BIZET: Creatorul celebrissimei, scandaloasei „Carmen”, răzbunat de posteritate
https://www.ziarulmetropolis.ro/bizet-creatorul-celebrissimei-scandaloasei-carmen-razbunat-de-posteritate/

OAMENII MUZICII Pe 3 iunie 1875, la doar 36 de ani, murea romanticul parizian care ne-a dat „Carmen” (ce concurează pentru titlul de cea mai populară operă cu „Traviata” şi „Nunta lui Figaro”), dar şi alte lucrări splendide, pentru care a devenit postum unul dintre cei mai iubiţi compozitori.

Un articol de Cristina Enescu Aky|2 iunie 2020

A fost botezat Alexandre César Léopold Bizet (1838-1875), dar „Georges” i-a plăcut mai mult, deci așa și-a spus și i-a rămas numele. A avut de mic un talent și o ureche muzicală ieșite din comun – e drept că și „gene muzicale” bune: tatăl era muzician amator care dădea lecții de canto, mama – o pianistă respectată, iar o mătușă fusese de-a dreptul un geniu precoce, ajungând să predea la Conservator la doar 13 ani.

Tatăl i-a încurajat în asemenea măsură educația muzicală încât îi ascundea uneori celelalte cărți de școală pentru a nu îl lăsa se fie distras de la muzică. De fapt, se spune că tatăl său i-a descoperit talentul la muzică auzindu-l cântând într-o zi în casă, în timp ce tatăl său dădea o lecție de interpretare vocală unui elev. Chemându-și fiul, a fost surprins să constate că acesta trăsese cu urechea și învățase deja piesa pe care tatăl său o preda elevului. Pe de altă parte, mama lui este cea care l-a învățat să citească notele cam în același timp cu alfabetul.

Georges era o personalitate deschisă, vivace și sinceră, dar și cu toane și multe nesiguranțe, motiv pentru care adesea se pierdea între mai multe idei de compoziții. A avut o viață mai retrasă din ochiul public față de contemporani ai săi precum Berlioz, Ceaikovsi sau Brahms, fără picanterii sau scandaluri publice care să îl propulseze în vizorul presei. La popularitatea sa modestă din timpul vieții (compensată însă regește de faima din posteritate) au contribuit și mai multe premiere cu recenzii nefavorabile sau succese modeste la acea vreme. Pe de altă parte, publicul din vremea sa era încă atașat de repertoriul „clasic” al perioadei romantice, și prea conservator pentru subiecte și muzici scandaloase precum Carmen.

A devenit de tânăr un pianist atât de abil, în special în interpretările la prima vedere, încât marele Franz Liszt l-a lăudat numindu-l de-a dreptul egalul său. Când cei doi s-au întâlnit la o petrecere, în 1861, Liszt a fost extrem de impresionat de interpretarea la prima vedere a unei compoziții foarte dificile a sa.

A fost parizian până în măduva oaselor; cu excepția notabilă a celor trei ani petrecuți la Roma,pentru bursa câștigată la Prix de Rome, Bizet a părăsit rareori Parisul și suburbiile sale.

A „reciclat” multe dintre propriile lucrări și totodată a lăsat multe proiecte muzicale neterminate; doar 6 din cele 30 de opere pe care le începuse au fost finalizate. Avea un talent care abia începuse să dea roade la decesul său prematur. La 9 ani a intrat la Conservatorul din Paris, unde a studiat printre alții cu celebrul compozitor Charles Gounod (compozitorul operei Faust) și Fromental Halévy (autorul operei La Juive). La doar câteva luni de la intrarea la Conservator, tânărul deja făcea valuri. A luat premiul I la solfegiu, ceea ce i-a atras atenția și admirația marelui pianist și profesor francez Pierre-Joseph-Guillaume Zimmermann, cu care Bizet a început apoi să ia lecții intensive.

La 19 ani a obținut Prix de Rome, faimosul premiu pentru compoziție al Conservatorului parizian ce aducea câștigătorului o bursă de studiu de 4 ani la Roma. Lucrarea cu care a câștigat a fost cantata Clovis et Clotilde. La 15 ani, Halévy încercase să îl convingă să participe la concurs, dar Bizet refuzase pe motiv că e încă imatur și și cu o pregătire muzicală insuficientă. Asta deși în anii de Conservator a câștigat mai multe premii, printre care un premiu I pentru pian la 14 ani, iar la 17 a câștigat premiul I la orgă. În același an a câștigat premiul I la o competiție sponsorizată de Jacques Offenbach (celebrul compozitor, violoncelist și impresar artistic, cunoscut mai ales pentru „Povestirile lui Hoffmann”), care dorea să crească popularitatea operetei. Tuturor concurenților li s-a dat același libret, Le Docteur Miracle, iar ulterior opereta câștigătoare a lui Bizet a fost produsă la un mic teatru parizian.

Ajuns așadar la Roma s-a îndrăgostit de Italia, a început să învețe limba și a studiat literatura, arta și marii maeștrii ai muzicii italiene. Verdi nu l-a încântat, dar Rossini da, enorm: când l-a cunoscut, l-a descris drept „cel mai mare dintre compozitori, căci, asemenea lui Mozart, posedă toate virtuțile”.

La sfârșitul primului an la Villa Medici, faptul că i s-a cerut să compună o lucrare religioasă a fost cam inconfortabil pentru Bizet, care se declara ateu. A scris totuși un Te Deum dar și o operă comică, Don Procopio. „Nu vreau să scriu o misă fără să fiu în situația de a o face bine, adică să fiu creștin. În consecință, am avut o abordare specială pentru a concilia propriile mele idei cu exigențele regulilor Academiei. Mi-au cerut ceva religios – foarte bine, voi face ceva religios, dar din religia păgână…”.

Simfonia în do major Roma a fost completată în 11 ani, de pe când avea 22 de ani până la 33. Este a doua sa simfonie – prima, tot în do major, a fost scrisă într-un timp scurt la 17 ani. Premiera completă a Simfoniei Roma, cu toate cele patru părți și modificările făcute de Bizet înainte să moară, a avut loc în 1875. Compozitorul nu a fost mulțumit de această lucrare, poate de aceea este practic considerată neterminată. A fost gândită în timpul călătoriilor sale prin Italia și intenționată ca o primă parte a unei serii de patru simfonii, fiecare dedicată unui oraș italian: Roma, apoi ar fi urmat Veneția, Florența și Napoli. Au fost reacții amestecate după prezentarea acestei lucrări. Mahler, însă, a apreciat-o atât de mult încât a dirijat premiera vieneză a lucrării în 1898, și a inclus-o apoi în programul turneului său în Statele Unite (1910).

După anii la Villa Medici, Bizet s-a gândit ori să revină la Paris și să predea pianul, ori că înceapă o carieră de pianist concertant. A decis totuși să revină la Paris dar pentru a compune operă. În această perioadă de răscruce s-au accentuat anxietatea și neîncrederea în sine care l-au urmărit cam toată viața.

Revenit la Paris, Bizet a avut o serie de angajamente minore: a lucrat ca aranjor, făcând reducții și transcripții pentru pian a unor partituri extinse, dând lecții de pian și compunând piese de dans. Prima sa operă majoră a fost La Guzla de l’Emir, care a fost acceptată de Opera Comică din Paris – doar că Bizet însuși a retras proiectul când deja era în faza de repetiții. Motivul a fost că un compozitor putea face o singură propunere de spectacol a cărui producție să primească finanțare, iar el era convins că poate scrie ceva mult mai strălucit.

Și câtă dreptate a avut!.. Tânărul compozitor a scris așadar, la nici 25 de ani, splendida operă Les pêcheurs de perles/ Pescuitorii de perle (în care a folosit multe melodii „reciclate” din La Guzla..). Opera a fost acceptată și montată, dar primirea din partea publicului  a fost modestă iar din partea criticii chiar ostilă, astfel că spectacolul a fost abandonat după 18 reprezentații. Hector Berlioz, însă, a lăudat compoziția spunând că „îi face o mare cinste domnului Bizet”. (Imagine: caricatură contemporană a compozitorului).

Ulterior însă, după 1932, Les pecheurs… a intrat în repertoriul standard al Operei Comice din Paris și continuă să fie frecvent montată în toată lumea. Acțiunea este plasată în vremuri antice, pe insula Ceylon (Sri Lanka de astăzi). Printre pasajele memorabile din această operă se numără aria pentru tenor Je crois entendre encore  și duetul Aux fond du temple saint (cunoscut în general ca The Pearl Fishers Duet), unul dintre cele mai frumoase din repertoriul de operă. (În ultimele decenii, opera a avut montări notabile printre altele la San Diego, în 2004, la Royal Opera House în 2010). și chiar în Sri Lanka, locul de desfășurare a poveștii, în 2008).

Critica modernă este mult mai generoasă cu această lucrare decât a fost cea din vremea lui Bizet. Calitatea muzicii nu este egală pe parcursul lucrării, iar unele lucruri nu sunt chiar originale, însă există pasaje de o cuceritoare frumusețe. Ș,i în mod clar, talentul melodic și de expresivitate muzicală ale lui Bizet sunt evidente aici; acestea aveau să culmineze, un deceniu mai târziu, cu Carmen.

„Je crois entendre encore”

Duetul „Aux fond du temple saint”

În 1867, la 29 de ani, a compus La jolie fille de Perth, pe baza romanului lui Walter Scott. În aceeași perioadă și-a anunțat și logodna cu Genevieve Halévy, fiica celebrului compozitor și fost profesor al său. Familia fetei nu a fost de acord cu relația ei cu acest compozitor de succes modest pe atunci (și în plus „fără bani, de stânga, anti-religios și boem”); ca urmare, logodna a fost ruptă. Totuși cuplul s-a căsătorit civil în 1869 (și au avut un fiu, Jacques), însă a fost o căsnicie cu probleme și scurtă, întreruptă un an mai târziu de înrolarea lui Bizet în Garda Națională pentru Războiul franco-prusac, ceea ce a pus o pauză activității sale de compoziție – și apoi, peste câțiva ani, de moartea compozitorului.

Au urmat doi ani productivi (1871-1872), cu opera comică într-un act Djamileh (bazată tot pe o poveste orientală, la fel ca Les pecheurs...; a avut o premieră de succes, iar Mahler și Richard Strauss au fost entuziasmați de ea,  dar apoi a căzut în mare parte în uitare, iar în ultimii ani a avut câteva montări interesante) și suita pentru pian Jeux d’enfants, iar apoi – un succes instantaneu – suita L’Arlesienne/ Fata din Arles.

L’Arlesienne, inițial o melodramă primită cu reticență, dar a cărei muzică avea în mod clar valoare, astfel că compozitor a transformat-o în de-acum celebra suită orchestrală). Cea mai cunoscută este partea numită Farandole, în care se împletește o melodie tradițională din Provența cu una foarte vioaie de dans, cu textură polifonică.

Nemuritoarea, scandaloasa, provocatoarea Carmen 

Bazată pe romanul lui Prosper Mérimée din 1845, a fost scrisă între 1873 și 1875 și este fără îndoială una dintre operele cele mai adorate (sic) de către public și astăzi, și de asemenea cea mai faimoasă operă franceză. Rămâne una dintre pietrele de hotar ale operei din secolul 19, o lucrare curajoasă cu un personaj principal feminin radiind sexualitate și sfidare, și care prezintă o portretizare„neglorioasă” a unui segment al societății de care alți compozitori se fereau – motive pentru care, la primele reprezentații, publicul a fost șocat și revoltat.

Este adesea considerată una dintre cele mai mari opere scrise vreodată datorită superbei linii melodice, a orchestrației și a atmosferei poveștii, dar și datorită măiestriei cu care Bizet a oglindit emoțiile și frământările personajelor în muzică. Conține câteva dintre cele mai cunoscute fragmente din tot repertoriul muzicii de operă, printre care Habanera, Toreador și La fleur que tu m’avais jetée.

Carmen a fost comisionată de Opera Comică din Paris și scrisă în tradiția acesteia, anume cu dialoguri vorbite intercalate de muzică. Lucrarea a marcat tranziția de la opera comica spre verismul sfârșitului de secol 19. (Despre verismul în operă, în special în cele ale lui Leoncavallo, puteți citi aici)

Repetițiile au trenat însă, pe de o parte pentru că cei doi directori ai instituției au avut obiecții legate de moralitatea libretului și caracterul scandalos al poveștii, dar au fost și numeroase alte probleme: orchestra s-a plâns că partitura e dificilă, corul s-a plâns de necesitatea de a cânta ca un personaj singular, iar doamnele implicate în proiect au protestat legat de violența, imoralitatea și fumatul excesiv de pe scenă (la care participa cu siguranță și Bizet însuși, fiind cunoscut drept un fumător înrăit).

Premiera a avut loc totuși pe 3 martie 1875 (ca o coincidență, în aceeași zi a fost anunțat faptul că compozitorul primise titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare a Franței). La spectacol au participat nume sonore precum Massenet, Offenbach, Delibes și Gounod – acesta din urmă fiind auzit protestând în timpul spectacolului, la aria Micaelei din actul III: „melodia asta e a mea!”. La primele părți publicul a aplaudat entuziast, dar până spre sfârșitul spectacolului entuziasmul s-a răcit din cauza „imoralității” poveștii (un critic a descris-o ulterior pe Carmen drept „încarnarea însăși a viciului”). Celebrul critic britanic Ernest Newman scria mai târziu că publicul „sentimentalist” al Operei Comice pariziene a fost șocat de „realismul dramatic al acțiunii” și de moralitatea defectuoasă a personajelor.

Bizet a fost foarte încăpățânat legat de celebra Habanera din deschidere. După mai multe certuri cu libretistul, în final a scris el însuși mare parte din versuri. Iar melodia se spune că a rescris-o de 13 ori.

În perioada în care lucra la Carmen, Bizet dădea și lecții de pian. Un elev al lui își amintea ulterior: „Îmi era frică de el. Nu că ne-ar fi certat vreodată, dar felul cum ne privea prin ochelarii ăia!.. Uneori făceam mici greșeli de digitație, iar el spunea brusc ‘Nu dorm!’”.

Deși reacțiile inițiale au pendulat între scandalizare și indiferență, după o serie de montări de succes în afara Franței, în special în Marea Britanie, Austria și Germania, Carmen a revenit în glorie și la Paris, după 1883. (Imagine: afișul premierei)

Bizet nu a aflat însă de toate acestea; primirea făcută de public acestei opere el a luat-o drept un mare fiasco, ceea ce l-a afectat enorm. Trei luni mai târziu murea pe neașteptate, în urma unui atac de cord, fără să bănuiască ce succes uriaș și îndelungat avea să înregistreze această lucrare.

În februarie 2013, Metropolitan Opera din New York a susținut a 982-a reprezentație a sa cu Carmen.

Scena de început a operei are loc în fața unei fabrici de țigări din Sevilla care există în realitate, care în epoca sa de glorie avea câteva mii de femei angajate.

S-au făcut numeroase filme după această operă legendară, printre care:

  • un film mut, din 1915 
  • o Carmen în stil flamenco(Carlos Saura, 1983) 
  • o versiune afro-americană în 1954, Carmen Jones, cu Dorothy Dandrige și Harry Belafonte. Producția a fost nominalizată la Oscar (de fapt a fost prima nominalizare a unei actrițe de culoare, anume Dorothy Dandrige, din istoria acestor premii). 
  • celebrul film musical cu Julia Migenes și Placido Domingo (1984, regia Franco Rosi)

  • Carmen: a Hip Hopera (SUA, 2001), un film de televiziune în care Beyoncé a avut primul ei rol, și care împletește superba muzică și incitanta poveste a operei lui Bizet cu ritmuri rap.

Varianta originală a operei includea dialoguri vorbite, nu cântate, însă la câteva luni după moartea lui Bizet compozitorul Ernest Guiraud (un francez născut în New Orleans) a scris recitativele orchestrale ce au înlocuit dialogurile vorbite, și astfel a apărut varianta pe care o cunoaștem astăzi. Pentru că aceste recitative durau destul de mult, a fost nevoie să se facă mai multe tăieri din libretul original. (Guiraud a rămas celebru pentru aceeași „operație” de scriere a recitativelor și pentru „Povestirile lui Hoffmann”de Offenbach, lucrare rămasă neterminată la moartea acestuia).

„Ucis” de Carmen?

Au existat diferite speculații legat de moartea prematură a lui Bizet, o variantă fiind cea că eșecul inițial al operei Carmen l-ar fi afectat iremediabil. Se știe însă că de pe la 17 ani suferea deja de angină pectorală, și că a fumat foarte mult.  Episoadele de angină, care apăreau o dată la câteva săptămâni, erau de regulă urmate de crize emoționale ce îi provocau căderi nervoase și anxietate. Într-o scrisoare către un prieten, tânărul își descria boala în termeni muzicali teribili: „o angină colosală.. imaginează-ți o pedală dublă trecând de la la bemol la mi bemol prin capul tău de la o ureche la alta.”

Ca muzician îți spun că dacă ar fi să suprimi adulterul, fanatismul, crima, răul, supranaturalul, nu ar mai exista mijloacele pentru a scrie nici măcar o singură notă.

Despre compoziție:  Ce artă frumoasă, dar ce meserie mizerabilă.

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.