Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.
Un articol de Georgeta Filitti|7 februarie 2017
Până la mijlocul sec. XX, Bucureştiul însemna o reţea de biserici de factură bizantină, cu elemente baroce sau neoclasice, în jurul cărora se aflau mii de case, din care doar câteva construite înainte de 1800. Era vorba de mult eclectism, adică amestec de neoclasic, neogotic, neoromânesc, Bauhaus şi cubism. Reţeaua stradală, croită cu secole în urmă şi modificată lent, configura un peisaj urban ce definea România tradiţională.
Industrializarea, ca formă firească a progresului, a venit cu anume comandamente: unde cazezi mii le de oameni veniţi la muncă din afara oraşului? Cât dezvolţi locuirea pe verticală? Ce restaurezi? Ce sacrifici? Cât păstrezi din fondul vechi ca mărturie a continuităţii, a diversităţii, a tradiţiei şi a modelelor ce te reprezintă pe tine ca român? Cât copiezi de la alţii?
În 1966, concluzia la toate aceste întrebări a fost aceasta: păstrarea centrelor istorice este de două sau chiar de trei ori mai ieftină decât demolarea lor totală şi reconstruirea lor.
În 1973, consultarea a 130 de arhitecţi şi urbanişti a stabilit conturul zonei centrale a oraşului astfel: la nord, bd. N. Titulescu şi Ştefan cel Mare; la est, Mihai Bravu şi Văcăreşti; la vest, Orhideelor, Grozăveşti, Panduri, Tudor Vladimirescu, Viilor; la sud, Şerban vodă, Olteniţei. 83% din cei chestionaţi au convenit ca în acest perimetru să se contruiască masiv; în acelaşi timp, s-a evidenţiat că pe 400 ha (4,3% din suprafaţa capitalei) existau clădiri ridicate între 1848 şi 1910 care puteau fi reabilitate. Tot atunci s-au stabilit 27 zone adiţionale, cu intrânduri masive în zona centrală, beneficiind de încărcătură istorică (urme arheologice din sec. XVI-XIX), şi anume: Mogoşoaia, Străuleşti-Măicăneşti, Băneasa, Giuleşti, Plumbuita, Herăstrău, Tei, Griviţa, Chiajna, Şosea, Colentina, Fundeni, Roşu, Ciurel, Grant, Obor, Mărcuţa, Pantelimon, Cernica, Căldăruşani, Cotroceni, Ghencea, Filaret, Foişor, Dudeşti, Văcăreşti, Leordeni.
Pe temeiul acestei imagini s-a trecut şi la reabilitarea unui număr de 12 clădiri din centrul oraşului.
Seismul din 4 martie 1977 a răsturnat toate estimările arhitecţilor. Îndepărtarea molozului, şubrezirea multor case, manevrarea neatentă a macaralelor (ca în cazul bisericii Enei, pusă la pământ din neghiobie), dar mai ales viziunea îngustă, meschină, pe potriva căsuliilor în care vieţuiseră în tinereţe a „conducătorilor de partid şi de stat” au făcut ca demolarea, prin simpla fluturare haotică a mâinii, să devină practică zilnică la Bucureşti. Se estimează că s-a distrus astfel 90% din patrimoniul tradiţional. Încercările disperate ale specialiştilor de a păstra „individualitatea capitalei, de o feri de uniformizarea şi monotonia fără speranţă a construcţiilor tip” au rămas neputincioase.
Semnatară pe hârtie, dar indiferentă în fapt, a Statutului de la Veneţia (1964) şi a Chartei Europene a Patrimonului Arhitectural (1975), România comunistă a continuat să-şi distrugă frenetic identitatea exprimată în patrimoniul construit.
În 1984 a început spulberarea sistematică a zonei cuprinse între Dâmboviţa, bd. Coşbuc, Calea Rahovei, str. Sabinelor, Izvor şi 13 Septembrie. În anul următor, urgia demolatoare a cuprins părţi din Piaţa Unirii, bd. Mărăşeşti, Calea Dudeşti, str. Mircea Vodă, Calea Călăraşilor. În 1986 a urmat zona Dristor, Th. Speranţa, lt. Bodea, str. Rodiei: apoi Ţepeş Vodă, Agricultori, Dristor, Mihai Bravu, str. Traian, Cal. Călăraşi, Popa Nan. În 1987, din 150 de clădiri aflate în perimetrul Ştirbei Vodă -Berzei -Virgiliu – Plevnei au scăpat patru.
Astăzi bilanţul distrugerilor comuniste având drept pretext „sistematizarea” e prea bine cunoscut. Din nenorocire, revenirea la ceea ce a însemnat arhitectura tradiţională, înfăptuită treptat, armonios, integrată întregului, e peste putinţă. Cei izgoniţi ca nişte câini vagabonzi din casele lor au încercat să uite. Şi poate dacă autorităţile municipale postdecembriste ar fi făcut un efort minim de redresare, de reconstrucţie în loc să lase în continuare să se demoleze abuziv, să se construiască şi mai fără rost – imaginea Bucureştiului ar fi mai armonioasă, în concordanţă cu pretenţiile de metropolă europeanîă. Dar n-a fost să fie!
