Anca Damian, regizoare: „Trebuie să faci în fiecare zi ceva ce nu se vede“
https://www.ziarulmetropolis.ro/anca-damian-regizoare-trebuie-sa-faci-in-fiecare-zi-ceva-ce-nu-se-vede/

Anca Damian, o fostă olimpică la matematică pasionată de desen, descoperă nevoia de a face film la 16 ani, iar din acel moment îşi dedică viaţa acestei arte. „Eu nu am făcut o profesie, am făcut o vocaţie“, spune regizoarea filmelor „Crulic“ şi „O vară foarte instabilă“.

Un articol de Judy Florescu|12 noiembrie 2013

INTERVIU Anca Damian, o fostă olimpică la matematică pasionată de desen, descoperă nevoia de a face film la 16 ani, iar din acel moment îşi dedică întreaga viaţă acestei arte. „Practic, eu nu am făcut o profesie, am făcut o vocaţie“, spune regizoarea filmelor „Crulic“ şi „O vară foarte instabilă“.

Judy Florescu: Filmul „Crulic“ a strâns peste 25 de premii internaţionale. Cum a fost acea experienţă?

Anca Damian: Practic, prezenţa într-un anumit eşalon de creatori a fost determinată de succesul filmului „Crulic“. Este al doilea lungmetraj de fictiune pe care l-am făcut în calitate de regizor. Primul meu film, „Întâlniri încrucişate“, a fost inclus în selectiile festivalurilor internaţionale, dar a avut o distribuţie mai modestă.

Cu filmul „Crulic“ mi s-au deschis mai multe uşi care îţi dau credibilitatea că reprezinţi creativ ceva pentru comunitatea artistică internaţională.

După 1989, spaţiul internaţional s-a deschis pentru creatorii români. Cum aţi fructificat această deschidere, având în vedere faptul că aţi prins şi celelalte vremuri?

În mod normal, filmele mele nu sunt foarte româneşti, adică sunt foarte europene. Nu mă mai gândesc de mult la cum a fost. Am şi uitat. E un pachet de amintiri pe care să zicem că mi l-am mai revitalizat de curând, când am fost în China. Altfel, eu cred că a fi liber e o stare naturală; să fii liber să concepi un proiect, ca şi când acesta se întâmplă într-o lume care e şi cu bune şi cu rele, adică o lume globalizată.

Ca mentalitate, noi nu mai suntem cetăţeni ai unei ţări, suntem cel puţin cetăţeni ai Europei. Dar există riscul să devenim oarecum şterşi ca individualitate. Pe de altă parte, eu am gustat la propriu avantajele colaborării cu şefi de departamente din alte ţări.

Când am lucrat sunetul la „Crulic“, în Polonia, am simţit că alături de conceptul meu de coloană sonoră s-a adăugat un tip de forţă slavă, pe care în România nu aş fi găsit-o. Există avantaje ale colaborării cu artişti internaţionali. Subiectul la care lucrez acum este inspirat din viaţa unui polonez emigrant în Franţa, care a luptat în Afganistan în războiul împotriva sovieticilor.

Din nou, Polonia. E o ţară care revine în filmele dumneavoastră.

Nu e neapărat o temă redundantă. Crulic era un român ajuns în Polonia, în filmul „O vară foarte instabilă” este vorba despre un polonez care a plecat în Franţa şi Afganistan şi după aceea voi mai face, probabil, un film despre un afgan care ajunge în România, ca să închid cercul.

Filmul „O vară foarte instabilă” este inspirat dintr-o povestire scurtă a unui irlandez care trăieşte în Bucureşti de vreo 10 ani, deci are tot o sursă neromânească, chiar dacă filmul se întâmplă aici şi chiar dacă cele două personaje feminine sunt românce. Cele două personaje masculine principale sunt doi expaţi, doi străini care locuiesc în România. Cumva, povestea este românească, prin locul în care se întâmplă.

Citiţi şi: CRONICĂ DE FILM „O vară foarte instabilă“. Capricios şi ilustrativ

De ce aţi ales limba engleză şi nu limba română pentru film?

Alegerea pe care am făcut-o se datorează scenariului original scris în limba engleză, scenariu care, tradus, nu suna deloc în modul în care vorbesc românii. Povestea risca să devină o glumiţă, un banc, o ironie. Ar fi trebuit să transform tot dialogul într-o băşcălie, ca să sune româneşte.

Filmul pierdea foarte mult, pentru că este o coproducţie România-Cehia-Suedia-Marea Britanie. El este, din toate punctele de vedere, un film european.

Cum a reacţionat Philip Ó Ceallaigh când i-aţi spus că vreţi să faceţi un film după o povestire a lui?

Philip Ó Ceallaigh este un scriitor care preferă liniştea. Deşi a tradus multe dialoguri de film în engleză sau a corectat traducerile, lui i se pare că cinematograful intră peste liniştea scriitorului şi o distruge. A durat un timp până l-am convins să demarăm scenariul. El nici nu a mai intrat în alte proiecte cinematografice.

Philip Ó Ceallaigh consideră că o nuvelă e gata când hotărăşte el că e gata, el nu cunoaşte presiunea dead-line-urilor. Îi place solitudinea atunci când lucrează şi e înspăimântat de comunicarea absolut obligatorie în crearea unui film.

Iată că două lumi diferite s-au întâlnit prin film…

Asta mi se pare senzaţional la film, că poţi să determini şi alţi artişti să se alăture lucrului pe care vrei tu să-l spui şi să existe o comunicare creatoare între mai mulţi artişti din mai multe domenii.

Încurajaţi tinerii să facă film? Nu prea se face film în România…

Eu cred că se face film în România. La câtă finanţare avem, se face chiar mai mult decât există finanţare. Cred că, în principal, sistemul suferă de lipsă de credibilitate financiară şi are o modalitate de funcţionare total aleatorie. Un scriitor nu depinde de mijloace, dar un cineast care depinde de mijloace poate fi încetinit sau nu în carieră.

Nu poţi să faci un film singur. Dacă vrei să spui o poveste ai nevoie de echipă, de actori şi de aparatură. Chiar şi la Charlie Chaplin, care îşi făcea totul, exista cineva care îl filma. Cu toate că trăim un soi de democraţie tehnologică, adică oricine poate să aibă acces la o cameră de filmat de amatori, pentru a face un film e nevoie de un buget minim. Un pictor sau un muzician nu trec prin calvarul acesta.

Aţi avut momente în care calvarul a fost atât de puternic încât v-aţi gândit să renunţaţi?

Am avut tot timpul o lejeritate şi am spus că eu pot face orice altceva prin care să mă pot exprima. Voi picta, voi scrie, voi găsi alte modalităţi… Până acum nu am avut sentimentul că nu fac ceea ce trebuie să fac. Eu am terminat ca director de imagine. Este o altă carieră, pe care o consider o altă viaţă. Practic, de la început, de când am terminat ca director de imagine, mi s-a spus că o femeie nu are ce căuta în zona asta.

Piedicile te ajută să-ţi întăreşti argumentele. Cumva, o piedică are şi o parte pozitivă, pentru că reuşeşte să şlefuiască până la urmă piatra şi te ajută să ajungi la miezul ei. Nu mi se pare că piedicile au fost atât de mari încât să spun că nu mai vreau. Le-am luat ca pe o dinamică a vieţii.

Cum vă motivaţi echipa şi pe dumneavoastră în timpul filmărilor?

Pe mine mă motivează ceea ce vreau să spun, mă motivează proiectul şi, ca să-l aduc la bun sfârşit, nu consider că trebuie să mă menajez. Încerc să-i conving şi pe ceilalţi să nu lucreze ca simpli profesionişti, ci să creadă în proiectul meu.

Reuşita unui proiect este dată de oamenii din nucleul creator pe care am reuşit să-i fac să fie alături de mine. Cu cât ei intră în interiorul subiectului şi reuşesc să fie ei înşişi creatori, dar în direcţia în care vrem să ne ducem, cu atât grupul se întăreşte, iar proiectul devine mai puternic.

V-a rămas în minte o întâmplare specială de la filmările pentru „O vară foarte instabilă“?

Sunt foarte multe. După terminarea filmărilor, Jamie Sives, actorul principal al filmului, trebuia să vină în România pentru o înregistrare audio şi eu mă gândeam că am mai putea face nişte filmări, însă el a venit în România cu barbă şi cu vreo 5-6 kilograme în plus, ceea ce făcea orice filmare imposibilă.

Dar i-am făcut nişte fotografii care m-au ajutat foarte mult în film, pentru că în momentul în care trebuia să-l arăt îmbătrânit nu a trebuit să-l îmbătrânesc artificial. Îngrăşându-se, el părea cu vreo 10 ani mai bătrân şi era schimbat. Şi ne-am amuzat că acest lucru a fost până la urmă în favoarea proiectului.

Deci asta nu era în proiect…

Nu era, dar aceasta este una dintre modalităţile mele de a lucra. Viaţa este o continuă schimbare şi menţinând direcţia în care vreau să ajung cu proiectul încerc să iau ce-mi oferă ea: surprizele şi schimbările pe care nu le intuieşti. Fiecare lucru care se întâmplă poate să fie o şansă, nu este o neşansă. Eu am făcut tot timpul scenariul, regia şi producţia filmelor mele şi îmi investesc tot timpul onorariile în film.

Anca Damian_foto Adi Marineci

Regizoarea Anca Damian, la una dintre proiecţiile filmului „O vară foarte instabilă“

Vă consideraţi un mentor pentru copii, fiind profesor de 20 de ani?

Predau din 1993. Şcoala îmi oferă un contact cu noua generaţie, pe care, altfel, nu l-aş avea atât de pertinent. Eu am şansa să văd şi cum se schimbă lumea, prin studenţii mei.

Tot timpul vin tineri de 20 de ani şi modul în care gândesc şi percep ei lumea mă face şi pe mine extrem de actualizată în realitatea timpului. În echipa de filmare cu care lucrez sunt oameni de 30-35 de ani.

Ceea ce poţi tu să faci este să-i ajuţi să se formeze. E un pic psihoterapie, e un pic cultură cinematografică şi pe urmă vine şi partea profesională. Este un amestec în care reuşeşti să vezi de ce au ei nevoie, pentru că nevoile sunt extrem de individuale în artă. Cărţi ca să citească există, dar trebuie să îi ajuţi să vadă de ce au nevoie ca să privească lucrurile altfel, ce le lipseşte, ce ar trebui să facă.

Există o relaţie între discipol şi profesor. Cred că, undeva, în fiecare generaţie, există doi sau trei studenţi care mă ţin minte peste ani. Dar relaţia asta pedagogică nu funcţionează cu toată lumea. Niciodată nu poţi spune că ai reuşit să comunici la fel de bine cu fiecare în parte.

Foarte puţini dintre ei pratică meseria asta după ce termină. Satisfacţia mea nu este că studenţii îmi mulţumesc, ci că ştiu că i-am ajutat. Când lucrezi la un film e extrem de greu să mai găseşti energie pentru alte lucruri. Eu chiar dacă lucrez la un film, niciodată nu i-am neglijat pe studenţi. Caut să fiu aproape de ei.

Ce îi trebuie unui tânăr pentru a face meseria asta?

Ca să faci meseria asta nu e suficient să-ţi doreşti să faci film, ci să ai ceva de spus, să ai proiectele tale, să vrei cu adevărat să le faci şi să consideri asta o prioritate în viaţa ta. Trebuie să faci ceva în fiecare zi pentru proiectul tău, ceva care nu se vede.

În fiecare zi trebuie să-ţi duci proiectul mai departe, în fiecare zi trebuie să-l regândeşti, să te verifici văzând alte filme, să încerci să te reîmprospătezi. E foarte uşor să laşi ceva pe mâine… Dar când dedici puţin din viaţa ta unui proiect, atunci se vede. Nu poţi să păcăleşti. Trebuie să ai determinarea de a comunica ceva, artistic. Eu sunt fascinată să văd cum unii fac nişte lucruri, au momente în care sunt creativi, dar după aceea dispar complet.

Se poate întâmpla ca unii oameni să fie geniali doar o dată-n viaţă?

Ar fi normal ca dorinţa de a face ceva să dureze mai mult. E şi un exerciţiu să fii viu, să trăieşti în prezent, să te hrăneşti cu prezentul. Nu să spui „eu eram“ sau „am făcut“. Trecutul a fost şi nu mai e. E important să nu te hrănească trecutul. E normal să-ţi doreşti să fii în prezent.

Foto cu Anca Damian – Adi Marineci

19
/12
/22

Filmul de acțiune „Vulturul de Fier II/ Iron Eagle II”, regizat de Sidney J. Furie, va fi difuzat de Warner TV în prima lună a anului viitor. Lungmetrajul va putea fi urmărit la Warner TV pe 27 ianuarie, de la ora 21:00.

19
/12
/22

Bucurie, linişte în suflet, pace, colinde, daruri şi oameni dragi. Mai presus de toate, oameni dragi. Astfel ne dorim cu toţii să întâmpinăm Naşterea Domnului. Cel mai frumos Crăciun e întotdeauna petrecut împreună, în atmosfera caldă de acasă. De acest Crăciun, TVR 1 ne arată că şi cei mai Izolaţi în România au Oameni alături în zi de sărbătoare; că putem fi „diferiţi şi totuşi asumaţi întru Hristos" – ortodocşi şi catolici, în Bucuria credinţei; că generaţii diferite de artişti trăiesc, O dată-n viaţă, emoţia unor întâlniri inedite.

14
/12
/22

O carte fundamentală de teorie a filmului, "Ce este cinematograful?", de André Bazin, a apărut în sfârşit integral în limba română, într-un parteneriat între editurile Polirom şi UNATC Press şi sub coordonarea criticului şi profesorului Andrei Gorzo. O lectură obligatorie.

29
/11
/22

Cinematografia română se pregăteşte să celebreze în 2023 o sută de ani de la naşterea lui Ion Popescu Gopo, printr-o serie de retrospective cu filmele celebrului cineast, prin expoziţii cu desenele şi afişele operelor sale şi prin lansări de carte.

28
/11
/22

CRONICĂ DE FILM Sunt mari cineaşti la ale căror filme te uiţi pentru a vedea cu ce vin nou şi cum se reinventează (sau dacă reuşesc asta). Şi sunt mari cineaşti care nu mai au nimic de demonstrat şi pe ale căror noi filme le cauţi pentru a regăsi un stil şi un univers artistic care îţi sunt familiare şi în care ştii că te vei simţi confortabil.

15
/11
/22

Ambasada Republicii Cuba în România și Institutul Cervantes din București organizează „Zilele culturii cubaneze la București”, în perioada 21-25 noiembrie.

09
/11
/22

CRONICĂ DE FILM Cineastul suedez Ruben Östlund a râs dintotdeauna de ridicolul şi prostia oamenilor, pornind de la compatrioţii săi şi mai ales de la cei din clasele de sus. În “Triangle of Sadness” (2022), filmul care i-a adus în acest an un al doilea Palme d`Or la Cannes, satira e împinsă la extrem.