Octavian Saiu: „Cred că teatrele cu șansă reală de a supraviețui sunt cele definite de spirit autocritic…”
https://www.ziarulmetropolis.ro/octavian-saiu-cred-ca-teatrele-cu-sansa-reala-de-a-supravietui-sunt-cele-definite-de-spirit-autocritic-simt-practic-inventivitate-curiozitate-flexibilitate/

Octavian Saiu este profesor, cercetător şi critic de teatru. Are un doctorat în studii teatrale, cu o teză despre metamorfozele spaţiului de joc, şi unul în literatură comparată, cu o teză despre Samuel Beckett şi Eugène Ionesco.

Un articol de Ziarul Metropolis|22 iunie 2021

Interviu realizat de Elena Coman

Predă la universităţi din România, Noua Zeelandă, Japonia, Hong Kong şi Portugalia. A fost Visiting Fellow la University of London şi Cercetător Rezident la Institutul Grotowski. Cariera sa include participări la festivalurile teatrale prestigioase din întreaga lume și moderarea unor conferințe de specialitate în țară și în străinătate. A publicat peste zece volume de teorie și a obținut Premiul Criticii pentru carte de teatru în 2010 și Premiul UNITER pentru Critică de Teatru în 2013.

Reîntâlnirea cu profesorii este întotdeauna un privilegiu. Dialogul cu Octavian Saiu poartă o amprentă personală și obiectivă în raport cu teatrul românesc al prezentului. Un bun cunoscător al sistemelor teatrale de pe celelalte continente, l-am întrebat despre cum resimte situația din România în contextul pandemiei. Apoi mi-a povestit despre educație și adaptabilitate, despre fascinația studentului și recunoștința profesorului, despre artă ca formă de iubire, despre teatrul care ne certifică profesia.

Cu doar câteva zile în urmă am celebrat Ziua Mondială a Teatrului. Însă pe 27 martie 2021, ușile teatrelor au fost închise. Momentul a fost aniversat în mod simbolic, reunind dorințele și speranțele noastre, ale tuturor, într-un glas unic, care invocă reîntoarcerea în sălile de spectacol. Care a fost gândul dumneavoastră, în acest an sensibil, pentru viitorul teatrului?

E o perioadă grea, știm cu toții. Teatrul este amenințat și din exterior, și din interior. O asemenea criză acutizează aspecte deja existente, nu doar adaugă unele noi, așa că o artă în care cred destul de puțini a ajuns să fie pusă la îndoială de tot mai mulți. Există gesturi admirabile de solidaritate, de încredere în ceea ce teatrul înseamnă. Dar există și o formă de dezbinare pe cât de previzibilă, pe atât de ușor de evitat, fiindcă marile pericole nu pot fi înfruntate decât printr-o viziune împărtășită de toți cei care ne simțim legați de teatru – fie că unii suntem spectatori, iar alții artiști, unii din mediul independent, alții din diverse instituții de spectacol, unii lipsiți de preocupări militante, alții implicați în mișcări de salvare a breslei. Ce poate conta mai mult decât că iubim teatrul, că îi datorăm fiecare propriul statut și că – sună patetic, însă e adevărat – nu putem trăi fără el? Viitorul teatrului depinde de această iubire. Numai ea îl poate salva de la dezastrul marginalizării către care îl împinge mentalitatea unei societăți de consum cu produse de divertisment tot mai facil și nepregătită să accepte provocările scenei. Iubirea spectatorilor și iubirea artiștilor care îl slujesc. Iubirea ca antidot împotriva indiferenței. Iubirea ca șansă a artei, dar și a lumii, așa cum e ea.

Cuvântul „criză” pare să fie un termen reprezentativ pentru ceea ce ni se întâmplă. Criză sanitară. Criză mondială. Criză artistică. Criză existențială. În planuri diferite și multiple, resimțim cu intensitate momentul critic pe care îl trăim. Dacă în spațiul românesc s-a vehiculat anterior ideea unei crize a teatrului, acum pare că s-a concretizat. Din perspectiva teoreticianului, care e situația cu care se confruntă în prezent sistemul teatral românesc?

Practic, nu teoretic, este criza unei birocrații sufocante și a unei legislații absurde. Combinate, aceste două realități au generat malformațiile unui sistem care ar năuci pe orice artist dintr-o lume normală. Dacă Ostermeier ar da concurs pe post de director de teatru în România, nu ar avea nicio șansă. Și, dacă prin mila unei comisii formate din te miri cine, s-ar trezi într-o asemenea ipostază, și-ar împotmoli creativitatea într-un aparat kafkian care filtrează totul prin referate și judecă orice prin rapoarte stufoase și grafice colorate. Trăim într-un climat ciudat, care, într-un anume sens, este mai feroce decât ce știm că era mecanismul culturii de partid de dinainte de ’89. Până când vom avea demnitatea și curajul să schimbăm acest cadru general, asfixiat de complicități și complezențe, vom avea spectacole mai bune sau mai puțin interesante, artiști care câștigă sume frumușele și unii care de-abia supraviețuiesc, like-uri și dislike-uri, mici și mari polemici, generații vechi și noi, dar nu și o mișcare teatrală autentică – apropos de comparația cu spațiul german (!) – pe măsura valorilor ei excepționale. Ce poate fi mai nedrept decât să existe atâtea uriașe talente și să ne plângem că nu se pot împlini?!

Ce lecții ar trebui să învățăm noi, profesioniștii din domeniul artelor spectacolului, despre industrie, produsul pe care îl creăm și relațiile interumane, în urma acestei pandemii care a provocat numeroase dezechilibre, atât în sectorul de stat, cât, mai ales, în cel independent?

Ar trebui să fim deschiși să învățăm ceva. Riscul evident este ca mulți să-și închipuie că totul o să o ia de la capăt, ca și când s-ar fi oprit timpul sau ar avea atât de multă răbdare cu teatrul, încât l-ar aștepta cuminte să se trezească. Nimic nu mai este la fel, în lume, în mediul nostru intim și social, iar scena nu are cum să ignore o astfel de schimbare gravă, în sens antropologic, și toate celelalte schimbări în sens cultural, psihologic, emoțional. Dincolo de asemenea speculații, au apărut deja semnele unei crize bugetare cu consecințe încă greu de intuit. Așa că lecția cea mai de preț mi se pare a fi aceea a mobilității, a redefinirii, a schimbării. Nici teatrul de stat, nici cel independent nu vor mai fi cum erau, iar principiul supraviețuirii nu este întotdeauna unul de forță sau de rezistență, ci mai degrabă unul de adaptabilitate. Personal, cred că teatrele cu șansă reală de a supraviețui – din ambele zone – sunt cele definite de spirit autocritic, simț practic, inventivitate, curiozitate, flexibilitate. Cine așteaptă ca lucrurile să reintre în normalitate, ori are o percepție depășită asupra a ceea înseamnă normalitate, ori a încremenit într-un proiect iluzoriu. Nimic nu… revine la ce era, fiindcă totul… devine altceva. O citez pe Sasha Waltz, care mi-a zis încă din iunie într-un dialog că nu vrea să revină la aceeași lume, că vrea ca lumea să se schimbe.

Vulnerabilitatea teatrului independent este mai vizibilă ca oricând. Unele spații au dispărut, altele fac eforturi să supraviețuiască. E un moment, poate, decisiv. Ce atitudini ar trebui luate în sectorul independent și de unde poate veni salvarea?

Mi-e foarte greu să mă pronunț în mod ferm, peremptoriu. E un teritoriu pe care îl cunosc prea puțin, dar destul cât să știu că e marcat de anumite contraste. Termenul însuși, independent, poate fi înțeles în multe feluri, de la asumarea unei vocații a libertății în artă până la proiecția unei afaceri teatrale care să genereze profit. Nu există nicăieri o omogenitate a acestui tip de organizare pentru companiile de spectacol, însă în multe locuri s-au coagulat fenomene culturale recomandate prin calitatea unor producții – de la celebrul Off Off Broadway până la infinit mai puțin cunoscutul model experimental din teatrul chinez. Așa că aș miza mai mult pe o identitate conturată prin specificul limbajului decât prin absența subvențiilor. Însă, fiindcă veni vorba, subvențiile nu pot rămâne exclusiv privilegiul justificat sau nu al teatrelor de stat, doar fiindcă așa e tradiția cu care ne-am obișnuit, bazată pe o totală lipsă de competitivitate și pe o relativă lipsă de transparență. Solidaritatea lumii teatrale ar merita să se manifeste și în acest sens, printr-o împărțire echitabilă și onestă a resurselor, fie că este vorba despre spații de joc sau despre sumele primite… după buget.

Situația actuală a acutizat lacunele sistemului românesc: lipsa unor strategii culturale, a unei cartografieri a sectorului independent, a capacității învățământului de a se adapta noilor formate impuse. Am fost nepregătiți. Într-un astfel de peisaj, cum putem încuraja tinerii care își doresc să intre în lumea artistică? Ce perspective se anunță pentru ei?

Tinerii la început de drum sunt întotdeauna minunați. Mai ales că nu-și dau seama de acest dar al vârstei, cu toate calitățile pe care doar ea le poate garanta. Fiecare școală de teatru are studenți cu talent, cu suflu creator și cu o candoare pe măsură. Perspectiva cea mai importantă este cea conturată de profesori, căci lor le revine rolul decisiv: orice student are nevoie să creadă în el însuși, să se descopere pe sine, să își pună întrebări, dar și să poată privi partea luminoasă a lumii și a teatrului. Pot exista, într-o școală, profesori care descriu teatrul în culorile cele mai sumbre, pentru simplul motiv că se simt la marginea lui. Acei non-artiști, unii fără să fi avut măcar un rol demn de luat în seamă pe o scenă, se pot pretinde pedagogi de teatru, își pot impune lucrările ca titluri de bibliografie obligatorie alături de textele lui Brook și Grotowski, se pot considera inventatorii unor metode originale de predare și pot afecta, așa, generații de studenți care – în candoarea lor deja pomenită – nu au cum să le sesizeze impostura. Se pot infiltra într-o școală de teatru asemenea specimene, care să-și împartă funcții de conducere și să ajungă să fie și conducători de doctorat, chiar dacă propriile lor doctorate sunt de o mediocritate neverosimilă sau cazuri clare de plagiat. Astfel de farsori ai mediului (pseudo)academic se pot crede invincibili, cocoțați în poziții care mai de care mai pompoase și neavând habar de adagiul nemuritor al lui La Bruyere: „funcțiile mari îi fac pe oamenii mari și mai mari, iar pe cei mici, cu mult mai mici”. Victimele lor sunt studenții care nu au nimic de aflat de la ei, decât noțiuni prefabricate sau tehnici de împrumut, și sfârșesc prin a se îndepărta de acel teatru de care s-au îndrăgostit înainte să apuce să „învețe” despre el.

Dumneavoastră când și cum v-ați îndrăgostit de teatru?

Sincer, nu mai știu. Însă nu rețin prea mult dinainte să mă fi îndrăgostit de teatru, fiindcă îmi dau seama că acel moment a coincis cu un soi de conștientizare a raportului cu cei din jur și cu mine însumi. În sensul lui etic, profund, teatrul este arta de a-l întâlni pe celălalt. În sens strict personal, e arta de a ne întâlni pe noi înșine. Mă întreb astăzi care ar fi argumentul suprem ca teatrul să continue să existe, chiar și când umanitatea are alte priorități mult mai stringente. Pot fi atâtea, în definitiv, de la faptul că e un mod de a visa, împreună, până la ideea că ne salvează de la prăpădul alienării prin tehnologie. Totuși, unul îmi pare decisiv, fundamental: teatrul este singura artă în care relația cu o altă ființă este un drum către sine. Nu e o metaforă patetică, e un adevăr simțit, trăit de cei care se apropie de taina lui, aflată între o experiență socială și o mistică a propriului eu. Din aceasta pricină, teatrul nu se poate preda numai ca meșteșug, este imposibil de redus la istoria sau prezentul lui. Rămâne o aventură a prezenței, cu ceea ce implică percepția senzorială imediată, și a spiritului, cu tot inefabilul lui, în egală măsură.

Care a fost motivația de a deveni profesor și cum s-a modificat relația dumneavoastră cu teatrul, odată ce ați obținut statutul de teoretician?

Când am terminat studiile de Teatrologie la UNATC „I.L. Caragiale”, profesorii mei iluștri – Ileana Berlogea, Michaela Tonitza-Iordache, Ion Toboșaru… – mi-au sugerat să rămân asistent la catedră. Mi se părea un dar nemeritat, un gest de generozitate pentru care n-am apucat să le mulțumesc, dincolo de o imensă responsabilitate. Și astăzi, pentru mine școala aceea, catedra mai ales, este legată de imaginea lor, pe care o port în suflet și pe care n-am pătat-o niciodată. Alături de ei, îi păstrez pe mari profesori de la celelalte catedre, titani ai scenei: de la Olga Tudorache, Dem Rădulescu sau Adrian Pintea la Cătălina Buzoianu și Valeriu Moisescu… Ceea ce am înțeles atunci de la ei toți și de la atâția alții este că în teatru a fi doar profesor înseamnă a nu fi deloc profesor. Înseamnă a falsifica statutul nobil al unei misiuni de ordin uman și artistic, deopotrivă. Cel mai frumos compliment l-am primit de la Matei Vișniec, autor de referință al dramaturgiei europene contemporane, care mi-a spus la o lansare de carte în 2017: „Ai început să ai operă!”. Cred că a fi profesor înseamnă a avea operă.

Există o altă dimensiune a întrebării, însă, una puțin mai complicată. Fiindcă nu mă consider un teoretician, în înțelesul consacrat al termenului, destul de riscant, de altfel. Cronicari sunt destui, critici de teatru mai puțini, dar teoreticienii veritabili sunt foarte rari: Hans-Thies Lehmann, Patrice Pavis, Erika Fischer-Lichte… Teatrul nu prea încape în categorii discursive precise, se sustrage cu grație termenilor rigizi ai analizei științifice. Rămâne o artă a viului, pe care mulți o tratează prea empiric, dar care nu se lasă ușor de definit din perspectivă conceptuală. Și totuși, ispita este irezistibilă, câteodată. Așa am avansat, bunăoară, expresia „teatru de autor”, cu derivația personală, „teatru la persoana I”, care am bucuria să știu că a fost preluată și citată în studiile altor colegi din România și nu numai.

Din experiența dumneavoastră, din observațiile pe care le-ați făcut în timpul predatului în format online din ultima perioadă, ce formulă de predare-învățare este mai eficientă?

Cred că predatul online, pentru materiile care permit un asemenea tip de interacțiune, oferă avantaje imense. În primul rând, ideea de a ieși din casă la ore fixe pentru a ajunge într-un loc anume e un model impus naturii umane de circumstanțe exterioare, de un tipar artificial al civilizației, așa că nu putem să ne prevalăm de valabilitatea lui organică. În al doilea rând, predatul online permite – în mod paradoxal, ar zice unii – o anume concentrare asupra subiectului. Fluxul comunicării poate să pară puțin neobișnuit, însă în plan antropologic ne-am schimbat și ne schimbăm în permanență, deci formatul orelor de curs nu are de ce să rămână neapărat același de sute de ani. Există un tip de rezistență față de acest fenomen amplu, o teamă nedeclarată că el va disloca valorile consacrate ale învățământului clasic. Mi se pare mai mult o scuză decât o explicație. Cine are un mesaj de transmis, cine are ceva de spus, poate să recurgă la orice mediu de comunicare. Fără îndoială, pentru învățământul cu aplicație practică, tot ce se întâmplă este extrem de complicat, poate chiar dezastruos, iar consecințele se vor vedea în timp. Însă pentru un curs de istoria teatrului, este un mare avantaj, de fapt. Trăim în epoca supermodernității, iar refuzul de a beneficia de instrumentele ei este câteodată un alint, altă dată o formă de nostalgie, însă de cele mai multe ori o atitudine retrogradă și nejustificată.

Cu siguranță și profesorii învață lucruri de la studenți. Schimbul se produce în mod echitabil aproape de fiecare dată. Împărtășiți-ne câteva „învățăminte” pe care le-ați primit de la studenții dumneavoastră.

De la toți și de la fiecare am învățat câte ceva. De la studenții din România, mai ales, am învățat că speranța nu este un concept abstract. Este o stare de spirit. Tuturor le este greu, uneori foarte greu, însă le simt energia, le prețuiesc vitalitatea și puterea de a vedea mereu partea frumoasă a existenței. A fi student înseamnă și a putea privi lumea cu seninătate, fără încrâncenarea pe care o adaugă experiențele de mai târziu, întâlnirile și dezamăgirile realității. Școala, mai ales școala de teatru, este un refugiu. La fiecare curs, la fiecare seminar, sesizez o aceeași nevoie de dialog, o deschidere față de nou, o situare firească și relaxată în raport cu provocările oricărui subiect. Este lecția de încredere pe care o primesc săptămânal, ceea ce m-a ajutat și mă ajută să continui, să nu capitulez, să nu renunț. Prezența studenților, chiar și în tăcere, îmi oferă o sursă de regenerare. Nu sunt doar vorbe, credeți-mă! Este un crez autentic și neabandonat: un curs nu este o sumă de informații distribuite metodic, este – ca și teatrul, în sensul lui cel mai nobil și mai uman – șansa unei întâlniri. Aș adăuga că există o filosofie a întâlnirilor de acest fel, un mod de a le parcurge în așa fel încât să lase urme dincolo de contextul lor propriu-zis. Întâlnirea cu studenții – în orice format, online sau offline – este de fiecare dată o bucurie a spiritului. Îmi place să cred că și pentru ei.

Foto: Andrei Gîndac

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.