Vorbeşte despre iubire cu o candoare infinită. Se destăinuie, se dezvăluie, se răsfaţă, se joacă, e deschisă, e luminoasă, e fiinţa cu cel mai senin cer din câte există.
Un articol de Monica Andronescu|27 noiembrie 2023
Interzisă pentru „erotism morbid” în perioada comunistă, în anii ’70, Nora Iuga se dezvăluie cu o seninătate absolut cuceritoare în documentarul care a stârnit în cinematografele din toată țara o superbă furtună, în mai puțin de zece zile, de când a fost lansat filmul de debut al Carlei Teaha. În aceste zile Nora Iuga este vedeta României. Histrionică, sensibilă, plină de umor, o încarnare a voluptății de A FI, o ființă care, la aproape 93 de ani, după o călătorie de un secol pe planeta Pământ, este cel mai bun mesager al Vieții.
Documentarul realizat de Carla Teaha surprinde în cele aproape 90 de minute esența unei personalități unice, cu o poveste de viață fabuloasă și care și-a păstrat lumina și exuberanța, trecând prin perioade de istorie nebună, transformând totul în poezie… „De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin” nu e însă o poveste biografică în stil clasic. Deși există permanent întoarceri în trecut, deși imaginile jonglează cu diverse planuri temporale și sunt evocate momente din existența ei, una dintre cele mai interesante voci ale literaturii române, documentarul Carlei Teaha surprinde acel inefabil atât de greu de surprins, dezvăluie inima ascunsă, spune povestea imposibil de povestit, pătrunde în lumea aceea ca un paradis infinit, care e poezia Norei Iuga. Descoperi nu doar o ființă frumoasă, fragilă, caldă, plină de umor, dispusă la 90 de ani să facă un drum cu trenul până la Frankfurt și să se lase filmată, o femeie care-și dezvăluie cu un curaj superb trăiri erotice sublimate în poezie, care vorbește despre viață, moarte și iubire cu o lumină care te face să întrezărești sensul ascuns al existenței, descoperi toate astea, dar, în același timp, ai acces la un univers infinit, ca o breșă în timp și spațiu, unde simți că se respiră la o altă înălțime și unde banalul nu există.
Dacă nu știi cine este Nora Iuga și nu i-ai descoperit încă literatura, cu siguranță ca documentarul realizat de Carla Teaha te face să plonjezi direct într-o lume în care, de la fereastra bucătăriei dintr-un bloc comunist, se zărește un București care capătă alte forme și culori atunci când îl descoperi prin vocea ei. Poezia aceea plină de substanță, ca o magma groasă care se revarsă peste lipsa de sens în care înoată lumea noastră e în anumite scene absolut copleșitoare. Niciun cuvânt pe care-l spune Nora Iuga, nicio privire, niciun zâmbet din acest film nu se configurează decât în zona poeziei. În fond, pentru cineva care nu cunoaște literatura Norei Iuga sau pentru cineva pe care viața l-a îndepărtat de poezie, întâlnirea cu Nora Iuga din filmul „De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin” poate fi o experiență care-ți schimbă viața. Un medicament antidepresie. Poate fi o poveste despre sensul existenței.
Pentru cineva care o cunoaște pe Nora Iuga din romanele ei sau care-i știe poezia, pentru cineva care-i citea blogul – da, Nora Iuga, la aproape 80 de ani, era cel mai în vârstă blogger literar – pentru cineva care e familiar cu extraordinarele ei traduceri, ei bine, documentarul Carlei Teaha deschide un alt traseu. Pentru că nu vorbește despre cariera ei – nu în mod direct… În schimb, dezvăluie într-un mod extrem de delicat intimitatea cea mai profundă a unei ființe cum se nasc o dată la o mie de ani, care trăiește poezia cu același firesc cu care își dă părul după ureche, care a prins ceva din misterul vieții și pe care fără să știi cum și când ți-l dezvăluie și ție puțin…
Călătoria Norei Iuga, cu trenul, de la București la Frankfurt, cu toate peripețiile ei, cu puține lacrimi, cu mult zâmbet, cu amestecul acela de copiliță pierdută într-un univers ușor ostil și femeie care nu se teme să vorbească despre trăiri erotice la 90 de ani, despre iubirea pierdută și despre iubirea aceea mare care nu se împlinește niciodată pe acest pământ, este aproape o călătorie inițiatică. Momentele superbe surprinse de camera de filmat la aniversarea ei în timpul pandemiei, primul ei Zoom în perioada aceea în care s-a trăit pe internet, felul cum intră lumina pe fereastră în apartamentul ei, scrisorile, cochetăria permanentă, extraordinara întâlnire dintre ea și Mircea Cărtărescu, la Târgul de Carte de la Frankfurt, toate se traduc în timp prețios, pe care-l petreci cu ea, în intimitatea ei, în acel glob de energie în care e tot timpul lumină. Și care ar putea fi secretul tinereții fără bătrânețe…
Și la final e imposibil să nu iei cu tine chipul ei reflectat în fereastra trenului, privind, cu un zâmbet în care simți toată bucuria vieții, cum trec pe lângă ea lumini și umbre. Și simți, mai presus de orice, bucuria Călătoriei!
