Poveste de iarnă – Poveştile lui Dede’s
https://www.ziarulmetropolis.ro/poveste-de-iarna-povestile-lui-dedes/

În vremea în care în satele de pe malul Argeşului, portocalele şi bananele erau semn clar că se sfârşeşte anul, curentul electric era un adevărat lux, la fel ca şi pâinea, iar o noapte de program TV reprezenta un miracol, oamenii încă erau legaţi cu fire nevăzute de obiceiuri străvechi. Și ce obicei putea fi mai de căpătâi în acea perioadă de mare puţinătate a hranei decât tăiatul porcului.

Un articol de Dede's (Dan Nicolaie)|21 decembrie 2015

În anul acela, din motive pe care istoria nu le-a reținut, familia mea nu crescuse un porc. Dar cum pentru tatăl meu cea mai cruntă înjurătură era „nenorocitule fără porc de Crăciun”, prin octombrie a mers la vărul lui cu poreclă de târâtoare și a arvunit un porc pe care urma să-l ridicăm cu o zi sau două înainte de Ignat. Satul nostru era exact ca o săgeată lipsită de taina deplasării care stătea pe loc perfect paralel cu râul Argeș. Exista o singură uliță: ulița cimitirului, în rest totul era drept, mai puțin câțiva oameni și câteva garduri.

Dacă nu știți, vă spun eu, foamea copilului e mult diferită de foamea omului matur, are mai multe meandre, nu e atât de simplă. Și cel mai rău îi e foame de „ceva bun”. Pentru mine șoriciul era ceva bun, tocmai de aceea de pe la Sfântul Nicolae începeam să am o privire de lup hulpav ori de câte ori povestetreceam pe lângă un porc. Porc, porc, pe patru picioare, ca să nu existe confuzii și bănuieli nefondate. Tăierea porcului era pe primul loc în topul evenimentelor speciale, cu repetiție anuală, la egalitate cu ziua mea de naștere. Tocmai de aceea în anul respectiv trăiam o ușoară emoție, nu știam cât de fermă era înțelegerea dintre tata și vărul lui. Habar nu aveam că între timp porcul fusese plătit integral și că noi trebuia să mergem să-l luăm.

Finalul unei așteptări încordate a venit într-o seară de vineri: „Dănuță (asta eram eu, acum sunt altul), hai să luam porcul!”. Am sărit imediat în ghete, dar când l-am văzut pe tata în mijlocul curții cu o sfoară pusă peste umăr și o nuia de corcoduș în mână, viermele neliniștii a început să-mi dea târcoale. „Îl luăm așa pe jos, la plimbare. Că în căruță nu avem cu cine să-l urcăm și riscăm și să-i rupem un picior”. Până la văru acasă era maxim un kilometru. Am plecat mai spre seară, ca să nu ne vadă chiar tot satul cu porcul la plimbare. Înțeleaptă decizie! În câteva minute eram în ograda omului, iar tata a exclamat „ S-a făcut cam mare!”, iar eu am tradus „Are o grămadă de șorici”. Am legat porcul de piciorul din spate, cu sfoara adusă de acasă, și am ieșit cu el în stradă. Nu era nici lumină, dar nici întuneric, era fix vremea când umbrele se joacă libere.

Eu tata și porcul

Soarele se culcase, luna abia se trezea, drumul era drept, pe el ne aflam, la vedere, eu tata și porcul. Nu trebuia să fi cântărit multe lucruri la viața ta ca să-ți dai seama că porcul era mai greu decât noi doi la un loc cu cel puțin 50 de kilograme. Așa stând lucrurile, noi ne închipuiam că ducem porcul acasă, el știa că ne duce unde vrea el. După câțiva metri, suina a decis că nu-i place drumul drept, așa că a făcut brusc stânga și ne-a băgat pe ulița cimitirului, unde nu se afla nicio casă. Încă optimist, tata îmi zice: „E deștept, asta a simțit ceva”. După 30 de minute prin noroaie și gropi, am reușit să revenim la strada principală. O socoteală simplă ne arăta că parcursesem deja 5 metri pe drumul drept. Încă vesel, tata spune: „Peste două zile e Ignatul, dacă mergem în ritmul asta cred că îl tăiem pe la Tite la povstepoartă”, poartă care se afla cam la jumătatea distanței. Am preluat nuiaua de corcoduș și am zis să impulsionez puțin lucrurile. Amabil, porcul a început să meargă mai repede, doar că o făcea în cerc. În următoarea jumătate de oră am traversat strada de 6-7 ori, tur retur, fără să înaintăm mai mult de 10 metri. Din fericire în acele vremuri mașinile erau mult mai rare, benzina mai greu de procurat, așa că nu riscam prea tare, puteam cel mult să ne sfârșim de epuizare.]

Obiceiuri străvechi, moștenite de la strămoși

Soarele se culcase definitiv. Era întuneric. Întuneric adevărat, nu ca ăsta de acum, sfâșiat de tot felul de becuri și neoane. Curentul electric era păstrat pentru lucruri mai importante, oamenii satului puteau să-și culce visele vegheați de lumina unei lămpi pe gaz, care, firesc pentru nefirescul vremurilor, nu se găsea.

Eram plecați de acasă de mai bine de o oră și jumătate și porcul părea dispus să ne familiarizeze cu toate șanțurile din sat. Cum în vremurile acelea un om fără o lanternă nu era om, tata a pornit-o pe a lui, una rusească, dotată cu patru baterii. Și miracolul s-a produs, porcul a început să fie interesat de fasciculul de lumină proiectat pe pământ. Îl urmărea, în fond nu era primul porc dornic să înghită lumina altora. După două ore și câteva minute am introdus porcul în curte. Obosise și el. Noi deja trecusem lejer de această stare. „Îți dai seama că dacă leșina asta pe drum trebuia să-l aducem în brațe?”, a mai zis tata când în sfârșit terminaserăm călătoria. Am crezut că vorbește cu porcul. Ce a urmat? Obiceiuri străvechi, moștenite de la strămoși!

Foto: Poveste de iarnă – Poveştile lui Dede’s – arhiva Dede’s

19
/07
/22

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieșită din comunism, perspectiva unei călători în America, și nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

10
/03
/22

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta și victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureștene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.

23
/09
/20

OPINIE Prea puținele recompense juste acordate la Gala Premiilor Uniunii Cineaștilor din România, ediția 2020, nu pot șterge senzația generală că un astfel de eveniment este mai puțin despre recunoașterea valorii reale, cât mai ales despre a mulțumi pe cât mai mulți, în special dintre cei apropiați de UCIN.

09
/08
/20

"Tot amânam întâlnirea cu Dan Chişu. Recent am reuşit să ne vedem şi mai ales să-i văd ultimul film regizat – ”5 minute”. Ce pot spune despre film? Surpriza a fost neaşteptat de...". Citiţi un text pentru Ziarul Metropolis al scriitorului Vasile Ernu.

09
/06
/20

OPINIE Radu Jude şi Cristi Puiu sunt cei mai incomozi regizori din cinematografia română. Fiecare film şi fiecare interviu stârnesc un val de reacţii. E drept, taberele lor de admiratori şi de detractori sunt diferite, de multe ori chiar inversate. Nu e o întâmplare însă că tot ei sunt şi autorii unor forme radicale şi îndrăzneţe de cinema.