Noiembrie, iepuri mecanici / SUPRAVEGHETORUL și alte povestiri
https://www.ziarulmetropolis.ro/noiembrie-iepuri-mecanici-supraveghetorul-si-alte-povestiri/

“Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puţin în pat şi încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulţi ani, îl pătrundea până la piele şi îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră ţipetele păunilor flămânzi şi cântecele triumfale ale cocoşilor. (…)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

Un articol de Petre Ivan|24 Mai 2017

“ Noiembrie, iepuri mecanici”, din volumul “SUPRAVEGHETORUL și alte povestiri”, de Șerban Tomșa

Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulți ani,  îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. Se auzeau și ușile bubuind înfundat, ca niște tunuri îndepărtate, semn că profesorul Catalan venise să hrănească păsările.

Trase plapuma pe cap, dorindu-şi să alunece din nou în somn. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă, răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu viscole și zăpezi de frişcă ţinută în frigider. Când începea să ningă, simțea că s-a întors cu adevărat acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acoperită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale.  Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită, ca un talger pus pe masa lui Dumnezeu, își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate, iar malul râului devenea o adevărată junglă. Toamna se colorau și se înmiresmau ierburile şi copacii, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. Erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă.  Pământul cenușiu mustind de apă, căzi de baie prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o ceașcă de pământ. Beau amândoi cu înghiţituri mici, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori într-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră acolo pentru totdeauna.

Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică,  descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau ca nişte musafiri nepoftiţi şi bădărani în viața tihnită a lui Casoss. Lucrurile curseră din ce în ce mai repede : protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătorului său în dizgraţie și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau,  evenimentele salvatoare din 1989.  Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său.  Iată însă că un document ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese, fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ultima sa fugă, aici, printre zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari, se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsa învăţătorului, refugiindu-se într-o ascunzătoare sigură, despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.

Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. În mijloc era conacul construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Pe latura sudică avea un balcon îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când slăbiciunea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori nepotul ieșea şi el acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână seculară, intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne, care se aliniau pe malurile apei.

De sub așternut auzi ușa și zgomote metalice la uşa sobei. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.

─ Gata? Pe baricade? se ridică aristocratul în capul oaselor.     

Îl cunoștea pe profesor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dascăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanent în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească păsările. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai că niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle, furând puii şi determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică, iar cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoarele.

Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.

─ Ei, ce s-a mai întâmplat? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.

─ Vulpoiul ăla alb, sau ce dracu o fi, a desfăcut iar plasa de sârmă.

─ Mare scofală! O reparăm, încercă să-l liniștească academicianul.

─ O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm? Că ne-a luat patru curcani.

─ Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, trosnindu-și oasele.

Era o  dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe argintie putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.

─ E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.

─ ‘Ai că nu te cred, râsese Casoss.

─ Nu mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…

Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise patruzeci de ani drept birou președintelui CAP.

─ Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.

─ Mergem, îl corectă acela.

─ Merg singur, preciză Casoss.  N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.

Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine, ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.

Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.

Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul.  Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine. După ce vânatul din ţară fusese aproape în întregime distrus de armele braconierilor,  unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici. Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.

Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit.supraveghetorul Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vulpoiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure.  Abia atunci observă că intrase în zona interzisă,  a adevăratului vânat. Acum era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian care făcea ravagii în rândul zimbrilor mai greoi. În ultima vreme se reduseseră îngrijorător efectivele de dropii și bouri și nu mai rămăseseră în viață decât câțiva cerbi. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.

Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.

Își aduse aminte că îl auzise pe Catalan spunând că vânătorile în zona lupului alb erau peste măsură de primejdioase, fiindcă marii demnitari organizau aici vânători de oameni și puneau apoi dispariția acestora pe seama carnivorelor aduse din nordul Rusiei. Țintele erau mai totdeauna vânătorii solitari, care sfârșeau sub gloanțele senatorilor și miniștrilor, fiind după aceea devorați de sălbăticiuni. Casoss zâmbi. Era o poveste atât de vizibil cusută cu ață albă, încât nimeni nu-i dădea crezare. Cei care răspândiseră această legendă urmăreau, probabil, descurajarea vânătorilor.

Acum mergea cu pași repezi, transpirase din belșug, mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului  și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă.

   Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Vânătorii guvernamentali îl așteptau la cinzeci de metri în față, cu armele pregătite. Se opri brusc, paralizat de groază. Mai apucă să le vadă hainele de camuflaj, scumpe, când ei puseseră deja puștile la ochi.

* * *

Şerban Tomşa este autorul romanelor „Biblioteca lui Noe”, „Maimuţe în haremul nopţii”, „Gheţarul” (premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi „Călugărul Negru”. Scriitorul, care trăieşte în provincie, ca profesor, de luni până vineri, şi ca scriitor, în weekend şi în vacanţe, deține de mai mulți ani și un blog extrem de interesant, serbantomsa.blogspot.ro, pe care scrie în timpul liber despre pasiunile şi obsesiile sale.

Foto: Supraveghetorul – facebook

15
/01
/19

După cum veți afla de pe această pagină, sunt un băiețel de doi ani, diagnosticat după Crăciun cu neuroblastom* (cancer – cu metastaze multiple). Știu că asta sună un pic înfricoșător, dar câtă vreme există speranțe, rămân încrezător. Iată, am reușit și o rimă, mi se mai întâmplă...

28
/12
/18

OPINIE Scris și regizat de Alfonso Cuarón, „Roma”va rămâne foarte probabil în istorie ca filmul despre care s-a discutat și s-a scris cel mai mult în 2018. Și asta chiar înainte de premiera mondială la Festivalul de la Veneția, unde a obținut, fără rezerve, Leul de Aur.

13
/12
/18

Vă mai amintiți scena finală din "Smoke" / "Fum de țigară" (1995), filmul regizat de Wayne Wang, după scenariul lui Paul Auster, faimosul scriitor new-yorkez? Aceea în care Auggie (Harvey Keitel) îi dăruiește prietenului său Paul Benjamin (William Hurt), scriitor, o minunată poveste de Crăciun. Întreaga scena este însoțită de melodia lui Tom Waits, "Innocent when you dream".

11
/12
/18

Au între 70 și 80 de ani. Sunt un cuplu. Ea vorbește, îl ghidează, îl ceartă și îl așează. El tace. Ea mă calcă de două ori pe picior, o dată se scuză, a doua oară consideră că noroiul mă prinde bine, așa că așteaptă să-i mulțumesc.

21
/11
/18

OPINIE Cum se explică succesul lui „Moromeții 2”, care pare de neoprit în drumul de a deveni cel mai vizionat film românesc cel puțin de după 2000? Am încercat să ofer cinci motive ale acestei primiri neașteptate pe care publicul român i-o oferă noului film al veteranului regizor Stere Gulea.

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

Page 1 of 1012345...10...Last »