S-a născut într-o zi de martie, la Bucureşti, şi a murit la doar 33 de ani, ascultând Bach, după 7 ani de suferinţă cumplită.
Un articol de Dana Ionescu|4 octombrie 2020
A venit pe lume într-o familie în care muzica era o valoare. Tatăl lui, Theodor, era un violonist amator talentat care studiase cu Pablo de Sarasate, iar mama, Anna Lipatti, era o excelentă pianistă. Încă din copilărie muzica a ocupat un loc important în viaţa lui, cu atât mai mult cu cât naş de botez i-a fost nimeni altul decât George Enescu.
După o ascensiune extraordinară încă din primii ani de când a început să studieze muzica, Lipatti a plecat din ţară. La 16 ani, a câştigat locul II la Concursul Internaţional de Pian de la Viena, fapt care l-a scandalizat pe Alfred Cortot, care a părăsit juriul în semn de protest, convins fiind că Lipatti merita premiul întâi, doar că era… prea tânăr ca să-l primească. Însă Cortot l-a invitat apoi la Paris şi cariera lui internaţională a început. Din păcate, pentru un timp mult prea scurt, căci moartea bătea la uşă. Destul de repede, în 1936 îşi începea cariera de pianist concertist în Germania şi Italia, iar la începutul celui de-al Doilea Război Mondial s-a întors la Bucureşti unde l-a acompaniat pe naşul lui, George Enescu. Viaţa părea frumoasă la acel moment, o cunoaşte pe Madeleine Cantacuzino, care apoi îi devine soţie, şi hotărăsc să se stabilească în Elveţia, unde tânărul Lipatti s-a angajat profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Numai că, odată stabilit în Elveţia, prin 1943, au început să apară primele semne ale bolii, o boală misterioasă la acel moment.
S-au încercat tratamente de toate felurile, unele ezoterice, altele cu raze, injecţii care i-au umflat atât de tare braţul, încât nu mai putea îmbrăca niciun costum. Dar nimic din toate astea nu i-a stat în cale. Lipatti, cu zâmbetul pe buze, a continuat să cânte. Efectele secundare ale diverselor tratamente însă îl afectau teribil. După mai multe încercări, medicii i-au pus diagnosticul: o formă de leucemie, maladia Hodgkin, mai exact. Madeleine, soţia lui, a fost informată atunci că Dinu mai avea de trăit doar câteva luni… Şi totuşi, Dinu Lipatti avea să mai trăiască de la acel moment aproape 7 ani. 7 ani de suferinţă şi şapte ani de muzică.
Era a doua zi a lunii decembrie, anul 1950. În patul lui, din care nu se mai putea ridica de ceva vreme, Dinu Lipatti asculta Bach. Avea 33 de ani, vârsta hristică… Moartea a venit pe nesimţite, în timp ce asculta muzică. În acea zi de 2 decembrie, Lipatti avea să moară în urma unui abces survenit la singurul lui plămân funcţional. După ani întregi de tratamente grele şi chinuitoare, Lipatti se stinge din viaţă ascultând – întâmplător sau nu – muzica lui Bach… Şi ţinând în mână o partitură de Beethoven. Ultimele lui cuvinte se pare că au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.
În toată această perioadă în care boala s-a agravat, el nu s-a oprit, a concertat în toată Europa. Pe scenă apărea alături de mari nume precum Herbert von Karajan, iar acasă suferea săptămânal transfuzii de sânge. Cu un an înainte să moară, în 1949, nu s-a mai putut ocupa de catedră şi a trebuit să renunţe. Aflase între timp de apariţia unui medicament extrem de scump, cortizonul, care i-ar fi putut prelungi viaţa. Yehudi Menuhin, Igor Strawinski şi Charles Munch sunt printre prietenii care l-au ajutat cu bani, ca să-şi poată procura medicamentul, care venea din America. Dar, în acea zi de decembrie, printre sunete de Bach, abcesul apărut pe plămânul lui şi neobservat de medic i-a curmat viaţa. Era cam pe la ora 3.00, într-o după-amiază de iarnă. Se gândea poate, ascultând muzică lui Bach, la ultimul lui concert, rămas celebru în toată lumea, concertul de la Besançon, din luna septembrie, considerat cântecul lui de lebădă. Atunci cântase Bach: „Iisus este bucuria mea”… Acest cântec a încheiat cariera lui pe scenă. Era îngrozitor de slăbit fizic la momentul concertului de la Besançon, iar în partea a doua a fost nevoit să se oprească. Trebuia să interpreteze cele 14 valsuri ale lui Chopin, dar s-a oprit după cel de-al 13-lea. Simţind că nu mai poate rezista pe scenă, s-a retras şi a reapărut după o pauză foarte lungă, s-a aşezat la pian şi a cântat „Iisus este bucuria mea”. „Ultimul lui concert, cu Schumannul dirijat de Ansermet, a bulversat o lume întreagă”, îşi aminteşte Gabrielle Dubois Ferriere. „L-am ascultat la Besançon, unde am trăit un miracol. Boala îl făcuse angelic şi îi dădea o dimensiune parcă ireală muzicii pe care o interpreta.” Despre el, a rămas o frumoasă imagine a celor care l-au cunoscut: „dădea impresia că se jenează cu propriul lui geniu”.
În interpretare, credea Dinu Lipatti, se întâlnesc mintea limpede care a lucrat partea tehnică şi spiritualitatea artistului, care descoperă calea spre expresie. Pentru muzicianul născut dintr-o familie de muzicieni, interpretarea era o căutare a adevărului. În notele unui curs de interpretare pe care îl pregătea pentru studenți, dar pe care n-a mai apucat să-l ţină, pianistul scria: „Niciodată să nu vă apropiaţi de o partitură privind-o cu ochii compozitorului răposat sau cu ochii trecutului, pentru că s-ar putea să primiţi doar craniul lui Yorick în schimb.”
