În ultima sa corespondenţă de la Cannes, Mihai Cristea a scris despre cel mai nou film al regizoarei Claire Denis, ”Un beau soleil intérieur”, cu Juliette Binoche în rolul principal, şi despre documentarul ”Napalm”, de Claude Lanzmann, care a filmat în Coreea de Nord. Și a surprins-o printr-o fotografie pe Elle Fanning.
Un articol de Mihai Cristea|27 mai 2017
În ultima mea seară la Cannes se proiecta în competiție Redoubtable al lui Michel Hazanavicius, un biopic despre Jean-Luc Godard pornind de la cele două cărți de memorii scrise de a doua lui soție, Anne Wiazemsky. Am citit înainte să ajung la Cannes cam o treime dintr-Un an de studiu (tradusă la noi la Nemira) și cartea nu m-a entuziasmat, o relatare politicoasă despre începuturile relației cu Godard. Am decis la fața locului: filmografia lui Hazanavicius + literatura doamnei Wiazemsky = red flag.
Am intrat în schimb la filmul Un beau soleil intérieur regizat de Claire Denis, care a deschis anul acesta Quinzaine des realisateurs. Filmele din această secțiune aflată în afara festivalului se proiectează în cinematografele împânzite prin oraș și pot intra la ele și plătitorii de bilet, nu doar acreditații.
Un beau soleil intérieur este o pledoarie pentru căutarea echilibrului interior atunci când nimic nu se leagă. Într-o construcție intimistă, Juliette Binoche e figura centrală, o femeie foarte atrăgătoare trecută de prima tinerețe, divorțată și cu un copil, aflată într-un moment de vulnerabilitate (sau nu), cu un șir de bărbați de diverse vârste roind în jurul ei, unii însurați, alții nu.
Masculii par la prima vedere tipologii unilateral schițate: bărbatul însurat, brutal și manipulator („am orgasm cu tine doar pentru că te detest” – îi zice ea), tinerelul artist nesigur pe el, vecinul pămpălău politicos, bârfitorul de care te tot lovești pentru că te învârți cu el prin aceleași sfere profesionale, ex-soțul mult mai bătrân, omul simplu trecut de 50 ani fără studii și perspective.
Farmecul filmului rezidă în faptul că aceste contacte fulgurante au rolul de a modula o confuzie emoțională complexă. Bazat în principal pe dialogul între sexe purtat pe tonalități diverse, povestea devine vehicul pentru Binoche, o actriță capabilă să treacă de la o secundă la alta prin stări diametral opuse.
Logoreic à la française, fără briz-brizuri vizuale, filmul emană un parfum vechi, rohmerian. Nebănuite sunt căile selecționării, dar mi se pare un pic trist că pentru o astfel de bijuterie nu s-a găsit un slot în competiția oficială. Este filmul pe care îmi doresc cel mai mult să îl revăd cu prima ocazie.
**********************
Fac două paranteze. Prima e cu caracter bulevardier la modul propriu. Într-o plimbare scurtă pe Croazetă, observi cum circulația se blochează pentru că o vedetă trece strada trăgând după ea o armată întreagă de pozari profesioniști sau ocazionali.
Am mers 1 km într-un sens și la un moment dat am văzut-o pe Eva Longoria cu soțul. M-am întors și m-am intersectat cu Elle Fanning. Dacă eu am reușit să dau nas în nas cu două staruri în mai puțin de o oră, fără să-mi propun treaba asta, îmi imaginez ce volum de muncă au bieții paparazzi care fac ture pe faleza respectivă. Nu știu cum să spun, dar o poză făcută de mine cu ceafa lui Elle Fanning este fix ce trebuie înaintea unui paragraf despre un film de Claude Lanzmann. Ha.
Elle Fanning. Sau, mai exact, ceafa tinerei actrițe.
A doua remarcă e despre deliciile neștiute ale îndeletnicirii de ecusonat. Am aflat în ultima zi, fix înainte de plecare, că îmi fusese repartizată o căsuță poștală unde primeam zilnic corespondența, materiale promoționale, caiete pentru presă de la diverși producători etc. Când am deschis cutia poștală și s-au prăvălit peste mine trei kilograme de maculatură festivalieră, m-am bucurat ca un copil care a scuturat pomul de Craciun și i-au căzut cadourile în cap. Începător.
**********************
Ultimul film pe care l-am prins a fost Napalm, un documentar de Claude Lanzmann prezentat în afara competiției. Într-un sondaj făcut înainte de începerea festivalului printre mai mulți critici de renume, Richard Brody de la New Yorker plasa acest film în vârful interesului personal.
În sondajul făcut de Ionuț Mareș pentru Ziarul Metropolis, lista rușinii ar fi fost pentru mine foarte lungă, dar Shoah l-am văzut integral la Cinema Elvira Popescu acum câțiva ani, proiectat în două zile consecutive ca avanpremieră la One World Romania.
Ba chiar am avut o tentativă să citesc A Patagonian Hare, cartea lui de memorii, fiind într-o perioadă mai dificilă n-am reușit să trec de primele 20 de pagini din masivul volum. Aș fi aflat din carte povestea care stă la baza filmului.
După terminarea războiului din Coreea, când avea 33 de ani, Lanzmann a făcut parte din prima delegație de occidentali formată din 6 persoane ce a vizitat Coreea de Nord la invitația personală a liderului Kim Ir-sen.
Lanzmann explică în film foarte limpede contextul: Eram comunist, comunismul însemna pentru mine în acel moment Stalingrad, baricada și rezistența împotriva nazismului, bineînțeles că regimul din Coreea de Nord îmi era prieten și am acceptat imediat invitația cu onoare și interes.
După o lună de stat în recluziva țară comunistă, se simte slăbit și cere ajutor să i se facă o injecție cu vitamine. În camera de hotel e trimisă o infirmieră însoțită de o duzină de tovarăși vigilenți. Procedura e reluată în zilele următoare, dar numărul tovarășilor scade de la o zi la alta cu unul. Printr-o conjunctură favorabilă, ajunge singur în camera de hotel cu femeia de care se îndrăgostește fulgerător. Atracția reciprocă nu se consumă fizic. Își dau întâlnire a doua zi pe un pod din centrul orașului. Iau o barcă și vâslesc către o insulă din vecinătate.
În timpul războiului din Coreea, SUA au aruncat 450.000 de bombe peste o țară care avea la vremea aceea 400.00 de locuitori. Nord-coreeanca își dezvelește o parte din trup, îi arată o rană și pronunță într-un gest încărcat de erotism ambiguu singurul cuvânt pe care ambii îl înțeleg: napalm.
La întoarcerea în capitală, tovarășii descoperă întreaga aventură, localnica este târâtă într-un tribunal format ad hoc, Lanzmann ia foc și amenință cu un mare scandal mediatic în Occident dacă femeia pățește ceva, se pare că pledează convingător încât să fie lăsată în pace să se întoarcă la spital. E o poveste care l-a marcat toată viața și baza de pornire a documentarului.
A fost o scurtă întâlnire și, la fel ca povestea de dragoste din filmul lui David Lean, nu a fost niciodată consumată – nu pentru că eu eram puritan ca personajele din Brief Encounter, ci pentru că eram urmăriți! Mai mulți oameni mi-au spus de ani de zile că ar trebui să fac un film despre asta, dar nu vedeam cum ar fi fost posibil. Oricine altcineva ar fi făcut un film cu actori, filmat într-un loc din Asia pe malul unui râu, pentru că este imposibil să filmezi în Phenian. Asta ar fi făcut probabil Spielberg: ar fi construit orașul și râul. Chiar dacă aș fi avut mijloacele să o fac în felul ăsta, nu aș fi știu cum. Și pentru că este povestea mea, trebuie să o filmez eu și nimeni altcineva – Claude Lanzmann
Regizorul forțează imposibilul și revine în Coreea de Nord, filmează pe ascuns tot ce se poate filma într-o vizită de turist din zilele noastre și încearcă să relateze de la fața locului. Documentarul îți lasă la început un sentiment ambivalent, cu remarci de curtoazie (ca să fiu politicos) la adresa țării, dar devine emoționant când dezvăluie povestea unei relații interzise. La un moment dat, aflat pe același pod încearcă să se descotorosească de codița securistă nord-coreeană și mărturisește: La fel ca Srebrnik în Shoah, pot să declam și eu – Das ist das Platz!
Cam asta a fost.
Mihai Cristea este un colaborator ocazional al blogului de cinema cinesseur.blogspot.com, unde publică relatări de la marile festivaluri de film.
Foto sus: „Un beau soleil intérieur”
