Invaziile ruseşti. „Davai ceas!“
https://www.ziarulmetropolis.ro/invaziile-rusesti-davai-ceas/

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

Un articol de Georgeta Filitti|2 aprilie 2016

Veniţi ca spioni, călugări, diplomaţi, voluntari şi apoi în formaţiuni militare pustiitoare ruşii au transformat ţările române nu doar în teatru de război ci şi în baze de aprovizionare. Pagubele pricinuite de cele 13 ocupaţii, până după cel de al Doilea Război Mondial, nu vor putea fi niciodată estimate valoric. În răstimpul 1806-1812, rechiziţiile au fost cumplite, vitele de povară prăpădite încât ţăranii au fost înjugaţi la carele de aprovizionare ale „muscalilor”. Atunci s-au ridicat unele voci disperate: „Nu ne-a mai rămas nimic, aveţi milă!” Amiralul Ciceagov, comandantul trupelor de ocupaţie, le-a replicat cinic: „Ba da, v-au rămas lacrimile să plângeţi!” Într-o formă sau alta, acest răspuns le-a fost dat românilor la fiecare nouă invazie.

Paradoxul vine dacă amintim de cheltuieli nebuneşti, chefuri de pomină, petreceri neîntrerupte, căsătorii interesate cu pământence desfăşurate în aceste momente de neputinţă a ţării. În războiul din 1827-1829, pentru campania din Balcani, ruşii au avut ideea să facă la noi platoşe de paie şi supă de vită la vreme de vară. S-au sacrificat 4 000 de boi şi vaci iar după trei zile totul se alterase.

Miloradovici, Kutuzov, Jeltuhin sunt nume de generali care au tocat mii de galbeni, de cele mai multe ori fără folos, în ţările noastre. Dar din galeria de prădători se desprinde şi o figură aparte: e generalul Pavel Kiselev, ajuns preşedinte al divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei, un fel de guvernator, după războiul încheiat cu pacea de la Adrianopol (1829). Bun administrator, ataşat de români (şi prin legătura de durată cu o boieroaică româncă de unde au rezultat trei copii), acesta rămâne singurul rus omagiat sincer de bucureşteni. Şoseaua care-i poartă numele – o performanţă ce datează din 1842, căci schimbarea nomenclatorului străzilor e un sport favorit al municipalităţii – rămâne mărturie în acest sens.

Înăbuşirea revoluţiei de la 1848 au făcut-o ruşii, ajutaţi de turci şi de colaboratori autohtoni. Unul din ei, maiorul Grigore Locusteanu, a lăsat memorii pline de savoare unde rechiziţiile, abuzurile, scandalurile provocate de ruşi (ca şi strădaniile lui de împăciuire) sunt înfăţişate cu un anume pitoresc. În timpul războiului Crimeii ruşii sunt din nou „oaspeţi” ai Principatelor. În preajma taberelor lor „aerul e greu de mirosuri pestilenţiale… asta este una dintre principalele cauze de boală în rândurile soldaţilor ruşi”, constata englezul O’Brien la 1853. Şi tot el dă asigurarea că sotniile de cazaci care cutreierau ţara, dacă nu te împuşcau de cum te vedeau, după ce înţelegeau că nu eşti ostil, te invitau la băut. În plus, ca să pară liberali şi corecţi ruşii au întocmit nesfârşite situaţii cu rechiziţiile, rapturile şi distrugerile operate asupra românilor. În următorul război, cel din 1877-1878, acest contencios era încă deschis. Dar cine îl mai lua în seamă când floarea ofiţerimii ruse petrecea iar nebuneşte în saloanele bucureştene?

În timpul Primului Război Mondial, ca aliaţi, deja bolşevizaţi, cete de ruşi au încercat să-i captureze la Iaşi pe regele Ferdinand şi pe regina Maria. Când au văzut-o pe mândra regină coborând din tren, i-au căzut la picioare cerându-i să le fie „împărăteasă”.

Peste timp, istoria nu va reţine din staţionarea ruşilor în România, între 1944 şi 1958, decât foamea lor neostoită pentru micul obiect aflat aproape la încheietura mâinii fiecărui european: „Davai ceas!”



10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).