Andreea Novac, coregrafă: „Publicul nu are curajul să spună ce gândeşte“
https://www.ziarulmetropolis.ro/andreea-novac-coregrafa-publicul-nu-are-curajul-sa-spuna-ce-gandeste/

„E importantă reacţia publicului, pentru că altfel fac spectacolul la mine acasă“, spune Andreea Novac, o coregrafă şi o dansatoare care vrea să elimine cortina neagră dintre artist şi spectator. Ea crede că publicul nu reacţionează la ceea ce vede şi aşteaptă totul de la performer.

Un articol de Judy Florescu|23 iulie 2013

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI „Da, e importantă reacția publicului, pentru că altfel fac spectacolul la mine acasă“, spune Andreea Novac, o coregrafă şi o dansatoare care şi-a propus să elimine cortina neagră dintre artist şi spectator. Ea este de părere că publicul încă nu are curajul să reacţioneze şi să spună ce gândește şi că așteaptă totul de la performer.

Andreea Novac a absolvit Univeristatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematrografică „I. L. Caragiale“, specializarea Coregrafie în anul 2008.

Din 2005, Andreea Novac începe să creeze propriile piese: „Aici totul e diferit“, „B-26-Dans“, „Corp şi anti – Corp“, „Aici, acum“, „Dance a playful body“, „Pretend we make you happy“ – spectacole prezentate pe atât pe scenele din țară, cât și din străinătate.

Andreea Novac a obținut burse și rezidențe pentru cercetare asupra mișcării la Napoli, pentru participare la Festivalul de dans contemporan Tanzimpulse din Salzburg şi la atelierele Impulstanz de la Viena.

Care este prima amintire plăcută legată de dans?

Cred că primul lucru care mi-a plăcut foarte mult s-a petrecut la admitere. Una dintre probele de la admiterea UNATC este cea de improvizație coregrafică: tragi la sorți o bucată muzicală. Din ea trebuie să construieşti o poveste și pe urmă să o interpretezi. Așa era când am intrat eu, nu știu dacă mai e la fel acum.

Îmi amintesc că asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că atunci am uitat de mine. Acum știu și de ce am uitat – pentru că eram foarte emoționată, dar era o senzație pe care n-o mai experimentasem niciodată și am rămas cumva suspendată deasupra timpului.

Asta mi se mai întâmplă uneori și acum, când îmi ies bine spectacolele. Am aceeași senzație. Pe de altă parte, pe măsură ce am căpătat experiență, am devenit tot mai rațională în legătură cu ce fac pe scenă. Sunt conștientă de ce fac, cum fac, cât fac.

Andreea Novac

Când mi se întâmplă să mă pierd, știu că îmi iese pentru că nu mai controlez exact cum se întâmplă lucrurile, dar știu că se întâmplă. Acesta îmi e barometrul și pentru spectacolele care îmi plac. Să reușesc să mă pierd și să nu mai conteze cât stau acolo, să uit ce se întâmplă, să mă prindă foarte mult spectacolul, altfel sunt chițibușară și mă uit destul de critic.

Te-am văzut în lacrimi la un moment dat la spectacolul „Dance a playful body“.

Eu îl trăiesc foarte puternic. De data asta am râs cu lacrimi. Nu râd mereu cu lacrimi. Dar sunt foarte atașată de spectacolele mele în general. Iar cu „Dance“-ul am o relație specială. Sunt parte din spectacolul acesta, chiar dacă stau în afara scenei. Sunt întotdeauna acolo, întotdeauna între Istvan (n.r. – actorul şi dansatorul Istvan Teglas) și public.

Simt mereu nevoia să mă poziționez așa, pentru că vreau să fiu ca un filtru, să preiau eu ce vine din public și să nu las să ajungă totul pe scenă. Reacțiile mele întotdeauna sunt foarte puternice. Spectacolul acesta mi-a dat foarte multe lucruri. Am aflat, lucrând la el, ce vreau să pun și să văd pe scenă. Și mi-e foarte clar că spectacolele grandioase nu sunt pentru mine. Mie îmi trebuie spectacole mici, mai fine, mai subtile. Nu mă interesează producţii care să ia ochii. Vorbesc acum strict de cele pe care le fac eu.

„Dance a playful body“ nu e un spectacol ușor de privit. Iar în discuțiile cu publicul, îi simțeam cum se descarcă, cum vorbind despre ce văd, se așază experiența în ei. Noi le povesteam pe ce am lucrat, ce ne-am dorit și unde am țintit cu piesa asta și dacă se suprapunea cu experiența lor era super-ok, dacă nu, măcar vedeau care a fost perspectiva.

Le explicați ceva?

Nu mă interesează să mă explic, mă interesează să am un dialog. Publicul încă nu are curajul să spună ce gândește sau să reacționeze. Așteaptă totul de la artist. Reacția înseamnă informație și informația înseamnă să te intereseze.

Dacă publicul începe să se informeze, artistul nu mai e comod și începe să își pună probleme și atunci produsele lui, oricare ar fi forma lor, se transformă, încep să fie un pic altfel, poate un pic mai mult.

Andreea Novac

„Dance“-ul oscilează între o zonă foarte umană și o zonă depersonalizată, o zonă în care corpul e doar corp sau e corp ca idee. Și pendulez tot timpul între atitudinile, vorbele auto-ironice și cele care nu înseamnă nimic sau care nu vin de niciunde. Aceste două ipostaze se pliază foarte bine pe propunerea spectacolului, pentru că nu transmit practic un mesaj concret, dar susțin o idee.

Tu lucrezi pe emoție mai mult. Pe emoția transmisă.

Nu am crezut niciodată în spectacolele de imagine. Mi se pare că dacă ai un pic de fler și de imaginație, poți să creezi imagini. Iar imaginea ori o faci la un nivel fabulos ori nu o faci deloc. Ori îmi iei mințile cu ce văd, ori nu mai încerca.

Te referi la costume, la decor?

La costume, la decor, la măreție, la ce se întâmplă pe scenă, la cum se compun imaginile, că nici asta nu e așa pur și simplu. În general nu rezonez cu lucrurile foarte mari. Eu pe scenă mă uit la detalii. Dacă nu văd detalii într-un spectacol nu mă conectez la el. Spectacolele mi le lucrez în și prin detaliu.

Mi-am dat seama după scena cu tocurile și cu cartea din spectacolul „Despre Tandrețe“.

Acolo e și nu e joc. Spectacolul cu tandrețea a pornit din mine, dar apoi mi-a scăpat. A ieșit mult în afara mea. Eu nu mă suprapun personajului pe care-l arăt pe scenă, însă am căutat ceva care să mă pună într-o situație de vulnerabilitate în fața publicului. Și-am reușit.

Îmi este foarte greu să manevrez tocurile acelea de 20 de centimetri. E cumplit de greu să merg pe ele. Nu știu cum reușesc femeile care poartă așa ceva. Mie mi se strâng picioarele. Am crampe în tălpi tot timpul. Îmi dau niște dureri de spate teribile. Sunt mereu în pericolul de a cădea. Dar tensiunea pe care tocurile acestea mi-o imprimă în corp și situația de pericol permanent sunt extrem de folositoare spectacolului.

Tocurile sunt spectaculoase și spectaculare, dar imaginea pe care o evocă nu mi se potrivește neapărat. De aceea spun că nu mă suprapun personajului, care poate fi un pic clișeistic, dacă stai să te gândești. E o femeie care arată ca o târfă și care vorbește despre tandrețe, despre a (se) oferi.

E importată reacția publicului?

Da, e importantă reacția publicului, pentru că altfel fac spectacolul la mine acasă. Mi se pare foarte important ca artist să te întâlnești și cu o reacție negativă. Asta te duce mai departe. Evident că nu o iei orbește. Eu întotdeauna îmi vizez spectatorul, pentru că nu cred în cortina neagră dintre noi. Simt sala, simt tăcerile, simt agitația. Simt ce se întâmplă cu ei.

De aceea le spun oamenilor care vin într-o sală de spectacol să se aștepte întotdeauna la viață, să nu vină și să știe deja ce vor să vadă. Să vină și să vadă viața care le stă în față și după aceea să hotărască dacă le place sau nu.

În sala de spectacol are loc o întâlnire. Îmi asum reacția spectatorului, iar el trebuie să își asume prezența mea și ceea ce îi dau eu. Sunt de acord că nu înțelege tot, nici nu trebuie, dar pe urmă se duce acasă, caută, se informează. Iar artistul, dacă își asumă dialogul cu publicul, poate să creeze ceva mai multă deschidere. Cred că artiștii trebuie să-și poată explica demersul artistic.

Andreea Novac

Ai avut și continui să ai multe proiecte în afara țării. Te-au ajutat în arta ta?

Da. După ce am intrat la facultate am terminat primul an și mi-am înghețat următorii doi. Am călătorit. Am intrat într-un proiect european și apoi am aplicat pentru tot felul de rezidențe şi burse. Spun despre mine că sunt un om foarte norocos fiindcă oamenii au crezut în mine și m-au susținut. Pe diploma mea scrie coregraf, eu nu cred că trebuie să fiu doar atât. Cred că trebuie să știu multe alte lucruri și să am curajul să încerc multe alte lucruri. Nu cred că diploma mă face ceea ce sunt.

Andreea Novac

Ce fac eu intră sub umbrela dansului, pentru că asta am terminat, dar eu nu mă gândesc când fac un spectacol să folosesc doar corpul. Mă interesează și alte lucruri, de asta și lucrez cu actori, de asta și lucrez cu voce. Pentru mine, un spectacol e acela în care tu, creator, sau om de pe scenă pui la bătaie absolut tot ce ai pentru ca acesta să iasă, că e corp, că e voce, că e text, te investești, îl investești.

Spectacolul nu trebuie să fie despre ceva anume ca să îmi placă, el pur şi simplu trebuie să fie. Cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost spectacole despre care n-aș putea să îți spun că au fost dintr-o anumită categorie.

Ce element ar putea să te facă să te pierzi la un spectacol pe care îl vezi?

Nu e ceva anume. E tot ce se întâmplă acolo. Sunt unele foarte emoționante. Unele care îmi dau un wow pe gând și pe concept. Sunt altele pur și simplu wow. Sunt la fel de valabile toate. Uneori, când intru în sala de spectacol, îmi doresc să asist la ceva major. Mi s-a întâmplat asta cu „Absolut“ după Ivan Turbincă, unde interpretul este Marcel Iureș, un spectacol de Alexandru Dabija. Și a mai fost un spectacol al lui Romeo Castelluci pe care l-am văzut la Paris.

„Pretend we make you happy“ l-ai făcut să fie internațional, având în vedere că e în limba engleză?

Nu mă gândesc neapărat așa când fac un spectacol. Și „Tandrețea“ a fost la început în engleză, pentru că am construit-o într-o țară străină. „Pretend“-ul are o linie cinematografică, care îl parcurge și nu știu cum să traduc „Dance, mother fucker“ în română, că nu sună cum trebuie. Dacă „Dance“-ul e foarte intim și în relație directă cu spectatorul, „Pretend“-ul am vrut să îl fac un pic mai comercial.

Comercial în sensul bun.

Da, în sensul foarte bun. În continuare cred că nu e ușor de înghițit, dar ce contează și contaminează e energia spectacolului. Așa l-am gândit. Am plecat de la ceva care mi s-a întâmplat mie. Am fost la un spectacol unde timp de o oră interpreții făceau același lucru: săreau. Și când am ieșit pe stradă, am ieșit făcând la fel. Aveam în corp mișcarea lor.

Și m-am întrebat ce mi se întâmplă totuși, de reproduc, chiar după ce am ieșit din sală, mișcarea? Această calitate pe care o avem și care ține de inteligența chinestezică a corpului, de mușchii noștri care pot reproduce o mișcare fără să o execute efectiv, a fost punctul de plecare pentru „Pretend“. Și pe asta am mers.

Andreea Novac

Lucram cu actori în perioada aceea, cei trei interpreți sunt actori. Citeam foarte mult despre actorie și mi s-a părut greșit să nu-i folosesc și astfel. Și la un moment dat, tot citind, am dat peste o afirmație de genul: există patru genuri cinematografice care trezesc fiori în corpul spectactorului. Am luat cele patru genuri, am păstrat linia cinematografică și așa s-a construit. Iar dialogul e în același spirit pentru că majoritatea replicilor sunt din filme, cu puține excepții.

În ziua spectacolului faci ceva în mod deosebit?

Dorm până târziu. Mănânc ce îmi place. Petrec câteva ore zdravene în duș. Ziua aceea e pentru mine.

Nu ai repetiții în ziua spectacolului?

Ba da, dar sunt de obicei în a doua jumătatea zilei. Nu am nevoi speciale la repetiții.

Ce faci după spectacol?

După spectacol sunt epuizată. De fapt e o etapă în care aștept să se potolească adrenalina și după aceea cad. Și vreau să dorm iarăși. Un spectacol e destul de costisitor pentru mine. Nu știu dacă pentru toată lumea e așa.

Din punct de vedere emoțional mai mult.

Da, emoțional. Fizic nu mă resimt. E oboseală psihică. Și nu contează dacă sunt acolo pe scenă sau în spate, mă comport exact la fel. E la fel de costisitor energetic și dacă sunt pe scenă și dacă sunt sus la lumini sau la sunet sau lângă Istvan în sală.

Sunt lucrurile care au legătură cu tine și nu poți să fii absentă.

Da. Nu cred că poți să fii absent în meseria asta. Dar s-ar putea lucrurile să se schimbe pe măsură ce înaintez în vârstă și se înmulțesc spectacolele. Nu știu. Pentru mine dansul are foarte mare legătură cu switch-ul mental.

Ce înseamnă switch-ul mental?

A crede că poți. Pe urmă vine disciplina. Și corpul se disciplinează cu muncă. Dar credința că poți nu ți-o dă nimeni.

Doar ți-o ia.

Exact. Eu nu vreau să fac asta. Mie mi-au luat-o și mi-a luat mult timp să mă reclădesc. Ceea ce faci e și o chestie de structură și de ce valorizezi. Și spune multe despre tine.

Ai făcut Facultatea de Psihologie, dar nu ai profesat.

Deloc. Voiam să îmi dau licența în terapii creative și am făcut un modul de terapie prin dans iar după modulul acela am renunțat brusc la Facultatea de Psihologie și m-am dus la coregrafie. Acela a fost declicul meu, îmi era bine mișcându-mă. Probabil de aceea eu nu țin să numesc într-un fel ceea ce fac. Nu zic neapărat că fac dans, zic că insuflu oamenilor plăcerea de a se mișca și dragostea pentru mișcare.

Ce a presupus atelierul de terapie prin dans?

Atelierul l-am făcut împreună cu un psiholog. Mișcarea în sine are valențe terapeutice, dar terapia prin dans e mai mult decât atât și vine cu o mare responsabilitate.

Ce se întâmplă la un astfel de atelier?

Se pleacă de obicei dinspre corp-mișcare spre analiză. Un exemplu: în atelierul acesta am lucrat pe trei dimensiuni: individual, doi și grup. Și ne propuneam spre exemplu cu un exercițiu să lucrăm pe agresivitate și îl construiam în așa fel încât să ducem participanții într-o zonă în care să fie OK în a-și manifesta agresivitatea.

A doua parte este dedicată analizei, practic vorbești despre experiențele pe care le-ai parcurs. De foarte multe ori acesta e doar butonul de pornire, iar de aici se duc lucrurile mult mai departe. Și în procesul aceasta găsesc că e foarte important să fii însoțit de un psiholog.

El după aceea mai dă niște răspunsuri?

Ei nu dau răspunsuri. Ei pun întrebări. Întrebările acelea potrivite. Atelierul s-a numit: „Vrei să dansezi? Vrei să și vorbești despre asta“. Întrebările psihologului se particularizează pentru fiecare participant. În funcție de ce i se răspunde, ia câte un fir și îl duce mai departe. E foarte emoționant și profund uman.

Andreea Novac

Tu ai o funcție terapeutică, ajuți foarte mult oamenii.

Cred că da, însă mă feresc să spun asta. Oamenii îmi spun mereu lucrul aceasta, dar eu nu-s conștientă de ceea ce fac.

Nu e ca și cum îți propui, ci așa ești tu de fapt.

Nu îmi propun. Se întâmplă. Mai ales în atelierele pe care le țin. Cursurile mele nu sunt țintite pe componenta aceasta terapeutică. Dar din nou, mișcarea are valențe terapeutice în sine. Atunci oamenii rezonează. Și sunt atentă cum construiesc cursurile. De fapt, felul în care le construiesc ține foarte mult de experiențele mele din perioada în care începeam să dansez. Pe ei îi trec prin etapele pe care le-am urmat eu. Pentru că nu cred că iei un om de pe stradă și îl pui să danseze pur și simplu, nu așa înțeleg eu dansul.

Ce altă ocupație ai în afară de activitățile legate de dans?

Nu am. Stau acasă și să citesc. Am un teanc imens de cărți la capul patului și citesc mai multe în paralel. Mereu am citit așa. Sau mă uit la filme. Chestii obișnuite.

Ce ai vrea să faci la 100 de ani?

Atunci o să fiu florăreasă, pentru că îmi plac florile și îmi place să le ofer. Așa mă imaginez.

Foto: Facebook Andreea Novac

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.