Biserica Sf. Dumitru de Jurământ şi vecinătăţile ei
https://www.ziarulmetropolis.ro/biserica-sf-dumitru-de-juramant-si-vecinatatile-ei/

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

Un articol de Georgeta Filitti|16 iulie 2016

În Centrul vechi, în spatele Muzeului Naţional de Istorie, se întindea, din sec. XVI, mahalaua Bălăcenilor. Stăpânii locului, înrudiţi cu vodă Şerban Cantacuzino, i-au fost vrăjmaşi lui Constantin Brâncoveanu. După lupta de la Zărneşti (1688), când Bălăcenii l-au trădat, straşnicul domnitor le-a dărâmat biserica şi locul s-a părăginit.

Mai mult, obiceiul pământului cerea ca pământurile confiscate pentru trădare să fie dăruite de vodă ori vândute. Aşa s-a întâmplat şi aici unde boiernaşi, negustori braşoveni, călugări, meşteri, „muieri” ajung să se învecineze şi… să se judece. Avocat („vechil”, în termenii vremii) al unora dintre ei, pe la 1786, era Riga Velestinul, cu casă peste drum de actuala biserică. Acesta a fost o vreme secretar domnesc, a întocmit o hartă a Ţării Româneşti şi i se datorează un întreg program revoluţionar de eliberare a Balcanilor de sub jugul turcesc. Figură emblematică a Greciei, el şi-a desfăşurat activitatea creatoare, ca şi alţi conaţionali, pe pământ românesc.

Episcopul de Buzău, Costandie, cu case în această mahala, decide, pe la 1815, să clădească o nouă biserică. I-a dat hramul Sf. Dumitru. Curând, cei care aveau de încheiat afaceri, contracte veneau aici jurând pe Brâul Maicii Domnului că vor respecta întocmai înţelegerea. De aici şi numele sub care a fost cunoscută până la sfârşitul sec. XIX. Vecinătatea Poştei (ridicată la 1898) a făcut ca, prin contaminare toponimică, să i se spună Sf. Dumitru Poştă.

De la început, lăcaşul a fost martorul unor evenimente memorabile din viaţa oraşului. În timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, aici au fost aduse, de la Mitropolie, moaştele Sf. Dumitru, ocrotitorul Bucureştiului. De peste drum de biserică, pe locul actual al Universităţii Ecologice, a izbucnit, din joaca unui copil zănatic, incendiul din martie 1847 care a pârjolit o treime din capitală. Lăcaşul a fost şi el afectat. Apoi schimbările şi vânzările de parcele din preajmă (pentru patru metri pătraţi o femeie amarnică s-a judecat timp de 12 ani), neînţelegerile între episcopii de Buzău şi Râmnic, închirierea păguboasă a unor proprietăţi din preajmă aduseseră biserica, după Primul Război Mondial, în pragul demolării.

Mitropolitul Tit Simedrea şi un urmaş al ctitorului Costandie, istoricul şi diplomatul I.C.Filitti (al cărui nume îl poartă strada ce coboară  de la biserică spre Calea Victoriei) au reuşit s-o salveze, restaurând-o, în 1931, în forma paladină iniţială.

În 1990, în chip necugetat, casa dr. Silvestru Filitti, fratele ctitorului, ridicată la 1827, a foat dărâmată ca să facă loc unei parcări. La fel de neinspirată a fost scoaterea  bătrânelor pietre pe care păşiseră sute şi sute de enoriaşi şi înlocuirea lor cu banale plăci de gresie. La un moment dat, un hoţ păgubos a furat câteva odoare din biserică (între care racliţa cu moaştele Sf. Nicanor, aduse din Epir) şi s-a dus să le vândă bisericii Domniţa Bălaşa. Din fericire, prim epitrop acolo era dr. C. Bălăceanu Stolnici, urmaş al ctitorilor primului lăcaş; el a limpezit lucrurile şi odoarele s-au întors acasă.

Astăzi biserica se află într-un proces complex de restaurare şi chezăşia reuşitei stă în devotamentul exemplar al parohului, cadru universitar, părintele Mihai.

Biserica Sf. Dumitru din Centrul vechi al Bucureştiului este un exemplu de zidire, distrugere şi refacere perpetuă ce defineşte atâtea din monumentele noastre. Nu rămâne decât să aflaţi istoria fiecăruia prin drumuri de iniţiere în tainele capitalei.



11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.