O (deloc exhaustivă, dar afectuoasă) poveste despre BEETHOVEN cel Mare
https://www.ziarulmetropolis.ro/o-deloc-exhaustiva-dar-afectuoasa-poveste-despre-beethoven-cel-mare/

OAMENII MUZICII Antipaticul 2020, anul pandemiei, a fost şi cel al unei aniversări splendide: 250 de ani de la naşterea celui care, alături de Mozart şi Bach, rămâne unul dintre cele mai frumoase şi copleşitoare evenimente din istoria muzici, unul extrem de relevant şi astăzi: Ludwig van Beethoven.

Un articol de Cristina Enescu Aky|28 decembrie 2020

Avertisment: Ca toate articolele din seria Oamenii muzicii, și acesta este doar o nepretențioasă, deloc perfectă (dar în mod sincer plină de drag) încercare de a vă (re)stârni curiozitatea și interesul față de biografia dar mai ales muzica lui Beethoven (1770 – 1827)– acest ultim dar nu cel din urmă membru al sacrosanctei treimi a muzicii universale din care mai fac parte Bach și Mozart.

Multe alte muzici importante și impresionante s-au scris și după Beethoven, dar nu puține dintre acestea i s-au datorat într-un fel sau altul. Și, cu siguranță, modul în care s-a scris, s-a interpretat și s-a ascultat muzică după Beethoven nu a mai fost niciodată ca înainte…

Dacă în secolul 18 era considerată o artă subsumată literaturii sau picturii, după Beethoven nu a mai fost posibil să se spună despre muzică (mai ales despre cea instrumentală, considerată inferioară celei vocale) că este doar „o artă a sunetelor plăcute”. Mai mult decât predecesorii săi (da, în anumite sensuri chiar și decât inegalabilul Mozart), el a ridicat muzica la o complexitate structurală și totodată o forță expresivă fără precedent – în mod particular în cvartete, sonate pentru pian și simfonii.

Cât privește intensitatea emoțională și expresivă… Muzica lui, pe lângă numeroasele inovații pe care le-a lăsat posterității, are adesea un aer de luptă, de efort dureros, care însă e sublimat adesea în ceva înălțător. Da, chiar mai mult decât Mozart sau alți compozitori uriași, Beethoven reprezintă și evocă într-un fel extrem de puternic triumful asupra adversităților vieții. Nu doar prin biografia sa (un om chinuit de diferite boli și considerat tot mai ciudat și ursuz de către contemporani, un bărbat fără succes în viața personală, un compozitor care și-a pierdut auzul) ci în primul rând prin muzica sa –  în mod suprem, prin acea sublimă Simfonie a 9-a. Nu întâmplător această lucrare a fost aleasă în multe momente-cheie ale istoriei ultimelor decenii, de la marșul tinerilor în Piața Tiananmen, căderea Zidului Berlinului la comemorarea unui an de la atacurile din 9/11 sau alegerea imnului Uniunii Europene, printre altele).

„Dacă Bach a construit o catedrală prin muzică, iar Mozart a evocat o lume ideală de grație și frumusețe, Beethoven ne-a lăsat un fel de jurnal. El este considerat adesea primul compozitor care a înțeles potențialul muzicii de a deveni expresia unei personalități individuale. (..) S-a spus de asemenea că universalitatea lui Beethoven se datorează în parte faptului că a fost primul compozitor freelancer. În loc să scrie pentru plăcerea unui singur patron, el a scris pentru întreaga umanitate și a dat astfel muzicii sale o amploare expresivă mai largă.” (sursa).

Cu toate acestea, la vremea sa, Beethoven a fost adesea privit drept un ciudat sau chiar de-a dreptul nebun, atât ca om cât și în compozițiile sale. Chiar și unele lucrări de maturitate au fost o provocare pentru publicul contemporan. Hector Berlioz relata despre un concert cu Cvartetul pentru coarde nr 14 (1826) la care a asistat, spunând că cea mai mare parte a publicului s-a ridicat și a plecat înainte de terminarea concertului, mulți plângându-se că muzica aceea era opera unui nebun și că sfida orice bun simț. Și Berlioz a fost tentat să plece, însă „tocmai când răbdarea publicului începea să cedeze, a mea a fost revigorată, și am căzut sub vraja geniului acestui compozitor”.

Portret de Ferdinand Schimon, 1818-1819

A scris în jur de 240 de lucrări printre care simfonii (doar 9 – în comparație, Mozart, care a trăit cu vreo 20 de ani mai puțin dar a scris 41 de simfonii), sonate și concerte pentru pian, cvartete pentru coarde și o singură operă. Era un perfecționist aproape maniacal, își revizuia și corecta compozițiile iar și iar, adesea lucrând zi și noapte, parcă intuind că nu scria atât pentru contemporani cât pentru posteritatea care avea să îl slăvească infinit mai mult.

Printre multe alte inovații, Beethoven a fost primul care a folosit în simfonii atât trombonul cât și contrabasul (ambele în Simfonia nr. 5). De asemenea, a fost primul compozitor care a scris parituri extinse pentru pian, majoritatea contemporanilor săi preferând să compună mai mult pentru clavecin. Deși a compus mai puține simfonii decât predecesori ai săi precum Mozart sau (mai ales) Haydn, ale sale sunt substanțial mai complexe și mai lungi. Cele 9 simfonii se numără printre lucrările din repertoriul standard ale tuturor marilor orchestre ale lumii. Numărul 9 a devenit un fel de limită superstițioasă în privința compozițiilor de simfonii pentru unii compozitori de după Beethoven, de exemplu Mahler sau Bruckner. (Se pare că la momentul decesului său lucra printre altele și la o a zecea simfonie, care a fost „reasamblată” în 1988 după niște schițe ale compozitorului).

 

Singurul portret realizat în timpul vieții sale îl arată ținând manuscrisul lucrării Missa Solemnis, și a fost realizat în 1820 de către Joseph Karl Stieler.

Acest titan al muzicii universale ce a făcut trecerea de la clasicism la romantism s-a născut la Bonn, pare-se că pe 15 sau 16 decembrie 1770 – data e incertă întrucât la acea vreme era obiceiul în biserica catolică să se boteze copiii a doua zi după naștere, iar botezul a fost înregistrat pe 17 decembrie. A învățat de mic să cânte la pian, orgă și vioară. Tatăl i-a intuit talentul (deși nu la adevăratele sale proporții), și, cum văzuse ascensiunea copilului-minune Mozart cu niște ani în urmă, dorea neapărat un parcurs similar și pentru fiul său. Din acest motiv, mulți ani l-a prezentat la concertele pe care le susținea băiatul drept fiind mai mic decât era de fapt (motiv pentru care multă vreme contemporanii au crezut că era născut în 1772, nu 1770).

Primul concert l-a susținut la 7 ani. La 12 ani compunea deja mici piese, printre care una intitulată Elegie la moartea unui pudel. Din păcate la doar 11 ani Ludwig a abandonat școala pentru a își ajuta familia să câștige bani prin concertele pe care le dădea. Ca urmare, toată viața a avut probleme și la cele mai simple calcule matematice (a apucat să învețe doar adunarea și scăderea), și se pare că tot din această cauză a și rămas cu un scris foarte urât.

Nici ca fizic nu era „cine știe ce”, fiind considerat de mulți (și apoi chiar de multe…în ciuda unui șarm de netăgăduit) drept scund și urâțel (avea și urme de vărsat de vânt pe față). Da, și așa a fost Beethoven omul, cel care a creat muzica splendidă a lui Beethoven – genialul compozitor. (Și tot din seria „Beethoven omul”: se pare că una dintre mâncărurile sale preferate erau macaroanele cu parmezan. Nu râdeți… era o delicatesă la acea vreme, căci pastele costau mult mai mult decât orezul, iar parmezanul era o marfă scumpă adusă exclusiv din Italia).

La 17 ani a plecat la Viena pentru a studia cu Mozart, însă după scurt timp a aflat că mama lui era grav bolnavă și a revenit la Bonn. Curând i-au murit ambii părinți, iar el a rămas acasă pentru a se îngriji de cei doi frați mai mici. În 1792 a reușit în sfârșit să se mute la Viena (unde a rămas până a sfârșitul vieții). Aici a luat lecții cu „Papa” Haydn, „părintele simfoniei”, și a început să își facă un nume tot mai important ca pianist. Haydn și Beethoven au avut frecvent dispute și neînțelegeri (cum de fapt cam era obiceiul tânărului muzician cu toți profesorii săi), dar Beethoven i-a păstrat mereu un respect și admirație uriașe.

Conform unor relatări, la prima întâlnire cu Mozart, Ludwig a fost extrem de emoționat și, la cererea maestrului, a interpretat ceva la pian. Mozart nu a fost însă impresionat, i s-a părut că tânărul interpreta mecanic și rece. Atunci Beethoven l-a implorat să îl mai asculte cântând o improvizație. A făcut-o atât de bine încât i-a captat atenția lui Amadeus, care ar fi comentat: „Țineți-l minte pe acest tânăr, îi veți mai auzi numele.”

Ca tânăr pianist (extrem de apreciat, într-un mod particular pentru imensul său talent de improvizație) și profesor la Viena, Ludwig a devenit repede o vedetă, fiind asaltat de tinere nobile care vroiau lecții cu el.

Sonata pentru pian nr. 28 Hammerklavier Este considerată adesea una dintre cele mai dificile partituri scrise vreodată pentru pian, și chiar de-a dreptul imposibil de interpretat la viteza notată de compozitor.

În 1800 și-a făcut debutul cu prima lui simfonie, la Viena. În 1804 i-a dedicat Simfonia nr. 3 lui Napoleon, pe care îl admira ca un simbol al revoluției și al unei ere noi în Europa. Ulterior, însă, dezamăgit și revoltat când acesta s-a autoproclamat Împărat, compozitorul și-a retras dedicația. De fapt, admirația lui Beethoven pentru idealurile Revoluției franceze aveau la bază o personalitate destul de liberală și chiar rebelă – printre altele la un moment dat a renunțat la foarte burgheza perucă și la ciorapii de mătase, spre șocul societății „fine” a Vienei.

Cvartetul pentru coarde op 130

În 1805 a avut premiera tot la Viena singura sa operă, Fidelio sau Triumful iubirii conjugale (un titlu destul de ironic având în vedere bografia compozitorului). Inițial a fost un eșec desființat de critici. Beethoven a continuat să lucreze încă 3 versiuni de-a lungul vieții (primele două versiuni sunt cunoscute astăzi sub titlul Leonore, numele personajului principal feminin). Astăzi e încă apreciată, iar vemurile noastre par să îi dea conotații foarte interesante… Spoiler alert: e vorba despre o femeie travestită în bărbat și despre soțul ei care e prizonier politic, despre tiranie și revoluție.

Fidelio a înregistrat de-a lungul timpului mai multe premiere: a fost prima operă completă dirijată de celebrul Toscanini și transmisă la radio în Statele Unite, prima operă montată la Berlin după sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, și lucrarea montată la redeschiderea Operei de stat din Viena (1955) – iar aceasta a fost prima transmisiune live a postului TV ORF, într-o vreme când în toată Austria existau doar vreo 800 de televizoare.

Inegalabilul, magnificul și totuși foarte umanul Ludwig van Beehoven a murit la 56 de ani pe 26 martie 1827, într-o noapte cu o furtună teribilă, se pare. Corpul lui fusese chinuit de o sumedenie de boli (ciroză, probabil infecții, diferite afecțiuni inflamatorii, printre altele), dar spiritul și mai ales moștenirea lui muzicală abia începeau să prindă aripi, și nu s-au oprit nici astăzi. La înmormântare, pe 29 martie 1827, se spune că au participat peste 10.000 de persoane. Totuși, bunurile sale (inclusiv caietele cu notițe muzicale și mai multe partituri în manuscris) au fost vândute ulterior  o licitație pentru o sumă de-a dreptul infimă, anume1.140 florini (cam 17.600 de Euro).

 

Iubiri neîmplinite

A fost mai mereu bine văzut în societatea vieneză și dincolo de granițele Austriei, atât ca pianist cât și ca profesor și adesea compozitor (deși numeroase voci l-au considerat nu de puține ori de-a dreptul nebun). Faima i-a adus multe admiratoare și, se pare, nu puține povești de dragoste, însă nu s-a legat nicio poveste notabilă, în principal pentru că Beethoven nu era de viță nobilă precum admiratoarele sale, iar asta a împiedicat nu doar o dată încheierea unei căsătorii.

Prima sa mare dragoste a fost pentru o tânără contesă, Giulietta Guicciardi, căreia i-a dedicat Sonata lunii. A urmat o altă iubire, pentru o altă contesă, dar și familia acesteia a făcut presiuni pentru ruperea relației.

Sonata lunii (Moonlight Sonata) a influențat mulți muzicieni de după el, printre care și Chopin, romanticul ce, în cel mai înalt grad după Beethoven, avea să ducă virtuozitatea pianului pe culmi noi. 

Incertă a rămas până astăzi însă identitatea iubitei căreia i-a fost adresată celebra scrisoare (de fapt trei, neexpediate însă) din 1812 intitulată „Nemuritoarea mea iubire”(My Immortal Beloved), deși unii specialiști spun că aceasta ar fi fost Antonie Brentano, soția unui om de afaceri. În orice caz, cert e faptul că filmul cu același nume, Immortal Beloved, este unul cel puțin interesant și vi-l va face pe Beethoven mai uman și mai apropiat, iar muzica lui poate și mai incitantă. Aici puteți citi conținutul scrisorii (lb. engleză).

Misterioasa, dramatica pierdere a auzului

Nu se știe exact care a fost cauza surzeniei sale. Au fost vehiculate diferite teorii, printre care tifos, o boală infecțioasă din copilărie sau tifosul provocat poaate de puricii șobolanilor. Beethoven nu doar că și-a pierdut auzul, dar a suferit și de numeroase alte afecțiuni, și mulți ani a fost chinuit de tinitus (țiuitul în urechi).

Concertul pentru vioară în re major op. 61 

Für Elise O „simplă” bagatelă pentru pian solo, o  cuceritoare miniatură în peisajul atâtor creații-mamut ale compozitorului (atât ca lungime cât și ca importanță). A fost publicată abia la câteva decenii după moartea sa, iar de atunci popularitatea ei nu a încetat să crească.

 

Imperfecțiunile omului Ludwig

Pe măsură de surzea și devenea tot mai ursuz, și igiena lui personală și cea domestică au început să lase mult de dorit, păstrându-se numeroase relatări sau anecdote apocrife în acest sens. A devenit, se știe, din ce în ce mai ursuz și chiar (cel puțin aparent) mizantrop. De exemplu, când a preluat custodia lui Karl, fiul fratelui său, după moartea acestuia, Beethoven s-a purtat atât de antipatic și dur încât se pare că  tânărul a încercat să se sinucidă pentru a scăpa de unchiul său. Altă dată, compozitorul a fost confundat de poliție cu vagabond fără casă și a fost arestat pentru scurtă vreme.

Într-o scrisoare din 1802 (cunoscută drept Heiligenstadt Testament) se plângea: „Oh voi care gândiți sau spuneți despre mine că sunt răuvoitor, încăpățânat sau mizantrop, cât de mult mă nedreptățiți. Nu cunoașteți motivul ascuns pentru care par astfel și din cauza căruia m-aș fi sinucis, doar arta mea a fost cea care m-a împiedicat. Mi s-a părut imposibil să părăsesc această lume înainte de a fi produs tot ceea ce simțeam înăuntrul meu.” Da, se știa că era capabil de accese de furie monumentale, dar avea și o personalitate magnetică, șarmantă, și putea fi foarte prietenos și generos. Îi erau antipatice convențiile și ierarhiile sociale, și nu se sfia să o arate. Uneori, dacă publicul nu era foarte atent la concertele sale, pur și simplu se oprea. Deși putea fi extrem de ursuz nu ura oamenii, ci dimpotrivă, se considera într-un fel purtătorul unei misiuni divine în muzică.

Pierzându-și auzul, Beethoven a început să comunice cu cei din jur în scris, astfel că după 1818 avea mereu asupra sa niște caiete în care scriau cei care vroiau să vorbească cu el. S-au păstrat din aceste notițe vreo 140 de „caiete de conversații”, deși un asistent al său a distrus o parte din ele după moartea compozitorului.

 

Evoluțiile omului, etapele muzicianului

Creația beethoveniană se împarte în trei mari perioade:

  • cea timpurie (până prin 1802), e mai degrabă clasică, inspirată de uriașii Mozart și Haydn. Printre lucrările majore de aici se numără Simfonia nr. 1 și Simfonia nr. 2, Cvartetele pentru coarde op. 18, Primele două concerte pentru pian și Sonata pentru pian Patetica.
  • cea de mijloc (1803-1814) e marcată de drama personală a pierderii progresive a auzului, și de revolta și depresia provocate de aceasta. A compus în acest răstimp lucrări ample, pline de zbucium și dramatism, precum Simfoniile nr. 3- nr. 8, singura sa operă, Fidelio, ultimele 3 cocnerte pentru pian și lucrările pentru pian Sonata lunii și Sonata Apassionata.
  • ultima perioadă de creație a început după 1815, când Beethoven a ajuns complet surd, și include lucrări cu un caracter mai degrabă explorator al noului context de creație la care l-a forțat pierderea auzului, precum ultimele 5 cvartete pentru coarde, ultimele sonate pentru pian sau Missa Solemnis. Este perioada în care s-a simțit cel mai singur și deprimat, dar în mod paradoxal și cea în care a scris unele dintre cele mai faimoase lucrări ale sale.

 

Ritmurile muzicale vs. aritmia cardiacă?

În 2015, cercetătorii (un cardiolog, un istoric al medicinei și un muzicolog) de la două universități americane (Michigan și Washington) au sugerat faptul că unele structuri ritmice neobișnuite la acea vreme din lucrări legendare ale lui Beethoven ar putea fi legate de o aritmie cardiacă a compozitorului. Cercetătorii au descoperit ritmuri „neregulate” în mai multe locuri din compozițiile beethoveniene care se potrivesc cu pattern-urile aritmiilor cardiace (care sunt într-o anumită măsură predictibile). Ipoteza este că, din cauza surzeniei, compozitorul ar fi devenit mult mai sensibil la ritmicitatea bătăilor inimii sale, iar asta s-ar fi reflectat în mai multe compoziții scrise după pierderea auzului. Mai multe informații despre acest studiu puteți găsi aici. și aici

(Nedrept de) pe scurt, despre câteva din cele mai cunoscute compoziții

Simfonia a 5-a e o raritate în istoria muzicii: a ajuns să fie definită și arhicunoscută prin (doar) primele sale 8 note. Dar totuși nimic din ceea ce le urmează în această lucrare nu este deloc dezamăgitor ci o explozie de geniu și splendoare beethoveniană.

Simfonia a 6-a Pastorala. Este unul dintre cele mai bune exemple pentru „sufletul romantic” al lui Beethoven. Îi plăcea mult să se plimbe în natură, mai ales prin păduri, iar asta se simte puternic în această lucrare.

Simfonia a 9-a a avut premiera la Viena cu 3 ani înaintea morții sale, sub bagheta compozitorului. La sfârșitul concertului, cineva a trebuit să îl întoarcă spre public pe compozitorul deja surd pentru a vedea publicul explodând în aplauze entuziaste. Include arhicunoscuta Odă a bucuriei, pe versurile lui Schiller, această parte a simfoniei fiind astăzi imnul oficial al Uniunii Europene. A mai făcut istorie și în alt domeniu al muzicii această simfonie: În 1982, producătorii nou-apărutului instrument de înregistrare a muzicii numit CD au ascultat de sugestia celebrului dirijor Herbert von Karajan (anume că ar trebui să fie posibil cumva ca întreaga Simfonie nr 9 să poată fi ascultată pe un singur compact disc, fără întrerupere), astfel că durata acestei lucrări (aprox. 70 de minute) a influențat standardul ulterior al lungimii înregistrărilor de pe CD-uri (80 de minute).

Concertul pentru pian nr. 2 Beethoven era deja de câțiva ani la Viena, unde dădea concerte și lecții de pian. Dar abia prin acest concert, lumea a avut o primă degustare a virtuozității și geniului său și în compoziție: debutul său în fața publicului vienez a avut loc cu această lucrare, la Burgtheater, cu un succes enorm și multe conexiuni importante ulterioare în lumea bună a vremii.

După Bee Gees, Simfonia a 5-a a lui Beethoven a fost la baza un mare hit al sfârștului anilor 1970 datorită piesei A Fifth of Beethoven (1976 – Walter Murphy & The Big Apple Band), mai ales după ce piesa a apărut în coloana sonoră a celebrului film Saturday Night Fever (1977, cu John Travolta).

Cele mai cunoscute filme bazate pe biografia lui sunt Immortal Beloved (1994, cu Gary Oldman) și Copying Beethoven (2001, cu Ed Harris și Diane Kruger), dar merită atenția și Eroica (2003, o dramatizare a primei interpretări a celebrei simfonii). 

Cvartetele pentru coarde, scrise spre sfârștul vieții, sunt cele mai „experimentale” capodopere ale sale. Contemporanii au fost șocați și revoltați. Pentru Beethoven, ele erau cumva o încercare de a se conecta cu divinitatea – spre exemplu pe manuscrisul Cvartetului pentru coarde op. 132  (Imnul  sacru de mulțumire) a descris lucrarea drept „un cântec sacru de mulțumire din partea unui convalescent către Dumnezeu”. A compus-o în 1825, anul în care s-a îmbolnăvit de o afecțiune intestinală, iar medicul său i-a recomandat să se retragă pentru o perioadă de refacere în stațiunea Baden. Beethoven a fost foarte nemulțumit, căci i s-a interzis și să bea vin și să mănânce găluștele sale preferate cu ficat. Totuși, tratamentul i-a făcut bine, și-a revenit într-o anumită măsură, și a scris această superbă compoziție de mulțumire. (Primele minute sunt ca o meditație asupra suferinței, au un aer încremenit, glacial… dar apoi, ca o înviere după o boală grea, totul se schimbă, iar universul capătă din nou nuanțe și emoții luminoase).

 

În cuvintele lui Beethoven

Muzica este o revelație mai înaltă decât toată înțelepciunea și filozofia.

Voi apuca soarta de gât; în mod cert nu mă va domina niciodată pe de-antregul.

Muzica este mediatorul dintre viața spirituală și cea senzuală.

Aș scrie mai degrabă 10.000 de note decât o singură literă a alfabetului.

A cânta o notă greșită este nesemnificativ. A cânta fără pasiune nu are absolut nicio scuză!

 

Alți Mari despre Beethoven

Îl detest pe Beethoven (Stravinsky, 1922)

La 80 de ani am găsit o bucurie nouă în Beethoven (tot Stravinski, dar în 1962)

Nu vă puteți imagina cum e să auzi tot timpul un asemenea gigant mărșăluind în urma ta! (Brahms, supranumit și „urmașul lui Beethoven”)

În muzica lui Beethoven visătorul își va recunoaște visele, marinarul furtunile, iar lupul pădurile sale (Victor Hugo)

Ar fi posibil să descrii absolut totul în mod științific, dar nu ar avea rost. Ar fi fără niciun sens, ca și cum ai descrie o simfonie de Beethoven ca o variație a presiunii undelor. (Albert Einstein)

P.S. Un articol interesant: „Beethoven la aniversarea de 250 de ani: câteva personalități celebre împărtășesc ce înseamnă pentru ele muzica sa, în 250 de cuvinte” (lb. engleză), aici.

15
/01
/21

OAMENII MUZICII Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus MOZART. Sau Wolfgang Amadé, cum s-a semnat mai apoi (Amadeus i s-a spus doar postum). 27 ian. 1756 – 5 dec. 1791. Uitaţi tot comerţul din jurul „brandului” Mozart. Ignoraţi tot ce aţi auzit din zbor despre el. Pur şi simplu descoperiţi-l. Și îndrăgostiţi-vă.

13
/01
/21

Publicată pentru prima dată în Franța în 2020, cartea scrisă de Simone de Beauvoir în 1954, anul în care i se decerna Premiul Goncourt, și dedicată prietenei sale Zaza Lacoin, este disponibilă și în limba română, la Editura Litera. „Inseparabilele” este o nuvelă memorabilă despre prietenie și condiția femeii de-a lungul timpului.

10
/12
/20

OAMENII MUZICII În secolul 19, coloana sonoră a aristocrației vieneze era valsul, iar Regele valsului a fost Johann Strauss II. Faima uriașă de care s-a bucurat încă din tinerețe a stârnit furia tatălui său, el însuși compozitor celebru. Descoperiți-l pe Strauss fiul - garantat vă va da o stare bună, și poate nici nu veți putea rămâne pe scaun...

27
/11
/20

OAMENII MUZICII „A muntagna”, „muntele”, este numele dat de localnici Etnei, vulcanul ce domină Catania. Un munte de frumusețe și emoție a fost și Bellini în peisajul istoriei muzicii, chiar dacă nu a creat extrem de multe lucrări și a murit la nici 34 de ani. Sicilianul blond cu ochi albaștri a rămas unul din cei trei zei absoluți ai Bel canto-ului, alături de Rossini și Donizetti.

27
/11
/20

Libertatea, egalitatea și democrația sunt printre cele mai puternice valori ale lumii contemporane. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna așa și, din păcate, istoria ne demonstrează că, timp de sute de ani, omenirea a reprimat potențialul intelectual a jumătate din populație prin constrângerea femeilor.

19
/11
/20

Explorată, reconstruită din amintiri și închipuiri vârsta de aur rămâne un timp la care te întorci în gând, ca să scapi de prezent. Dar și ca să-l înțelegi. Ziarul Metropolis vă invită la o întoarcere în copilăria scriitorului portughez, recompensat în 1998 cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Pagina 1 din 3512345...102030...Ultima »