5 motive să vezi un spectacol de 5 stele: „Hamlet”
https://www.ziarulmetropolis.ro/5-motive-sa-vezi-un-spectacol-de-5-stele-hamlet/

Cum alegi un spectacol, într-un peisaj teatral în care se produc sute, şi nu toate sunt capodopere? Ziarul Metropolis îţi oferă cinci motive pentru care să alegi un spectacol – o hartă şi o busolă, ca să nu te rătăceşti în pădurea deasă a teatrului românesc…

Un articol de Monica Andronescu|7 februarie 2020

Pentru că…

…într-o lume teatrală fărâmițată și în care lucrurile se fac cel mai adesea pe repede înainte, iar asta se vede de obicei în spectacole, în care ideea de trupă – cu puține, foarte puține excepții – aproape că nu mai funcționează, în care lipsesc programele regizorale și programele repertoriale, trupa lui Victor Ioan Frunză rămâne o rara avis. Fenomenul este unic în teatrul românesc al momentului atât prin structură, cât și prin spectacolele pe care le produce. O structură care permite apariția capodoperei.

Pentru că…

…în sala mică a Teatrului Metropolis, se joacă de câțiva ani cel mai tulburător „Hamlet” al ultimelor decenii și, probabil, unul dintre cele mai valoroase spectacole create în România în ultimii mulți ani. N-au fost, de altfel, în aceste decenii, de la Revoluție încoace, prea multe încercări de punere în scenă a acestui text al lui Shakespeare, deopotrivă fascinant și înspăimântător pentru cei mai mulți regizori și actori. Iar dintre cele care au fost puține au avut forța de a rămâne în istorie sau în amintire. Acest „Hamlet” de la Teatrul Metropolis are toate datele. Acest „Hamlet” este unul din spectacolele care te marchează o viață. Pentru că are forța catharsis-ului – un concept perimat și neglijat în lumea noastră obsedată de sincronizare și de un nou tip de agitprop. În Sala Mică a Teatrului Metropolis, Victor Ioan Frunză creează impresia că dilată spațiul la infinit, că sălița de 150 de locuri se transformă într-o sală uriașă, păstrând în același timp extraordinarul efect al apropierii de scenă. Creează impresia că suntem prinși într-o bulă, în care legile timpului și ale spațiului funcționează diferit și, deși scena în sine invită la minimalism, totul lasă senzația de grandios.

Pentru că…

…Victor Ioan Frunză mută povestea lui Shakespeare într-un „atemporal” an 1960, în Elsinore, în Danemarca. Și pe un mic ecran alb-negru, al unui televizor vechi, vechi, așezat frumos, în mijlocul scenei – altminteri, un seducător și adânc ca marea spațiu gol – se vor derula imagini de la această magnifică înmormântare, cu mulțimea care vine la catafalc, ca un reportaj transmis în timp real, din stradă, în timp ce, noi, spectatorii, avem acces la ceea ce se întâmplă cu personajele la nivel înalt, înăuntru, la capătul sicriului. Două perspective interesante asupra aceleiași morți. Mulțimea și familia. Plan îndepărtat și plan apropiat. Și încet, încet, relațiile încep să se contureze, iar înmormântarea se transformă curând în… nuntă. Și muzica se schimbă, în spatele unei uși care se deschide din când în când se cântă live și se dansează, e veselie și se simte atmosfera autentică de club de jazz. Adriana Grand îmbracă personajele în eleganța anilor ‘60, strecurând însă o nuanță atemporală în fiecare creație. Iar spațiul se va redefini doar prin panouri simple, care se acoperă uneori cu fotografii-portret uriașe sau care-și schimbă culoarea de la o scenă la alta, fiecare culoare ascunzând sau dezvăluind simboluri și echivalând stări de spirit, iar la final, cu portretele arse, supraexpuse, ale fiecăruia dintre personajele care pleacă în moarte și se reîntorc… într-un superb amestec al timpurilor.

Pentru că…

…în rolul prințului Hamlet, Victor Ioan Frunză îl distribuie pe Andrei Huțuleac. Și întreaga lui personalitate artistică își va pune puternic amprenta asupra acestui Hamlet – e tenebros, e misterios, e copilăros, e ironic, teribil de ironic, e fragil și puternic în același timp, e acid, e crud, e violent, e tandru și dornic de dragoste, e revoltat, e scârbit, e nebun și atât de lucid, e obraznic și e teribil de inteligent și teribil de zbuciumat și, mai presus de toate, e trist. O tristețe metafizică pe care o lasă ca pe o amprentă în aerul pe care-l respiră și-n fiecare replică, și-n fiecare gest. Energia lui umple scena și rămâne acolo aproape palpabilă și când a ieșit, iar acesta, aș spune, e marele pariu al lui Hamlet în orice montare. Iar alături de el veți descoperi o distribuție senzațională… Relația cu Ofelia este, poate, una dintre cele mai complexe din întregul spectacol, pentru că Nicoleta Hâncu o construiește pe această celebră „nimfă” într-o zonă de luciditate, ironie amară și (auto)cruzime, similară doar cu a lui Hamlet. Ofelia Nicoletei Hâncu este la fel de profundă ca prințul pe care-l iubește și-l urăște în aceeași măsură. Îi simte negurile și se avântă după el, pentru că nu poate altfel. Din fetița obligată de tată să-i aducă scrisorile, se transformă peste noapte în femeia rănită, atunci când Hamlet o respinge, simțind ochii care-i spionează din beznă, și saliva care curge dintre buzele lui pe ursulețul de pluș și pe scrisori, murdărind totul ireversibil, o maturizează într-o clipă. Iubirea nu mai e un joc frumos și, dintr-odată, în mijlocul scenei, e pierdută și singură. Acolo, printre urletele crude ale lui Hamlet, adresate zidurilor „Du-te la mănăstire!”, respinsă de brațele lui, după ce o clipă, o singură clipă a vrut s-o îmbrățișeze, dar a înțeles că i s-a întins o capcană, Ofelia îmbătrânește pe loc. Și percepe dimensiunile nebuniei lui.

Cu inima frântă va fi și în scena „Cursei de șoareci”, când Hamlet o rănește cu cruzimea pe care numai un bărbat care iubește o poate avea. Iar momentul nebuniei o va dezvălui pe Nicoleta Hâncu într-o explozie tulburătoare – feminitate și perversiune, înger și demon, forță teribilă și fragilitate extremă. Ofelia care lovește cu cruzime și vulgaritate două păpuși una de alta este Ofelia care a ajuns înaintea lui Hamlet la conștientizarea absurdului. În rolul regelui Claudius, Victor Ioan Frunză l-a distribuit pe George Costin. Seducător, elegant, în costumul lui militar, cu decorațiile pe piept, Claudius, interpretat de el, este întruchiparea ispitei pentru orice femeie. Îi simți în zâmbetul ușor cinic și forța, și disprețul, îi simți sfidarea și misterele. E un bărbat puternic, un bărbat care poate conduce un regat. Așa cum îl construiește George Costin, Claudius e un straniu amestec de bine și rău, e vulcanic și viclean când e stârnit și merge până la porțile iadului, neștiind însă cum să-și îndoaie genunchii și să ceară iertare, în celebra scenă în care Hamlet refuză să-l omoare în timp ce se roagă…. Poate că cel mai bine vorbește despre el ultima scenă, cea a duelului, în care privește cu ochi goi cum regina – marea lui iubire? – bea otrava. N-are curajul s-o oprească. În ochii lui nu e nici disperare, nici suferință. E doar un licăr straniu de viclenie tristă… și spaima de a nu fi demascat.

Pentru că…

…veți vedea una dintre cele mai frumoase scene ale groparilor care s-au făcut vreodată. În sălița de la Teatrul Metropolis, Victor Ioan Frunză sapă morminte și pământul se împrăștie pe scenă. Într-o lumină pământie, printre hohote de râs, doi oameni sapă o groapă. Umorul lor este molipsitor, iar Adrian Nicolae e întruparea cinismului. Toată filosofia lumii stă în hohotele lui de râs, și în cuvintele lui, și în indiferența cu care scoate craniile din pământ. Nimic forțat în această imagine teribilă a „existenței”, doar adevărul netrucat și condensat, ca o lecție usturătoare despre zădărnicia lumii. Întâlnirea cu Hamlet sosit acolo direct de pe mare se va transforma într-o superbă poveste despre suferință și sensul vieții. Cântecul lor la chitară, amar, tulburător premonitoriu și straniu în veselia lui, acolo, lângă mormântul săpat pentru Ofelia, e ca un cuțit înfipt în inimă. Și din acel moment simți că totul se precipită spre sfârșitul inevitabil.

08
/11
/20

„Înainte de orice vilegiatură și sportivitate, bucureștenii vor câștiga să vadă Bucureștii, care în fiece răspântie sunt alții și la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză o bijuterie și o recompensă”. Așa scria Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin București”.

24
/09
/20

Fundația Calea Victoriei aduce o mulțime de noutăți în programul de cursuri online al lunii octombrie, ca să te bucuri de seri reușite și energizante. Istorie și artă urbană, dicție și cetăți medievale, negociere și literatură sau comedie sunt doar câteva posibilități.

18
/09
/20

Nu e un admirator al comunicării intense din vremea noastră, care culminează cu incomunicarea și explică dezamăgit că în era corectitudinii politice, pentru că suntem atacați, orice am spune, sfârșim prin a nu mai spune nimic. Jeremy Irons s-a născut pe 19 septembrie 1948.

06
/09
/20

Pe rafturile lor găsim mai mereu câte o tentație. Fizice sau online, librăriile ne tentează cu ceva tot timpul. Deși 2020 nu este un an ca oricare altul, criza sanitară provocând schimbări în viața noastră cotidiană, editurile din România tot au reușit să le ofere cititorilor cărți care merită toată atenția.

30
/08
/20

Dacă întrebi pe cineva pe stradă, în mijlocul Bucureștiului, nu a auzit nimeni de ea, chiar dacă stă la câteva minute distanță. Pe stradă, nimic nu îi semnalează prezența până nu ajungi în dreptul numărului 22, unde nimic nu s-a schimbat de mult.

16
/08
/20

De la Rafael la Picasso, istoria artei este și istoria tablourilor dispărute, din întâmplare sau în urma unui plan bine pus la punct. Muzeele pe care le vizităm astăzi ar fi putut fi mai bogate, fără îndoială. Dar tablourile, ca și cărțile, au viața lor secretă și uneori se fac nevăzute, fără să se mai arate.

05
/08
/20

Între 31 iulie și 2 august, NO.MAD Talks a organizat în satul Ciocanu din județul Argeș primul eveniment offline de după ieșirea din starea de urgență – NO.MAD Outdoor Camp, o tabără de trei zile dedicată atât freelancerilor, cât și antreprenorilor, soloprenorilor și, în general, celor care își doresc să fie creativi și eficienți.

31
/07
/20

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morții: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roșu galez și împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.