Caragiale, egoist şi manipulator, a ştiut să se joace întotdeauna cu aparenţele, jonglând şi în viaţa reală cu slăbiciunile oamenilor. Aceasta este povestea unei treceri de la apucăturile unui insolent care se izola de societate, mâncând pe ascuns mămăligă cu ceapă, la apariţiile lui de gentleman înarmat cu citate din iluminiştii francezi.
Un articol de Monica Andrei|29 ianuarie 2015
Cincinat Pavelescu l-a cunoscut bine pe Caragiale. O verişoară a mamei sale, născută Bucşan, avea o culă la moşia Parepa, iar soţia autorului „Nopţii furtunoase” era nepoata lui Pavelescu. În amintirile sale, Pavelescu povesteşte cum mătușa era foarte nemulţumită de faptul că nepoata ei, născută Burelly, se căsătorise cu un scriitor care avea reputaţia să întârzie prin berării şi „făcea piese de teatru pe care le şi juca”.
Bătrâna artistocrată, care venea rar pe la Bucureşti, îşi închipuia că dramaturgul era un om imposibil, fără maniere şi făcea des traseul din culisele teatrului spre berărie. Zvonul ajunsese şi la urechea „berarului“. Lui Caragiale îi fulgeră în creştet ideea c-ar fi bine, să-i facă o vizită mătuşii, împreună cu soţia Didina, ca să se prezinte. Auzise că moşia Parepa şi castelul nu sunt departe de gară, dar de la gară până în satul cu pricina erau câţiva kilometri.
Era o dimineaţă frumoasă de iunie când Caragiale și nevasta au coborât din tren şi au pornit la braţ spre moşia rudei, pe un drum neasfaltat, plin de mizerie şi praf.
Pe la nouă şi jumătate ei ajung – povesteşte Cincinat Pavelescu în amintirile sale – la uşa mătuşii care dormea. Văzând că nobila lui mătuşă doarme, Caragiale se urcă pe o scară de lemn şi nimereşte în podul plin cu mobile vechi, portrete de familie fără rame, cărţi în limba greacă şi franceză.
Amator priceput de mobile de stil şi cărţi rare, se apucă de cotrobăit, iar pe la amiază se apleacă pe gura podului şi strigă unui argat din curte: „Ei, creştine, aduceţi-mi mămăligă, brânză, două cepe şi un clondir cu vin, că eu nu mai cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneţi cucoanelor să nu mă aştepte.”
În sufragerie, la ora mesei, anunţul declanșează stupoare generală. Mătuşa-şi plângea nepoata şi nu înţelegea cum a putut să se mărite cu un astfel de om necivilizat. A urmat un dejun rece, tăcut. „Noblesse oblige!”
După masă, cucoanele s-au plimbat pe aleile din parcul castelului, apoi s-au dus să se odihnească. În pod, „maestrul“, continua „investigaţiile“ în simfonia greierilor, printre pânzele paianjenilor, prin praful de un deget, lângă şoricăria tulburată în patriarhala împărăţie, în timp ce golea vinul din clondir.
Pe la 4 după masă, coboară victorios din arhivele podului, încărcat cu ediţii princeps, gravuri, pergamente, bibelouri preţioase şi alte istorice vechituri. Îşi dăduse imediat seama de impresia detestabilă pe care o pricinuise în timpul exilului voluntar. Aşa că a pregătit pentru seară o lovitură de teatru menită să-l reabiliteze complet.
Șiretlicul lui Caragiale
S-a dus în sat. Făcând vizite în dreapta şi în stânga, s-a întors cu un buchet multicolor. Seara şi-a pus smochingul, ghetele de lac, pălăria, a trimis înainte de masă mătuşii o scrisoare în limba franceză plină cu spiritul şi slova lui Voltaire, cerându-şi scuze că ţinuta în care se găsea după o călătorie aşa de obositoare cu trăsura de la gară până la conac nu i-a îngăduit să se prezinte în faţa unei doamne obişnuită cu uzanţele curţii domneşti.
Scrisoarea cu ortografia franceză impecabilă, galanteria stilului şi florile au impresionat-o atât de adânc pe mătuşa care-şi plângea nepoata căzută în gheara monstrului, că seara ardea de nerăbdare să-l felicite şi să-l admire.
„Ajuns în salon, ca un lord, Caragiale a făcut o reverenţă, i-a dat braţul bătrânei castelane ca s-o conducă în sufragerie, încât biata Bucşancă s-a intimidat. Îl privea şi se tot mira, auzindu-l vorbind cu atâta graţie despre moraliştii ei favoriţi: La Bruyere, La Fontaine, La Rochefoucauld, Voltaire. Se întreba dacă e tot omul acela care de dimineaţă ceruse vin, ceapă şi mămăligă din uşa podului. Mătuşii îi creştea inima de bucurie, îşi tot săruta nepoata certând-o că nu i-a vorbit vreodată de calităţile extrordinare ale soţului ei, om educat, cult şi cu o figură aristocratică.”
La masă, autorul „Scrisorii pierdute” îi observase mătuşii o slăbiciune. Era umilită că soţui ei, frate cu generalul Semeşescu şi fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arată revoltat şi-i spune: „Mă gândesc că prefectul, fiind om de elită, ar fi putut ajunge lesne general”, în timp ce mătuşa ştergea o lacrimă melancolică de pe obraz. „Eu sunt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul postum pe care i-l dăm sunt convins că l-ar ratifica şi domnul Cuza, şi stăpânirea actuală.”
Zis şi făcut. Caragiale îi trimisese de la litograful curţii Regale cărţi de vizită: „D-na Smaranda Colonel M., născută Bucşan”. Cam 12 ani a prezentat cucoana această carte de vizită, convinsă fiind că soțul ei va primi gradul post mortem. Când a vrut să-l ridice pe mort la gradul de general, castelana în vârstă a închis însă ochii pentru totdeauna.
Cât timp a trăit bătrâna, Caragiale a rămas nepotul ei favorit. A revenit la moşia Parepa de mai multe ori, făcând aceeaşi impresie la masa de seară, nu la cea de la dejun, iar la plecare căra tot ce găsea de prin pod şi din cămară, unde se mai găseau cărţi rare şi mobile vechi. Caragiale se îndrăgostise de mobilele vechi ce trăiau prin cultura galantă din veacul Regelui Soare.
Surse: Braşovul literar şi artistic, 1933, nr. 14; Amintiri despre Caragiale – Cincinat Pavelescu, Amintiri literare, 1972
