Alexandru Busuioceanu, ”un mare poet român”
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-busuioceanu-un-mare-poet-roman/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa l-a caracterizat un exeget pe cel născut în 1896 la Slatina şi mort în exil la Madrid în 1961. Viaţa lui rămâne o pildă de felul cum se formau odinioară intelectualii în spaţiul românesc, unde înzestrarea personală era susţinută de instituţiile statului, unde afirmarea se făcea pe temeiul valorii personale. În plus, ca mulţi alţii, A.B. a rămas, după Al Doilea Război Mondial, în străinătate şi datorită unui serios bagaj intelectual a reuşit să se impună în cultura ţării gazdă (păstrându-şi însă până la moarte cetăţenia română).

Un articol de Georgeta Filitti|29 Octombrie 2017

Student la Litere și Filozofie, editează în anii 1915-1916, revista Lumină nouă, unde pledează pentru păstrarea tradiției ca formă de regăsire permanentă a identității naționale; apoi are colaborări mult apreciate la Arena, Dacia, Luceafărul iar în 1921 se numără printre fondatorii revistei Gândirea. După studii de istoria artei la Viena, beneficiază de o bursă la Roma (la Școala română de acolo, condusă de profesorul Vasile Pârvan).

Publică în țară și în străinătate, afirmându-se ca un bun cunoscător al operei lui El Greco. În 1937 organizează o expoziție cu opere ale acestuia la Paris. În țară publică un studiu despre portretele lui Mihai Viteazul și scoate o ediție critică din Alex. Odobescu, Pseudo Kinegetikos. Apoi face traduceri, bine primite, din E.M. Rilke, Hofmannsthal, Tagore ș.a. Ajunge profesor de istoria artei la Academia de Belle arte din București dar e îndepărtat din post de regimul legionar fiind socotit un apropiat al regelui Carol al II-lea. În 1942 pleacă în Spania unde conduce, până la desființare, Institutul cultural român de la Madrid. Concomitent, predă la Universitatea de acolo limba și literatura română. Nu dă curs somației autorităților comuniste de la București de a reveni în țară și, din acel moment – 1945 -,viața i se rostuiește în mediul spaniol. Publică masiv, între altele studii despre artiștii români Andreescu, Luchian, Pătrașcu, Brâncuși și în 1950 e ales membru al Academiei de critică de artă de la Madrid.

Concomitent, creația sa poetică e favorabil recepționată, ajungând să figureze în Istoria ilustrată a literaturii spaniole. Este autorul teoriei epifanismului (mod de cunoaștere prin poezie, cu ajutorul metaforei) ca și al noțiunii de ”teatru impopular”, propriu perioadei postbelice, bântuită de întrebări fără răspuns.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, care îi conferă un statut prestigios în lirica spaniolă, A.B. publică mult în presa exilului românesc (lucrări originale, traduceri, opera altora) și în același timp face cunoscută creația românească în spațiul iberic (cu compendiul Literatura română). Poetul se singularizează și printr-o cercetare de mare originalitate despre mitul dacic păstrat în cronistica spaniolă. Exegeții operei sale au făcut o paralelă între marile nume ale Daciei (Zamolxes, Deceneu, Burebista) ajunse în formă gotică la celălalt capăt al Europei, și propria condiție a acestui român, devenit poet spaniol, în patria ”mitică” a lui Traian. Și cercetătorii operei sale trag o concluzie neașteptată: la 271 (părăsirea Daciei de împăratul Aurelian) și la 1945 (abandonarea României în mâna sovieticilor), ”Occidentul ne-a sacrificat”.

Și în cazul lui Alexandru Busuioceanu revine, obsedantă, întrebarea: cum ar fi arătat creația sa dacă n-ar fi fost silit să aleagă exilul?

Bogata sa corespondență, aflată în țară (publicată parțial de Liliana Corobca), trasează azi pentru noi, odată în plus, imaginea poetului pus alături de Mircea Eliade și Emil Cioran. La Madrid, o placă comemorativă pe casa unde a locuit (av. General Pardinas), amintește trecătorului de acest european vitregit de soartă, poet spaniol și cetățean român până la moarte.



06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

Page 11 of 30« First...910111213...2030...Last »