Sandu Gruia: „Am ajuns, în sfârșit, la vârsta la care știu să spun nu”
https://www.ziarulmetropolis.ro/sandu-gruia-am-ajuns-in-sfarsit-la-varsta-la-care-stiu-sa-spun-nu/

A fost Arlechino într-o emisiune televizată de succes, dar şi actor la Bulandra, este prof. univ. dr. la Unatc, dar şi actor liber-profesionist. A cutreierat lumea cu spectacolele sale şi continuă să o facă. Este tot timpul (pre)ocupat şi alături de dumnealui nu te plictiseşti niciodată.

Un articol de Dana Rotaru|22 martie 2020

„Vreau să vă iau un interviu, domnule Profesor!

Despre?”

Despre încercări, reușite, notorietate, căutări, întâlniri, pasiune. Sandu Gruia și mi-a povestit pe îndelete despre cum se vede lumea din partea sa de lume. Și a ieșit interviul următor. 

De unde nevoia de a face teatru?

Nu știu de unde a venit, dar ce pot să spun e că n-am vrut niciodată altceva. Asta mi-am dat seama târziu. Toată lumea, dar absolut toată lumea a încercat să mă facă să renunț … 

Toată lumea însemnând familia, profesorii?

Familia, familia extinsă, profesorii. Când spuneam că dau la teatru, lumea râdea de mine. După un timp am renunțat să mai spun chestia asta. Era, în special, un unchi care a încercat să o convingă pe mama că nu este cazul să dau la teatru niciodată, că acolo sunt numai oameni cu pile mari. Așa că, dacă el era metalurg, cea mai bună meserie de pe lumea asta era să fii metalurg, cum altfel? M-am angajat la un Institut de Cercetări unde, bineînțeles, eram laborant; stăteam într-o hală siderurgică într-un curent îngrozitor. Am stat acolo până m-au luat în armată  – un an și patru luni –, iar eu am făcut-o și mai lungă: am prins cutremurul din 77, prima ediție de Cântarea României și 100 de ani de la Independență, așa că era nevoie de multă figurație ostășească! Am simulat Atacul de la Smârdan, am scris din trupul meu și al altor mii de militari și premilitari Cântare României cât un stadion; eu eram în C sus, îmbrăcat în niște pantaloni albi, cu tricou alb și cu bocancii de armată și a plouat vreo opt ore. Nu aveam voie să ne mișcăm, aveam doar un singur pachet de Carpați în bocanc și îți dai seama cum s-a făcut după opt ore de ploaie. În noaptea aceea am și plecat din armată. Trebuia să fi plecat de vreo lună și ceva din armată, dar ne-au ținut în plus pentru chestia asta.

Deci, nu am vrut decât la Teatru. Părinții mi-au plătit profesori să mă pregătesc pentru Filologie, ca să intru și eu la o facultate. La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului – am fost elev la Tonitza – eu eram singurul student! Toți colegii mei erau arhitecți, mare parte din ei plecaseră din țară, la vremea aceea era un fel de „scapă cine poate”! Ca și acum, de altfel…Oamenii erau căsătoriți, aveau copii…

Deși credința mea nu m-a părăsit o secundă și nu am vrut niciodată altceva, dar niciodată altceva, nu am fost nici adaptat. După ce am izbutut să ajung acolo unde voiam și am intrat la Teatru, mi-am dat seama că nu mă pregătise nimeni în mod real pentru etapa asta. Exact asta se întâmplă și cu actualii studenți. Între realitatea așa cum este ea și nivelul tău de așteptare e o prăpastie. Adică: nimeni în școală nu te învață care sunt întrețesăturile de relații dintre oamenii dintr-un teatru. Cum anume unii stau la coadă și alții joacă numai roluri principale. Nu există, practic, un criteriu al reușitei într-un rol, ca să nu zic al talentului. Pur și simplu sunt niște ierarhii bine stabilite în care tu nimerești – eu am nimerit singur, nu aveam niciun sprijin. Când am dat concurs la Bulandra, asta s-a întâmplat în fața unei comisii de 18 persoane – doar doi erau dinafară, restul erau actorii de bază ai teatrului care decideau cine să intre în trupa lor. Îmi amintesc că Gina Patrichi a zis: „De ce să îl luam pe ăsta? Uite ce special este! Poate să îi dăm ce juca Diaconu. Nu are ce să joace. E prea special!”. Am fost singurul care a luat concursul atunci…

În următorii doi ani am făcut nouă înlocuiri, că tot a zis că nu aveam ce să joc…Eram un Jolly Jocker al Teatrului. La un moment dat nu îmi puneam problema că nu am spectacol, mă gândeam doar dacă sunt la Izvor sau la Icoanei. Am jucat și am repetat zilnic până în decembrie 1989, când s-au rărit repetițiile și s-au mai scos niște titluri din repertoriu. 

Așadar, după terminarea liceului ați dat admitere la Teatru, pe care ați picat-o…

Cu brio!

 … și v-ați angajat laborant.

Da, așa era la vremea aceea, nu puteai să fii neangajat pentru că te săltau de pe stradă ca parazit social, dacă nu aveai legitimația de serviciu vizată la zi. Dacă nu aveai legitmația de serviciu asupra ta, fără preaviz erai trimis la Canal trei luni și aveai noroc dacă puteai să dai un telefon familiei să îi spui unde ești. Lumea nu mai știe cum era pe vremea aceea. Azi sunt mulți nostalgici după comunism care nu au mușcat din comunism.

Era o societate organizată.

Mult prea organizată! Atât de organizată, că nu puteai să faci nimic! Dacă erai intrat în sistem, era ok, dar ca să intri în sistem era aproape imposibil…

Vorbim de teatru?

Vorbim de orice domeniu. Sigur că la Teatru era cea mai mare concurență din România, pentru că locurile erau nu puține, ci absurd de puține. Dar și Medicina și Arhitectura erau facultăți de elită. Dacă la Teatru vorbim de câteva sute pe loc, la Medicină sau la Arhitectură vorbeam de 60-80 de candidați pe loc, ceea ce era enorm. Politehnica avea mai puțini candidați, dar nici aici nu exista să nu se ocupe locurile.

Toți cei care picau la facultate, de exemplu, erau obligați să intre în câmpul muncii…

Exact. În România nu exista șomaj. Existau câțiva, neoficial. 

Bun, la început ați fost laborant…

Mai înainte de asta am fost și cașerator la Decorativa, apoi grafician aici. Amenajam standuri la EREN: Expoziția Realizărilor Economiei Naționale – ROMEXPO-ul de azi – ca zilier, pe perioada vacanțelor, ca să scot și eu un ban. La vremea aceea nu exista, oficial, cel puțin, posibilitatea de a câștiga alți bani decât cei din salariu. Singurii care aveau bani mai mulți erau chelnerii și taximetriștii care primeau bacșiș. Apoi, să fii vânzător într-o măcelărie, în perioada de criză alimentară, era o mare chestie…Ei erau deasupra tuturor, cumva! Ei aveau mereu bani. Să fii profesor era vai de capul tău…

Ați făcut mai multe meserii și, după șase ani de încercări, ați fost admis la Teatru.

Am schimbat opt meserii, nu mi-a fost deloc bine. Eram de o tristețe desăvârșită. Totul era negru, totul era murdar pentru mine și parcă trăiam într-o altă realitate. În tot acest timp am jucat la Teatrul Podul, unde am învățat cele mai importante lucruri despre meseria asta, chiar mai multe decât am învățat în primii trei ani de institut. 

Ați lucrat cu domnul Cătălin Naum?

El nu prea m-a iubit. Eram rău de gură…Întotdeauna spun ce gândesc și defectul ăsta mi-a adus multe neajunsuri. În primul rând, nu am fost promovat niciodată. Irina Petrescu, la vremea când era secretară de partid, a vrut neapărat să mă facă membru. Eu nu puteam să accept chestia asta. Nu puteam să mă duc și să spun acasă: „Tata, am intrat în partidul ălora care l-au omorât pe bunicul”. Așa că i-am zis – cum se spunea la vremea aceea – că nu sunt pregătit. Ea mi-a spus: „Asumă-ți, nu o să fii niciodată promovat!”. Ceea ce s-a și întâmplat. 

Ce însemna promovat la vremea aceea? Era vorba de salariu?

Nu, era vorba că nu obțineai niciodată roluri pe care să te poți desfășura. Asta este o mare problemă a meseriei noastre. Sunt promovați oameni pe pile și care, chiar dacă nu sunt dotați sau motivați, posibilitatea care li se oferă de a se desfășura, de a experimenta îi duce undeva într-un vârf. Alții nu ajung în vârf pentru că, pur și simplu, nu au posibilitatea asta, trec anii, nu mai poți să joci Julieta la 50 de ani, cu siguranță, chiar dacă pe dinăuntru simți așa și, după un timp, neavând posibilitatea asta de a te exprima, de a experimenta, te blazezi. Și-atunci, sigur, dacă ei te-au băgat în linia a doua, a treia, acolo și rămâi… 

Ei? Dar ei, oricine ar fi ei, nu te pot băga nicăieri, atâta vreme cât tu nu îi lași să facă asta.

Ușor de spus, greu de aplicat…Se mai întâmplă și altceva: după un timp, chiar dacă îți vine, miraculos, posibilitatea de a face un rol mare, să îți slăbească încrederea în tine sau să nu mai ai forță. Despre asta nimeni nu vorbește, dar este una din marile dureri ale meseriei…

Când am fost în Statele Unite, operatorul meu mi-a pus pe noptiera din cameră trei volume mari. Volumele astea arătau precum cărțile de telefon de la noi, pe vremuri, și erau nomenclatoarele de actori de la Hollywood. Erau împărțite clar: câteva zeci de mii de actori de film, câteva zeci de mii de actori de televiziune și alte câteva zeci de mii de actori de reclamă. Acolo nu se încurcă aceste categorii. Ai intrat pe un făgaș, ți s-a pus ștraiful. În aceste nomenclatoare sunt vreo 3-4-500 de mii de actori. Noi, când vorbim de actorii americani,vorbim de vreo 30 de actori care sunt în vârf; ei au în spate o armată de manageri, o armată de oameni care lucrează la imaginea lor. Așadar, când vorbim de vedete vorbim de instituții… Problema cu sistemul este astfel: cât ești în afară nu se poate face nimic, odată intrat în sistem te integrezi și sistemul se ocupă de tine. 

La scară mai mică asta funcționează și la noi?

Nu, la noi nu funcționează asta, la noi este așa: fosta pătură de organizatori de spectacole care acum se cred agenți și sunt atenți cu banii pe care îi scot dintr-o anumită reprezentație, ei nu sunt atenți și să te crească pe tine, să se ocupe de cariera ta, adică să îți mărească valoarea.

În anii 90 m-am implicat în câteva mișcări care au vrut să înființeze un sindicat al actorilor la noi. După model francez sau englez, am și adus statute. Nu s-a arătat nimeni interesat la noi de această acțiune. 

„N-am înțeles niciodată de ce oamenii trebuie să fie atât de răi. Treceam de dimineață și am văzut niște magnolii înflorite și mă gândeam câtă frumusețe ne-a dat Dumnezeu și cât de mici, răi și meschini suntem noi, știi? Pentru că dai peste orgolii…” 

Ce ați jucat la Casandra?

„Dragostea pusă la încercare” – comedia dell arte și musical, „Peer Gynt” , „Eunucul”. Pe ăsta l-am jucat și la Bulandra. 

Cum ați luat decizia de a veni profesor la UNATC?

După 16 ani de Bulandra mi-am dat seama să nu am jucat mare lucru și am plecat la școală. Apoi, se schimbau directorii destul de des, în ultima perioadă a Bulandrei de dinainte de Revoluție. Trupa veche se risipise. Nu se mai montau lucruri extraordinare și a început un soi de degringoladă. Am realizat că eu tot repet, repet și nu iese nicio premieră. Gelu Colceag m-a chemat la școală. Ajunsesem la 42 de ani, repetam de dimineața până seara.  În anul în care am plecat din Bulandra m-am însurat, am făcut o casă, am cumpărat două mașini și am făcut și un copil! Am revenit la o colaborare la Bulandra peste câțiva ani  și deja totul era schimbat. Alte săli, alți oameni, alt spirit.

În școală am venit prima oară în 1988. Sanda Manu m-a invitat să lucrăm împreună. Și, după o vreme, am plecat. Ședințele erau interminabile, se discuta despre fiecare student în parte, ce ar avea nevoie să joace și cum ar fi bine pentru cariera lui. Mi-am zis: „Nu pot să stau atât de multă vreme în ședințe”.

În 1990, Gelu Colceag m-a sunat și m-a chemat din nou la școală. „Asistentul cui?” am întrebat. „Al cui vrei tu!”. „Al nimănui!”, i-am răspuns. „Te sun în 20 de minute!”. Mi-a oferit cursul de Actorie la Păpuși. Primele trei serii au fost de top. Apoi lucrurile au început să se degradeze.

Spuneți-mi despre experiența televiziune: plusuri și minusuri?

Notorietatea are și aspecte pozitive. Sunt 20 de ani de când nu mai fac emisiunea Arlechino și continui să dau autografe pentru ea. E adevărat că la vremea aceea era aproape un singur post de televiziune, deci, duminica la 10 aveam o audiență de 89 la sută! 

Cât a durat emisiunea?

Din 91 până în 96. Vreo cinci ani și jumătate. 

Și de ce s-a scos?

Nu s-a scos. A fost o izbugnire de orgoliu a unei doamne care se ocupa de chestia asta. A fost o emisiune de succes…Colegii mei din Bulandra nu au vrut să vină alături de mine în emisiune, așa că mi-am luat studenții. În anii 1990 era o chestiune de mentalitate care circula: să lucrezi la o emisiune de copii era o rușine. De asemenea, să faci reclamă era considerta ceva hiper-jenant.  Adică, noi suntem actori de Bulandra, cum să facem așa ceva? După ce au înțeles că rușinea aceasta este foarte bine plătită, atunci au început să se înghesuie!

Filme ați făcut?

Multe străine. Nu le-am văzut niciodată și nici nu vreau să le văd.

Și cu regizori români?

Am lucrat cu Nicolaescu, Goppo, Tatos, Nicu Stan, Nae Caranfil, apoi cu Mirică și Cobileanschi în televiziune. 

Unde sunteți acum ca actor?

Acum încerc să îmi găsesc calmul, echilibrul interior și acum aleg. Am ajuns, în sfârșit, la vârsta la care știu să spun nu. Am învățat să știu să aștept. Aștept și selectez. Mă interesează acele proiecte care mă conduc înspre a descoperi ceva nou. În meseria asta oamenii sunt de mai multe feluri: sunt unii care o fac pentru acea notorietate pentru că li se pare o chestie importantă. Mie mi se pare puțin și mărunt. Am mușcat puțin din notorietate, dar nu vreau să duc asta mai departe. Când am făcut reclamă la un detergent acum câțiva ani, mulți ani după eram asociat cu acel produs. Era ca și cum nimic din ce am făcut până atunci nu mai conta. De atunci am ales să nu mai apar în reclame. Oamenii îți pun un ștraif…Se întâmplă să trec pe stradă și un grup de puști să treacă pe lângă mine râzând. Ei râd de ce își aduc aminte despre mine în vreo emisiune sau alta. Eu nu mai sunt în starea aia. Sunt departe de momentul ăla, dar asta nu e important. În același timp, ceva este important: drumul, descoperirea, calitatea spirituală a actului, dacă experiența, trecând prin tine, îți lasă ceva important, dacă înțelegi ceva din drumul ăsta care ne apropie de tot, de dumnezeire, dacă vrei. Pentru că importante sunt întâlnirile cu oameni de calitate. E adevărat că oamenii ăștia sunt rari. Ăsta este lucrul care mă ține în priză: cum descopăr lucruri, cum evoluez eu însumi, undeva în interior; cred că nici nu se vede în afară. Asta e chestia pe care o caut. Cum iau o chestie la un stadiu și o duc puțin mai departe, dacă se poate. Sau cum mă îmbogățește pe mine acel efort, ce-mi spune acea experiență despre mine. Mă interesează, de pildă, dacă într-o reprezentație pe care pot să o joc 21 de ani apare, la un moment dat, ceva nou care schimbă dinăuntru tot, deși formal lucrurile sunt identice.

Spectacolul „Mă tot duc” are 21 de ani și jumătate de la premieră. Îl jucăm în trei limbi: în română, în italiană mai puțin, în franceză l-am jucat șapte ani. Nu se joacă foarte des, de două sau trei ori pe lună. Este o relație foarte specială pe care o am cu Oana Pellea; am mai jucat cu ea un spectacol în două personaje: „Buzunarul cu pâine”, timp de șapte ani; ne-am certat, ne-am împăcat…

Maestrul Beligan ne-a prezis că vom juca „Mă tot duc” timp de 10 ani peste tot. După 10 ani i-am spus: „Maestre, mergem pe 15!”. Oana îmi zice: „Cred că îl vom juca și în scaun cu rotile!”. 

Vorbiți-mi și despre pasiunea dumneavostră pentru fotografie!

Dacă tot am făcut un liceu de arte plastice – deși fără tragere de inimă, nu m-am visat niciodată pictor – m-am apropiat de fotografie pentru că pentru mine este foarte interesant jocul cu lumina și cu unghiurile. Fac asta cu plăcere și bucurie. Descopăr mereu ceva nou. Asta este foarte important pentru mine… 

„Nu știu dacă se va ajunge vreodată – eu totuși sper – acolo unde oamenii vor comunica direct, fără vorbe, unde lucrurile să fie într-o armonie, unde să înțelegem că toți suntem unul”.

Susțineți la UNATC cursul Commedia dell’arte și studenții iubesc acest curs. Ce înseamnă acest curs pentru dumneavostră?

Commedia dell’arte pe care o fac eu nu e commedia dell’arte clasică, ci este commedia dell’arte așa cum o înțeleg eu, în care, în primul rând vreau să respect nu litera, ci spiritul acela de joacă, profesionalism, îndemânare și, în primul rând, acela de libertate.  Commedia dell’arte este libertatea actorului care merge până acolo încât își face singur textul. Își face singur toate celelalte elemente: masca, luminile, scenele, își alege partenerul, dă la o parte scenele care nu îi plac, dacă știe să cânte și cântă frumos, cântă pe scenă, dacă știe un instrument cântă la el, dacă vrea să se suie pe frânghie o face, dacă vrea să facă jonglerie, face jonglerie, face prestidigitație, face absolut orice atâta vreme cât există un public care să se uite la el. Commedia dell’arte pe care o susțin eu este o dezlănțuire de toate energiile.

„Așa se face asta, așa e textul ăsta, personajul tău este așa!” spun unii. Ceea ce spun ei este o restrângere a realității și, din punctul meu de vedere, este un teatru mort. 

Sunteți și mentor, nu doar profesor.

Nu am încotro, cu toate clasele cu care am lucrat s-au petrecut schimbări la care nu se așteptau. Studenții au ierarhiile lor și, odată cu acest curs, ierarhiile lor se prăbușesc. Concentrarea actorului se face pe anume mijloace, îi dispare prejudecata cu „eu nu pot” și, în momentul acela, apare o descătușare de energii, descătușare de care nici el, studentul, nu credea că e în stare…Dispărând prejudecata, studentul își găsește o zonă nouă și toate energiile care zăceau acolo, cărora nu li s-a dat niciodată șansa să se exprime, se eliberează. Asiști la o înflorire extraordinară. Ăsta este momentul pe care îl iubesc cel mai mult, momentul în care în sfârșit – dar înarmați cu mijloace, atenție! – devin: bucuroși, talentați, dezbrăcați de orice fel de concepție.

Foto sus: Simion Buia – Romanian Actors



07
/03
/20

Bogdan Cotîrță, solistul trupei românești Melting Dice, vorbește, într-un interviu în formă de alfabet, despre: granița dintre vină și zâmbet, dribling și Timișoara, răbdare și oftat, dar, mai ales, despre un cuvânt căruia îi găsiți explicația chiar aici: „smanes“.

04
/03
/20

Cătălin Rulea, solistul trupei românești Toulouse Lautrec, vorbește, într-un interviu în formă de alfabet, despre: melodia care îi definește adolescența, caseta cu Metallica, iarbă, joacă, iarăși muzică, vin (mult vin), bluesul care l-a ajutat să strângă în brațe o fată într-o tabără, și de fapt, despre tot ce ține de fericire.

03
/02
/20

Bogdan Mezofi, solistul trupei clujene de rock alternativ Grimus, vorbește într-un interviu în formă de alfabet despre prima piesă pe care a compus-o, despre lucrurile care contează și oamenii pe care îi admiră.

Page 1 of 3612345...102030...Last »