INTERVIU „Cred că e un film care poate satisface şi gustul publicului larg, chiar dacă se adresează unei nişe ceva mai înguste”, spune Paul Negoescu despre cel mai nou lungmetraj al său, „Povestea unui pierde-vară”, prezentat în premieră mondială la TIFF.
Un articol de Ionuţ Mareş|31 mai 2018
Născut în 1984, Paul Negoescu este scenarist, regizor şi producător. A regizat peste 15 scurtmetraje, în care a experimentat diverse formule narative şi stiluri. A debutat în lungmetraj în 2012 cu „O lună în Thailanda”, un film în cheie realistă despre o relaţie de cuplu în impas. În 2016 a lansat „Două lozuri”, o comedie cu mare succes la public.
„Povestea unui pierde-vară” este al treilea său lungmetraj. Tematic, acest film se apropie de „O lună în Thailanda”: același tip de protagonist nehotărât și indecis în legătură cu relația amoroasă pe care o are și în general cu viața sa. Stilistic însă, atmosfera din „Povestea unui pierde-vară” se aseamănă cu cea „Două lozuri”: imagine edulcorată și o cromatică specială, plus elemente de comedie și o muzică nostalgică.
Filmul a fost prezentat în premieră mondială la TIFF, iar în septembrie va fi lansat în cinematografe.
Petru (Alexandru Papadopol) este profesor de matematică la Politehnică în București şi duce o viaţă lipsită de griji. Are o relaţie deschisă cu Irina (Nicoleta Lefter), care a acceptat ca el să se culce şi cu alte femei din când în când. Dar Irina rămâne însărcinată, iar Petru este forţat să îşi schimbe stilul de viaţă şi să se maturizeze, la cei 42 de ani ai săi. Unul dintre prietenii lui, care i-a fost întotdeauna alături, decide să scrie o carte despre povestea sa.
Ionuț Mareș: De unde vine ideea care stă la baza scenariului? Cum ai decis că poate fi punctul de pornire pentru un film?
Paul Negoescu: Totul a pornit din frământările mele legate de comportamentele diferite dintre bărbați și femei, din observațiile pe care le aveam legate de comportamentul misogin al bărbaților (pe care-l observam și la mine), la care s-a adăugat teama personală de angajament.
Dar m-am apucat de scris abia atunci când am aflat că o să am un copil și, mai ales, când am aflat c-o să fie fată. Atunci m-am hotărât cu adevărat că vreau să fac un film despre lucrurile astea. A fost „un semn din partea destinului”, ca să citez chiar o replică din film.
Cum ai gândit structura filmului, cu această latură jucăuş-metadiscursivă, în care povestea centrală pare a evolua în funcţie de dorinţa scriitorului, pe baza a ceea ce îi spune protagonistul, prietenul său?
Primele variante ale scenariului arătau altfel, lipsea umorul și lipseau și prietenii protagonistului. Mult mai târziu am ales să spun povestea într-un registru de comedie, iar personajele actorului și scriitorului le-am introdus fix înainte de filmare, în urma castingului făcut pentru personajul principal, unde i-am întâlnit pe Rolando Matsangos și pe Radu Romaniuc, de care mi-a plăcut foarte mult și pe care i-am dorit neapărat în film.
Cum nu aveam roluri pentru ei, m-am apucat să rescriu scenariul inventând aceste două personaje. Am scris și rescris în timpul filmării, ba chiar și după prima variantă de montaj.
Voice-over-ul scriitorului nu exista în scenariul cu care am început filmarea, chiar dacă mă tot gândeam că ar fi amuzant să auzim pasaje din cartea pe care o scrie și să observăm niște diferențe între ce vedem noi ca spectatori și ce scrie autorul.
Așa că am filmat niște secvențe peste care urma să punem acea voce pe care am scris-o și înregistrat-o mai târziu. Așa că putem spune că structura filmului a evoluat din mers, pe măsură ce lucram la film.
Filmul pare a împrumuta imaginea, câteva elemente comice şi o anumită stare din precedentul tău film, „Două lozuri”, şi preocupările tematice – şovăielile unui bărbat – din primul tău lungmetraj, „O lună în Thailanda”. Aţi filmat în centrul Bucureştiului, în jurul Parcului Cişmigiu, iar străzile (dar şi părţi din naraţiune) par scoase dintr-un film de Woody Allen. Cum ai gândit imaginea cu directorul de imagine Ana Drăghici (cu care ai lucrat şi la „Două lozuri”)? Dar muzica de pe coloana sonoră, care trimite la Bucureştiul vechi, al romanţelor?
Din momentul în care am scris prima variantă de scenariu până când am început filmarea au trecut aproape patru ani, timp în care a apărut acea oportunitate și am făcut „Două lozuri”. E o perioadă suficient de lungă cât să mă schimb și eu și mai mult ca sigur m-a influențat experiența de la „Două lozuri”.
Și, evident, faptul că Ana a filmat ambele filme a contat mult. Interesant e că Ana a ajuns să filmeze „Două lozuri” tocmai pentru că-mi doream ca ea să filmeze „Never let it go” (așa cum se numea scenariul inițial de la „Povestea unui pierde-vară”) atunci când încă îl vedeam mult mai întunecat și aspru ca imagine. Trebuia să fie o imagine mult mișcată, cu o cameră de filmat mai liberă și mai curioasă să pătrundă în intimitatea personajului.
Și din acest motiv (și mai ales datorită temei filmului), îmi doream ca o femeie să fie cea care filmează acel film, în așa fel încât punctul meu de vedere să fie echilibrat de unul feminin, al ochiului care vede pentru prima dată acțiunea și ne arată acțiunea nouă, spectatorilor, prin filtrul ei.
Și cum Ana nu trecuse prin experiența unui lungmetraj, am convenit ca ea să filmeze „Două lozuri”, unde a reușit să facă o imagine foarte senină din, practic, nimic (spun nimic nu doar în sensul lipsei de resurse, ci și a locațiilor ponosite pe care le aveam la dispoziție).
Cred că și ea a fost surprinsă de cât optimism a reușit să scoată din ea în „Două lozuri”, așa că atunci când am decis ca și „Povestea unui pierde-vară” să fie un film senin, restul a venit de la sine.
Tipul ăsta de imagine edulcorată a Bucureștiului a venit odată cu apariția personajului scriitorului, care vede povestea lui Petru într-un mod mult mai romanțat decât o vedem noi.
Faptul că aduce cu filmele lui Woody Allen nu e o întâmplare. Unii dintre cei care au citit scenariul au simțit că aduce puțin cu un film de Woody Allen și am început să vedem multe filme de-ale lui, în special din prima parte a carierei lui.
Muzica asta romanțată, plus voice-over-ul scriitorului nu fac decât să sublinieze faptul că ne-am inspirat din filmele lui. Iar muzica lui Titi Botez am descoperit-o căutând muzică pe YouTube. Când am aflat și de viața amoroasă tumultoasă a lui Titi Botez, mi-era clar că asta e muzica pe care vreau s-o folosesc. Era încă „un semn din partea destinului”.
Cum te-ai decis că Alexandru Papadopol este cel mai potrivit pentru rol?
Am făcut un casting împreună cu Simona Ghiță, care a trebuit să caute și să-mi sugereze actori fără să aibă un scenariu după care să se ghideze, pentru că varianta inițială de scenariu nu era elocventă pentru tipul de personaj pe care-l căutam. Eu deja mă apucasem să rescriu scenariul, păstrând povestea inițială, dar schimbând registrul și tipologia personajelor.
Papadopol a fost ultimul actor chemat la casting, pentru că mereu îmi doresc să lucrez cu oameni noi și cu el abia filmasem la „Două lozuri”. Apoi mi-am dat seama că e o prostie să mă condiționez în felul ăsta și am făcut o probă cu el, mi-a plăcut și aia a fost.
Cum crezi că va fi primit filmul sau cum ai vrea să fie receptat, ţinând cont că vine după succesul cu „Două lozuri”?
Încerc să nu-mi fac așteptări prea mari, pentru că sunt conștient că succesul lui „Două lozuri” a fost un lung șir de întâmplări norocoase. Dar cred că e un film care poate satisface și gustul publicului larg, chiar dacă se adresează, din punct de vedere al publicului-țintă, unei nișe ceva mai înguste.
