Teatrul Odeon. Fostul palat domnesc
https://www.ziarulmetropolis.ro/teatrul-odeon-fostul-palat-domnesc/

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

Un articol de Georgeta Filitti|13 mai 2016

Mai de seamă au fost, desigur, coloanele de porfir şi frescele lucrate de italianul Giacometti, la porunca lui Grigore Ghica vodă. Curtea palatului, imitând moda constantinopolitană, era plină de slugi, slujbaşi, pehlivani, măscărici, negustori ambulanţi şi escroci (aceştia jucau „stos pe despuiate”, „la o para cinci” – strămoaşe ale albei-neagra de astăzi). Mulţi din aceşti pierde vară erau tatuaţi; purtau cămăşi subţiri de borangic ce lăsau să se întrevadă complicatele crestături în piele.

Atmosfera de la curtea domnească au descris-o observatorii străini. Aşa, bunăoară, contele Lagarde, secretar al consulatului francez, amintea, la 1813, de primirea ceremonioasă, conversaţia stereotipă despre vreme sau epidemia de ciumă şi apoi momentul periculos al ieşirii din audienţa de prezentare. De ce? Pentru că un obicei nescris cerea ca oaspetele să împartă bacşişuri mulţimii care îşi făcea veacul în curte. Înghesuiala straşnică, îmbrâncelile şi răcnetele îl copleşeau pe străin şi, când se vedea aruncat de cei patru zdrahoni puşi să-l apere, în trăsura de gală ce îl purtase până la curte, mulţumea lui Dumnezeu că scăpase teafăr.

Ultimul domn fanariot a fost Alexandru Suţu (1818-1821). Lupta pentru ocuparea tronurilor de la Iaşi sau Bucureşti fusese o constantă în secolul fanariot. Intrigi la Istanbul, pungi cu bani strecurate cui trebuie, făgăduieli de slujbe, încuscriri oportuniste – nimic nu era  uitat pentru a ajunge domn. Doar că statutul era nesigur şi gândul de a-ţi asigura un fiu ca succesor făcea ca grijile fanarioţilor să fie fără sfârşit. Aşa s-a întâmplat şi cu cel din urmă dintre ei. Grec din Fanar, funcţionar al Porţii, vodă Suţu a fost pus în faţa unei dileme: rămâne credincios turcilor sau se alătură Eteriei (mişcare de eliberare naţională a grecilor de sub turcocraţie vizând, într-un viitor oarecare, refacerea Bizanţului). Indecis şi dornic de tihnă, Al. Suţu refuza să se pronunţe. Furioşi, eteriştii au decis să-l elimine. Unul din ei, trimis să-l ucidă, a ezitat. Se spune că medicul lui curant, M. Christari, n-a avut atâtea scrupule.  Era iarnă, vreme cumplită şi comunicarea cu Poarta anevoioasă. Cum să ajungă Nicolae, fiul cel mare, domn în locul tatălui? În vreme ce o ştafetă trimisă de Eufrosina doamna a plecat ca fulgerul spre capitala Imperiului, traversând Dunărea într-o sanie cu pânze, vodă „mort ca o scrumbie”, cum a scris un contemporan, a fost sulemenit şi aşezat la fereastră ca şi cum şi-ar fi cercetat atent supuşii. Doar că bucureştenii au băgat de seamă un amănunt: era iarnă aspră dar din coşurile palatului nu mai ieşea fum (fireşte, ca să se conserve oarecum cadavrul domnesc). După şase zile adevărul a ieşit la iveală şi, odată cu el, se consuma, cu mare pompă, alaiul de înmormântare al ultimului domn fanariot.

Peste doar câteva săptămâni, Tudor Vladimirescu pătrundea în palat, instalându-şi acolo pandurii. Au urmat arnăuţii şi, în fine, turcii invadatori.

Peste un an lucrurile păreau că se liniştesc. După aproape o sută de ani, Poarta Otomană admitea revenirea la domniile pământene în persoana lui Grigore Ghica. Odată ajuns la Bucureşti, acesta a găsit palatul ruinat, iar printre dărămături trupurile a 17 femei ucise. De cine? Nu s-a aflat niciodată.

Se poate spune că domnia acestuia a fost de tranziţie. S-a păstrat ceremonialul fanariot, hatârul pentru funcţii, pâra la sultan, la ţar sau la împăratul austriac – cum o atestă rapoartele diplomaţilor acreditaţi la Bucureşti.

Vodă va încerca să schimbe câte ceva. La început a desfiinţat obiceiul hilar al binedispunerii matinale: opt bărbaţi îmbrăcaţi în haine de gală pătrundeau în iatacul domnului şi strigau: „Frumos eşti, Măria Ta, sprâncenat eşti, Măria ta!” – ceea ce ar fi trebuit să-l îmbuneze pentru toată ziua.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

Page 2 of 3123