O participare istorică la Cannes, prezenţe şi premii în alte festivaluri importante, o nouă reformă, dezorientarea sau manierizarea unor regizori consacraţi, încercări onorabile de film de gen, documentare îndrăzneţe, dar şi obişnuitele pocnitori: un an 2016 bogat pentru cinematografia română.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 decembrie 2016
Momentul de vârf al anului 2016 pentru cinematografia română a fost, indiscutabil, participarea istorică din cadrul Festivalul de la Cannes. Pentru prima dată, două filme româneşti au fost selectate în Competiţia oficială a celui mai cunoscut festival de cinema din lume.
Cu „Bacalaureat”, Cristian Mungiu s-a aflat pentru a treia oară în cursa pentru Palme d’Or, câştigând de această dată premiul de regie (împărţit cu francezul Olivier Assayas). În ciuda premiului (la care s-au adăugat pe parcurs multe alte trofee) şi a receptării internaţionale majoritar favorabilă, nu cred că „Bacalaureat” este un foarte mare film. Şi asta pentru că Mungiu alunecă atât în manierism, cât şi în demonstrativism (aşa cum am încercat să arăt în cele două texte dedicate filmului la momentul lansării – aici şi aici).
Cu „Sieranevada”, Cristi Puiu s-a aflat în premieră în Competiţia oficială de la Cannes. Deşi mai puţin influent decât „Moartea domnului Lăzărescu” şi mai puţin radical decât „Aurora” şi în ciuda câtorva dialoguri stridente şi a unei inevitabile clasicizări, „Sieranevada” este un triumf regizoral şi actoricesc, care îl reconfirmă pe Cristi Puiu în poziţia de lider neoficial al generaţiei sale.
Al treilea lungmetraj selectat la Cannes a fost „Câini”, de Bogdan Mirică. Un debut inclus în secţiunea „Un Certain Regard”, unde a şi fost recompensat cu premiul criticii (FIPRESCI). O încercare de film de gen – un amestec de thriller şi (anti)western, care poate fi văzut şi ca o replică, o reacţie inconştientă la estetica Noului Cinema Românesc. În ciuda poziţionării ca alternativă, mai prietenoasă cu publicul, la Noul Val, „Câini” nu a adunat decât aproape 30.000 de spectatori, conform Cinemagia (puţin sub „Sieranevada” – circa 31.000 şi destul de mult sub „Bacalaureat” – aproape 53.000).
La doar un an după succesul de festivaluri şi de public cu „Aferim!”, Radu Jude a lansat în noiembrie un nou film, „Inimi cicatrizate”, o adaptare liberă după opera lui M. Blecher. Un film radical, îndrăzneţ, atipic (şi probabil parţial de aceea cu un mult mai mic succes la public, numai 6.500 de spectatori). „Inimi cicatrizate” a primit Premiul Special al Juriului la Festivalul de la Locarno.
2016 nu a fost un an rău pentru comedie. „Două lozuri”, o producţie independentă a şcolii de actorie condusă de Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă, care joacă şi rolurile principale, s-a bucurat de succes la public (peste 130.000 de spectatori), după mai multe selecţii în festivaluri în ţară şi străinătate. O comedie inteligent scrisă şi regizată de Paul Negoescu şi cu o foarte activă campanie de promovare care a dat rezultate.
O comedie demnă de reţinut a fost şi „Afacerea Est”, de Igor Cobileanski, care nu a reuşit să adune însă, în foarte puţinele săli de cinema în care a intrat, decât aproximativ 10.000 de spectatori.
Tot la capitolul filme de ficţiune, aş include trei dezamăgiri personale. Trei filme semi-ratate, realizate de regizori importanţi ai Noului Cinema Românesc, aflaţi aparent într-un moment de noi căutări, de repoziţionare. Rezultatele din 2016 au fost mai curând deziluzionante: „Orizont”, de Marian Crişan, „Dincolo de calea ferată”, de Cătălin Mitulescu, şi „Ilegitim”, de Adrian Sitaru.
Aproape neobservate au trecut două filme modeste realizate de regizori cu mai mult succes în trecut: „Miracolul din Tekir”, de Ruxandra Zenide, şi „03. Bypass”, de Nap Toader. „Dublu”, de Catrinel Dănăiaţă, a fost un debut onorabil, însă cuminte şi fără strălucire sau personalitate.
Un prim film interesant, lansat în doar câteva cinematografe, a fost „Discordia”, al tânărului regizor şi critic clujean Ion Indolean, recompensat cu premiul pentru debut în cadrul Zilelor Filmului Românesc de la TIFF. Un film-exerciţiu radical, autoreflix şi puternic formalist.
Filmul cu cei mai mulţi spectatori pare să fi fost comedia de public „#selfie69”, de Cristina Iacob, însă este discutabil modul în care s-a ajuns la circa 145.000 de spectatori (la Cinema PRO, sala de proiecţie a trustului care a produs şi promovat filmul, erau oferite într-o perioadă patru bilete la preţul unuia singur). O comedie promovată agresiv şi vulgar. Altfel, un film foarte cuminte şi neinteresant.
Tot o tentativă de comedie de public a fost şi neglijabilul „Minte-mă frumos în Centrul Vechi”, de Iura Luncaşu. Tot Iura Luncaşu a lansat şi un film aşa-zis „independent” – insuportabilul „Tudo”. Tot în categoria filmelor inutile, catastrofale, ar putea fi încadrate „Femeia cu cravată neagră”, de Adrian Popovici, „Întoarcerea magilor”, de Ioan Cărmăzan, şi „Billion Star Hotel”, de Alecs Nastoiu.
Un caz special l-a reprezentat „Usturoi”, de Lucian Alexandrescu. Un film de asemenea „independent”, care, printr-o îndelungă promovare în mediul online, a reuşit performanţa de a ajunge la 18.000 de spectatori (fiind lansat chiar la sfârşitul lui 2015). În ciuda exotismului său, „Usturoi” rămâne totuşi un profund film de amatori.
Ar mai fi de menţionat participarea României, în calitate de ţară co-producătoare, la două din filmele europene de succes în festivaluri: „Toni Erdmann”, al regizoarei germane Maren Ade (un film în care apar şi câţiva actori români), şi „Albüm”, al tânărului regizor turc Mehmet Can Mertoğlu (un debut a cărui imagine este semnată de Marius Panduru).
Alte patru lungmetraje de ficţiune au putut fi văzute în diverse festivaluri din ţară sau străinătate, însă premiera lor în cinematografe va fi în 2017: „6,9 pe scara Richter”, de Nae Caranfil, „Fixeur”, de Adrian Sitaru, „La drum cu tata”, de Anca Miruna Lăzărescu, şi „Ultima zi”, de Gabriel Achim.
Trei documentare de lungmetraj au avut premiera în cinematografe în 2016. Două au fost prezentate în festivaluri încă din 2015, prin urmare au fost scoase din lista filmelor eligibile pentru topul 2016: „Bondoc”, de Mihai Mincan, Cristian Delcea şi Mihai Voinea, şi „Cinema, mon amour”, de Alexandru Belc. Al treilea a fost „Împărăteasa Roşie. Viaţa şi aventurile Anei Pauker”, al veteranului Radu Gabrea. Un documentar mai curând didactic, fără mari calităţi vizuale.
Astfel, cel mai îndrăzneţ documentar al anului cred că a fost „Doar o răsuflare”, de Monica Lăzurean-Gorgan, lansat în noiembrie exclusiv pe HBO. Alte trei documentare demne de interes au fost „Imagini din vis”, de Sorin Luca, „Human Places”, regizat de tânărul Jozsef Laszlo, şi „În căutarea tatălui pierdut”, de Ionuţ Teianu.
Din punct de vedere instituţional, s-au înregistrat patru lucruri importante în cinematografia română.
În primul rând, a fost adoptată, prin Ordonanţă de Urgenţă, o nouă reformă a cinematografiei (promovată de ministrul Culturii, Corina Şuteu) care aduce câteva schimbări radicale în privinţa Centrului Naţional al Cinematografiei şi a regulamentului concursurilor de proiecte, dar şi a felului în care va fi organizată Arhiva Naţională de Filme (care va trece din subordinea CNC în subordinea directă a Ministerului Culturii).
Apoi, în 2016 s-au putut organiza două sesiuni de concursuri de proiecte la CNC (în contextul în care în 2015, din cauza unor impedimente financiar-administrative, nu a fost nici unul), care anunţă câteva filme promiţătoare pentru anii viitori.
În plus, s-au înmulţit festivalurile, care au devenit tot mai de nişă. O creştere paradoxală, în contextul acutizării celei mai dezastruoase situaţii: continuarea dispariţiei cinematografelor din reţeaua RADEF (o problemă cu atât mai mare, cu cât numărul de multiplexuri a crescut).
Cele mai bune filme româneşti de ficţiune lansate în cinematografe în 2016
Locul 5. Poziţia este ocupată de două comedii, realizate în registre diferite. Deşi lipsite de strălucire, de o explozie care să le facă într-adevăr mari, memorabile, sunt totuşi două filme agreabile, cu destule personaje şi situaţii comice.
„Două lozuri”, regizat de Paul Negoescu. Comicul îşi are sursele în scenografie, în dialoguri, în multe dintre situaţiile imaginate şi în mizanscenă. Spre deosebire de o comedie mainstream, facilă, comicul nu este obţinut prin alternarea de prim-planuri cu grimase ale actorilor, ci printr-o regie mai subtilă – cadre fixe, planuri secvenţă şi o compoziţie destul de rafinată a cadrelor.
„Afacerea Est”, regizat de Igor Cobileanski. Un film în care comicul provine în special din exotismul lumii atemporale, indefinite, aduse pe ecran, cu protagoniştii săi naivi şi visători, portretizaţi cu o tandreţe amară.
Locurile 4. – 3.
„Câini”, debutul lui Bogdan Mirică
Paradoxul este că deşi îşi asumă deschis şi fără reţinere limitele unui film de gen – un amestec de thriller şi (anti)western -, „Câini” se dovedeşte un pronunţat film de autor. Nu atât acţiunea sau psihologizarea sunt importante, cât atmosfera unei lumi damnate, obţinută printr-o regie lipsită de stridenţe şi extrem de insidioasă.
„Bacalaureat”, regizat de Cristian Mungiu
Deşi îşi plasează naraţiunea într-un context uşor de identificat ca fiind românesc – de la străzi şi blocuri la interioare de apartamente, spitale şi secţii de poliţie -, Cristian Mungiu oferă un scenariu aproape clasic, universal, cu elemente asumate şi lăsate la vedere de film-anchetă-poliţistă şi, mai ales, de thriller. Un amestec între un film de autor şi un film ce aspiră spre genuri mai prietenoase cu un public cât mai larg.
Locul 2. „Inimi cicatrizate”, regizat de Radu Jude
Există o obrăznicie şi o ireverenţă binevenite, care fac parte din umorul negru şi privirea hâtră a unui cineast care ştie să râdă de cele mai grave lucruri. Însă e un râs care ascunde de fapt în spatele său preocuparea sinceră pentru boală, suferinţă, moarte. Pentru fragilitatea corpului şi a condiţiei umane. Iar în „Inimi cicatrizate” substratul tragic este accentuat, paradoxal, de un element de meta-cinema: numeroasele inserturi, aproape ca într-un film mut, cu una sau mai multe fraze din scrierile lui Blecher, strigătele conştiinţei lucide a unui bolnav nedispus să îşi plângă de milă.
Locul 1. „Sieranevada”, regizat de Cristi Puiu
Cristi Puiu menţine un dificil echilibru între gravitate şi frivolitate, între seriozitate şi farsă, de aceea trecerea de la comic la dramatic, de la râs la plâns, se face cu o uşurinţă neaşteptată. „Sieranevada” este unul dintre cele mai bune filme ale ultimilor 15 ani şi, probabil, ale întregii cinematografii române.
Cele mai bune documentare româneşti din 2016:
3. „Human Places”, regizat de tânărul Jozsef Laszlo. Un documentar observaţional care, prin cadre fixe şi atent construite, căutate, decupează mici secvenţe comice în banala realitate a unui oraş şi a oamenilor care îl populează.
2. „Imagini din vis”, regizat de Sorin Luca. Un film al cărui farmec vine din carisma, destinul şi existenţa actuală ale muzicianului Rodion Roşca. Un film simplu, dar plin de umor şi tandreţe.
1.„Doar o răsuflare”, de Monica Lăzurean Gorgan. Regizoarea are îndrăzneala şi răbdarea de a urmări şapte ani aceeaşi familie. Un soi de „Boyhood” românesc. O poveste universală despre credinţă, familie, maturizare, iubire, rebeliune, speranţă – teme mari, dar tratate observaţional, deloc pompos.
