Capșa – un reper al orașului
https://www.ziarulmetropolis.ro/capsa-un-reper-al-orasului/

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

Un articol de Georgeta Filitti|6 Iunie 2016

Până către 1850, a fi negustor, a aduce marfă din marile târguri, însemna primejdie, nesiguranţă, încât omul îşi făcea testamentul, îşi punea treburile în ordine, ca şi cum nu s-ar mai fi întors şi: Doamne, ajută! Dim. Capşa a avut noroc, afacerile i-au mers şi fiul lui, Constantin, a avut 12 copii; 4 din ei aveau să întemeieze o patiserie-cofetărie celebră în toată Europa.

Unul din fraţi s-a şcolit în Franţa, la Boissier, cel mai de seamă maestru ciocolatier al vremii. Alţi doi deschid, la 1852, pe locul de azi al magazinului Victoria, cofetăria La doi fraţi. Dulciurile minunate au început curând să lase în umbră toată marfa orientală (baclavale, sarailii, rahat, cataifuri, şerbet) făcută de Giovanni, Dedu sau Ghiţă Bimbaşa. Localul, cu 4 mescioare, a devenit neîncăpător şi s-au mutat, tot pe Podul Mogoşoaii, în casele Filipeascăi.

Chipioaia îi spuneau bucureştenii pentru că înlocuise pălăria obişnuită cu un chipiu de colonel. Dar nici aici, după procese cu proprietăreasa, fraţii Capşa nu-şi află locul. Cum începuse războiul Crimeii, unul din ei pleacă cu marfă la Sevastopol; i se strică pe drum şi ajunge în Bulgaria fără un ban în buzunar. Acolo însă, cu bani de împrumut, se apucă de dulceţuri. E începutul unei producţii ce le va aduce faima. E momentul când se mută în casele Slătineanu, pe locul unde se află şi astăzi cofetăria restaurant. Importurile din Franţa înseamnă tot atâtea noutăţi: absint, ananasuri, forme de îngheţată în care compoziţiile sunt desăvârşite.

În numai două decenii, Capşa învinsese concurenţa. Cofetăriei i-a fost adăugat un restaurant  cu pereţi căptuşiţi cu marmură roşie – de unde şi numele de „mormântul faraonilor”. În saloanele particulare ale Capşei s-au perindat, până la începutul Primului Război Mondial, actriţe, dansatoare, cântăreţe celebre. Una din ele, Otero, înebunise publicul bărbătesc atunci când, dansând în neştire în picioarele goale, şi nu numai, ieşise pe stradă, în zăpadă, cu lăutarii şi ghitariştii după ea până la hotel. Preţul? 6 săptămâni cu o zdravănă congestie pulmonară.

Obişnuiţii localului erau oameni politici, diplomaţi, ziarişti, pictori, muzicieni. Defilarea lumii pe Calea Victoriei era prilej de comentarii, de multe ori acide. Femeile „oneste” preferau trotuarul de peste drum (unde se află azi hotelul Capitol). Atmosfera, înăuntru sau la măsuţele de afară, amintea de localurile similare de la Paris (Procope) sau Viena (Sacher). Se vorbea mult franţuzeşte.

În decembrie 1916, la izbucnirea războiului, trupele bulgăreşti de ocupaţie şi-au stabilit comandamentul în casa Capşa. A urmat devalizarea pivniţelor, dar lumea a putut vedea, chiar dacă fără să mai guste, ce comori adunaseră fraţii Capşa; între altele, vinuri franţuzeşti din 1848-1858, din pivniţele lui Napoleon al III-lea. Până în 1918 bulgarii au mâncat, acum în străchini, la mesele altădată elegante ale restaurantului. Era pentru ei un motiv de nedisimulată mândrie să se ospăteze, până şi cu ciorbă de fasole, în cea mai renumită locaţie culinară a Balcanilor.

Între războaie, Capşa a dobândit un profil nou, a devenit cafenea literară. Toate minţile strălucite ale ţării au trecut pe acolo. Vorbele de duh, cancanurile, bârfele, conciliabulele au format temeiul unei emulaţii intelectuale inegalabile.

În acelaşi timp restaurantul asigura cele mai somptuoase mese, la Palatul Regal, Jockey Club, reprezentanţele diplomatice, MAE. Meniurile, tipărite, pictate ori scrise de mână, pe dosul cărora s-au iscălit mesenii, de la capete încoronate, la miniştri, parlamentari, femei celebre, constituie şi azi o arhivă expresivă a României regale.

Încheierea războiului a însemnat un tăvălug peste elitismul promovat de Capşa. Meniurile bătute la maşină, unele în limba rusă, redenumirea Bucureşti, dispariţia tacâmurilor de argint, chelnerii de origine sănătoasă au banalizat localul, altă dată aşa de trufaş.

Adus după Revoluţie într-o formulă amintind oarecum strălucirea de odinioară, Capşa nu mai e bântuit de fantomele marilor figuri care i-au trecut pragul. Constatarea unui vice preşedinte al Academiei, la inaugurare („localul l-am refăcut, rămâne să-l populăm”) îndeamnă pe bucureşteni să reflecteze la ţinuta localurilor oraşului.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

Page 2 of 3123