Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.
Un articol de Georgeta Filitti|13 mai 2016
Mai de seamă au fost, desigur, coloanele de porfir şi frescele lucrate de italianul Giacometti, la porunca lui Grigore Ghica vodă. Curtea palatului, imitând moda constantinopolitană, era plină de slugi, slujbaşi, pehlivani, măscărici, negustori ambulanţi şi escroci (aceştia jucau „stos pe despuiate”, „la o para cinci” – strămoaşe ale albei-neagra de astăzi). Mulţi din aceşti pierde vară erau tatuaţi; purtau cămăşi subţiri de borangic ce lăsau să se întrevadă complicatele crestături în piele.
Atmosfera de la curtea domnească au descris-o observatorii străini. Aşa, bunăoară, contele Lagarde, secretar al consulatului francez, amintea, la 1813, de primirea ceremonioasă, conversaţia stereotipă despre vreme sau epidemia de ciumă şi apoi momentul periculos al ieşirii din audienţa de prezentare. De ce? Pentru că un obicei nescris cerea ca oaspetele să împartă bacşişuri mulţimii care îşi făcea veacul în curte. Înghesuiala straşnică, îmbrâncelile şi răcnetele îl copleşeau pe străin şi, când se vedea aruncat de cei patru zdrahoni puşi să-l apere, în trăsura de gală ce îl purtase până la curte, mulţumea lui Dumnezeu că scăpase teafăr.
Ultimul domn fanariot a fost Alexandru Suţu (1818-1821). Lupta pentru ocuparea tronurilor de la Iaşi sau Bucureşti fusese o constantă în secolul fanariot. Intrigi la Istanbul, pungi cu bani strecurate cui trebuie, făgăduieli de slujbe, încuscriri oportuniste – nimic nu era uitat pentru a ajunge domn. Doar că statutul era nesigur şi gândul de a-ţi asigura un fiu ca succesor făcea ca grijile fanarioţilor să fie fără sfârşit. Aşa s-a întâmplat şi cu cel din urmă dintre ei. Grec din Fanar, funcţionar al Porţii, vodă Suţu a fost pus în faţa unei dileme: rămâne credincios turcilor sau se alătură Eteriei (mişcare de eliberare naţională a grecilor de sub turcocraţie vizând, într-un viitor oarecare, refacerea Bizanţului). Indecis şi dornic de tihnă, Al. Suţu refuza să se pronunţe. Furioşi, eteriştii au decis să-l elimine. Unul din ei, trimis să-l ucidă, a ezitat. Se spune că medicul lui curant, M. Christari, n-a avut atâtea scrupule. Era iarnă, vreme cumplită şi comunicarea cu Poarta anevoioasă. Cum să ajungă Nicolae, fiul cel mare, domn în locul tatălui? În vreme ce o ştafetă trimisă de Eufrosina doamna a plecat ca fulgerul spre capitala Imperiului, traversând Dunărea într-o sanie cu pânze, vodă „mort ca o scrumbie”, cum a scris un contemporan, a fost sulemenit şi aşezat la fereastră ca şi cum şi-ar fi cercetat atent supuşii. Doar că bucureştenii au băgat de seamă un amănunt: era iarnă aspră dar din coşurile palatului nu mai ieşea fum (fireşte, ca să se conserve oarecum cadavrul domnesc). După şase zile adevărul a ieşit la iveală şi, odată cu el, se consuma, cu mare pompă, alaiul de înmormântare al ultimului domn fanariot.
Peste doar câteva săptămâni, Tudor Vladimirescu pătrundea în palat, instalându-şi acolo pandurii. Au urmat arnăuţii şi, în fine, turcii invadatori.
Peste un an lucrurile păreau că se liniştesc. După aproape o sută de ani, Poarta Otomană admitea revenirea la domniile pământene în persoana lui Grigore Ghica. Odată ajuns la Bucureşti, acesta a găsit palatul ruinat, iar printre dărămături trupurile a 17 femei ucise. De cine? Nu s-a aflat niciodată.
Se poate spune că domnia acestuia a fost de tranziţie. S-a păstrat ceremonialul fanariot, hatârul pentru funcţii, pâra la sultan, la ţar sau la împăratul austriac – cum o atestă rapoartele diplomaţilor acreditaţi la Bucureşti.
Vodă va încerca să schimbe câte ceva. La început a desfiinţat obiceiul hilar al binedispunerii matinale: opt bărbaţi îmbrăcaţi în haine de gală pătrundeau în iatacul domnului şi strigau: „Frumos eşti, Măria Ta, sprâncenat eşti, Măria ta!” – ceea ce ar fi trebuit să-l îmbuneze pentru toată ziua.
