De la dagherotip spre selfie – primii fotografi bucureșteni
https://www.ziarulmetropolis.ro/de-la-dagherotip-spre-selfie-primii-fotografi-bucuresteni/

Românii au fost mereu în pas cu moda. Noutăţile veneau în primul rând de la Paris şi purtătorii lor sunt mai ales cei şcoliţi în Occident.

Un articol de Georgeta Filitti|6 august 2016

Aşa, Petrache Poenaru, mentor al şcolilor româneşti, cunoscut azi mai ales pentru brevetul francez al stiloului lui, este cel care aduce, în 1840, pentru Colegiul Sf. Sava, cel dintâi dagherotip (după numele inventatorului francez, J.M. Daguerre, 1789-1851).

Dar aparatul n-a rămas doar material didactic ci a coborât în stradă. Dorinţa bucureştenilor, şi de fapt a mai tuturor europenilor, de a-şi nemuri într-un fel chipurile a făcut ca practica fotografică să se extindă rapid.

În 1843 pe Podul Mogoşoaii funcţiona deja atelierul foto al Wilheminei Priz. Peste doi ani, pe aceiaşi uliţă se instalează I. Pohlmann care-şi vindea pozele „în culoare şi negru” cu 1-2 galbeni bucata. Amintim că la acea vreme un bou se vindea cu 4 galbeni.

Fără discuţie, Podul Mogoşoaii reprezenta deja artera principală a oraşului încât magazine, cafenele, teatre se înghesuiau aici, găsind vadul ideal pentru afaceri. În casa Momolo, pe lângă teatru se deschide şi un nou atelier foto, concurent al celor de mai sus. E vorba de Fr. Binderi. Omul îşi făcea reclamă şi prin „Vestitorul românesc”: 5 – 10 sfanţi poza mică şi 50 cea mare. În plus, fotografia nu doar persoane ci şi „peisagii, pomi ş.a.”

Dar meşteşugul acesta păleşte în faţa unui pictor ardelean, stabilit la începutul anilor ’40 la Bucureşti. E vorba de Carol Pop de Szathmari, preocupat nu doar de chipul omenesc ci şi de imaginea oraşului. Aflat în preajma domnitorilor Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu, Alexandru I. Cuza, pictorul fotograf a luat nenumărate imagini din societatea acestora, devenind fotograful Curţii. În plus, a fost reporter în timpul războiului Crimeii. Clişeeele sale apar deopotrivă în ţară şi în străinătate. Mai mult, lucrează albume tematice pe care le oferă suveranilor Europei. Va fi răsplătit cu medalii şi numeroase premii.

Szathmari a făcut artă din fotografie. Atelierul lui a funcţionat în Hanul Verde din centru vechi al oraşului, apoi în spatele bisericii Dintr-o zi (acesta din urmă distrus în timpul ultimului război).

Contemporan cu el, ofiţerul farmacist austriac L. Angerer a lăsat mai ales imagini ale oraşului, ajunse azi adevărate mărturii istorice.
În vremea războiului pentru independenţă cel mai proeminent fotograf e cel al Curţii regale, Franz Duschek. I s-a alăturat Franz Mandy, inovator prin excelenţă (a introdus procedeul plăcilor umede, platinotipia, fotografia color cu pigmenţi). De la el ne-a parvenit şi o impresionantă arhivă; ţinea evidenţa clişeelor şi le putea repeta, peste ani, la cerere.

Numărul fotografilor e în continuă creştere şi toţi îşi instalează atelierele pe Calea Victoriei ori pe străzile adiacente. Aproape toţi sunt străini şi printre ei se remarcă, pentru reclama necugetată, L. Letzer. În 1866, a pus poza prinţului Filip de Flandra în vitrină, proclamându-l ca domn al Principatelor. Fusese vorba de o opţiune trecătoare a românilor pentru prinţul belgian, după abdicarea lui Al. I. Cuza. În schimb, în aceiaşi vreme, românul Smedeanu afişează portretul prinţului Carol, viitorul rege Carol I al României. Nu e cel dintâi din neamul său care se ocupă cu fotografia: I. Niculescu, telegrafist de profesie, a lucrat în timpul lui Cuza şi Carol I . A fost primul angajat al Poliţiei pentru care a întocmit un catalog al infractorilor, azi pierdut.

Dacă îi mai amintim pe fotografii care ofereau poze „la minut”, în bâlciuri sau pe maidane, înţelegem că dorinţa de afirmare a fotografilor a fost totdeauna în acord cu cea a bucureştenilor de a-şi vedea chipurile la nesfârşit, fie ele şi încremenite, până când li se spuneau cuvintele magice „cucu” sau „păsărica”. Oricum, drumul spre selfie a fost deschis la jumătatea veacului al XIX-lea.

FOTO: photoshooting.ro

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).