căzuse.
Când făceai baschet aplicai faulturile „subtile”, coatele și pumnii strecurate strategic adversarului?
Nu prea ne-au învățat șiretlicurile astea. Și nu cred că erau de mine. Și nici nu am primit lovituri, doar mai cădeam în posterior. La karate mai erau probleme, îmi era greu să mă duc până la capăt cu mișcarea, să-mi asum că trebuie să-l lovesc pe omul din fața mea.
Sunt importante întâmplările astea pentru dezvoltarea artistului? Sau totul e fantezie?
Eu cred că totul contează, ceea ce facem și gândim. Contează viața și backgroundul pe care le ai pentru artistul ce vei deveni. Pe de altă parte, multe lucruri din viață nu sunt relevante nici măcar pentru tine ca om. Uneori fantezia e suficientă pentru creație. Dacă n-am omorât un om pot juca totuși un ucigaș. Sau dacă voi simți vreodată dorința s-o fac, cred că voi putea să-mi exercit nevoia asta pe scenă.
Cum vezi supraviețuirea imediată ?
Aștept să-mi cadă ceva din cer. Dacă ideea de trupă pe care ne-am făcut-o rămâne în picioare, vom avea câteva spectacole pe care le vom juca unde reușim să găsim un spațiu primitor.
Foto 1: Matei Bumbuț; Foto 2: Bianca Munteanu
